În conformitate cu prevederile art. 997 Cod de procedură civilă, instanța trebuie să analizeze dacă în favoarea petentei debitoare există aparența de drept și dacă condiția urgenței este îndeplinită, respectiv dacă măsura provizorie se impune a fi luată pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara sau pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, petenta justificând urgența pe necesitatea prevenirii unei pagube iminente. Însă, procedând astfel, instanța nu poate analiza legalitatea și temeinicia sentinței prin care s-a dispus înființarea popririi, astfel cum solicită petenta, aceste aspecte constituind motive de apel și urmând a fi analizate în cadrul apelului formulat. Apreciind asupra aparenței de drept și a caracterului urgent al cererii, condiția ca măsura dispusă să fie provizorie fiind îndeplinită, Curtea de Apel constată că aparența de drept și urgența trebuie stabilite raportat la motivele de suspendare invocate, și nu raportat la motivele de apel invocate prin apelul exercitat împotriva aceleași sentințe și reluate în cuprinsul prezentei cereri.
Prin Sentința din 05.06.2024, Tribunalul Bihor a admis cererea formulată de creditoarea (C) SRL,, în contradictoriu cu debitoarea (D) SRL.
A dispus înființarea poprii asigurătorii asupra conturilor bancare deținute de debitoarea (D) SRL, precum și asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitoarei de o a treia persoană, până la concurența sumei de 3.718.895,23 lei. A stabilit în sarcina reclamantei o cauțiune în cuantum de 500.000 lei, cu termen de achitare cel mai târziu la 19.06.2024.
A pus în vedere creditoarei să depună la dosarul cauzei originalul dovezii achitării cauțiunii, cel mai târziu la data de 19.06.2024, sub sancțiunea desființării de drept a măsurilor asigurătorii dispuse prin prezenta hotărâre.
A luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele:
În fapt, prin contractul de cesiune creanță din 29.04.2016, cedenta (Ced) SRL i-a cedat cesionarei-creditoare (C) SRL orice sumă de bani datorată de debitorul cedat (D) SRL în baza contractului de execuție din 18.08.2015.
Prin Sentința din 02.03.2023 pronunțată de Tribunalul Bihor definitivă prin nerecurarea Deciziei din 01.04.2024 pronunțate de Curtea de Apel în același dosar, (D) SRL a fost obligată la plata către (C) SRL a debitului principal de 264.032,32 lei datorat în temeiul contractului de execuție lucrări din 18.08.2015.
Prin cererea de chemare în judecată care formează obiectului dosarului nr. (…)/2024 înregistrat pe rolul acestei instanțe, creditoarea-cesionară (C) SRL a solicitat, în contradictoriu cu debitoarea (D) SRL, obligarea sa la plata penalităților contractuale de 0,7%/zi de întârziere asupra debitului principal de 264.032,32 lei, de la data scadenței (28.06.2018) și până la achitarea efectivă a debitului principal, calculate în temeiul art. 2.2 coroborat cu art. 16.1 din contractul de execuție lucrări din 18.08.2015 încheiat între cedenta (Ced) SRL și debitorul cedat (D) SRL.
Prin cerere, creditoarea a solicitat instituirea popririi asigurătorii până la concurența sumei de 3.718.895,23 lei, solicitată cu titlu de penalități contractuale în dosarul de fond.
În drept, în ceea ce privește poprirea asigurătorie, în cuprinsul art. 970 Cod procedură civilă se arată: ,,Poprirea asigurătorie se poate înființa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, în condițiile stabilite la art. 953.”
Potrivit art. 953, alin. 1 Cod procedură civilă, „Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanță este constatată în scris și este exigibilă, poate solicita înființarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorului, dacă dovedește că a intentat cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauțiuni în cuantumul fixat de către instanță.”
Din interpretarea dispozițiilor mai sus menționate, instanța a reținut că, pentru admiterea unei cereri de înființare a popririi asigurătorii, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: inexistența unui titlu executoriu al creditorului, existența unei creanțe exigibile, constatată în scris, precum și existența unei acțiuni înregistrate pe rolul instanței judecătorești împotriva debitorului pentru recuperarea creanței.
În speță, instanța a constatat că sunt îndeplinite în parte condițiile prevăzute de lege pentru instituirea popririi asigurătorii.
Astfel, s-a reținut că creditoarea a introdus cerere de chemare în judecată, aceasta făcând obiectul dosarului nr. (…)/2024, prin care a solicitat obligarea debitoarei (D) SRL la plata penalităților contractuale de 0,7%/zi de întârziere asupra debitului principal de 264.032,32 lei, de la data scadenței (28.06.2018) și până la achitarea efectivă a debitului principal. De asemenea, creditoarea nu are un titlu executoriu, acesta fiind, de altfel, motivul pentru care a introdus cererea de emitere a ordonanței de plată.
Totodată, instanța a constatat ca fiind îndeplinită și condiția constatării în scris a creanței accesorii invocate, la dosarul cauzei fiind depusă Sentința din 02.03.2023 pronunțată de Tribunalul Bihordefinitivă prin nerecurarea Deciziei din 01.04.2024 pronunțate de Curtea de Apel, prin care (D) SRL a fost obligată la plata către (C) SRL a debitului principal de 264.032,32 lei datorat în temeiul contractului de execuție lucrări din 18.08.2015.
Hotărârile judecătorești fac referire la penalitatea contractuală de 0,7%/zi de întârziere datorate în temeiul art. 2.2 coroborat cu art. 16.1 din contractul de execuție lucrări din 18.08.2015, care au fost solicitate în cadrul dosarului exclusiv de către (Ced) SRL, creditoarea-cesionară (C) SRL pretinzând în cadrul acelui dosar doar acordarea debitului principal. Prin urmare, s-a constatat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 953 alin. 1 Cod procedură civilă, în sensul că (C) SRL, în calitate de creditoare, nu deține încă un titlu executoriu pe seama debitoarei, pentru acordarea accesoriilor reprezentând penalități contractuale de întârziere, dar deține o creanță certă, lichidă și exigibilă pentru plata debitului principal decurgând din contractul de execuție lucrări nr. (…)/18.08.2015, existând totodată un dosar înregistrat pe rolul instanței de judecată, având ca obiect acordarea penalităților de întârziere.
Instanța a apreciat necesară și stabilirea unei cauțiuni în sarcina creditoarei, pentru a se oferi debitoarei o minimă garanție pentru situația în care se constată la finalul procesului că pretențiile creditoarei nu ar fi întemeiate, asigurându-se astfel un echilibru între drepturile și interesele ambelor părți. Astfel, pe de o parte, creditoarea are dreptul și interesul de a se asigura că debitoarea poate fi executată silit, în cazul în care nu face plata debitului în mod voluntar, iar pe de altă parte debitoarea are dreptul de a-și putea recupera eventualele prejudicii create prin aplicarea popririi asigurătorii, în eventualitatea în care creanța petentei creditoare va fi infirmată printr-o eventuală soluție de respingere a cererii de chemare în judecată formulată pe calea ordonanței de plată, pronunțată de instanța de fond.
Având în vedere dispozițiile art. 1057 alin.(2) Cod procedură civilă și cuantumul ridicat al debitului solicitat de creditoare, instanța a stabilit cauțiunea datorată de aceasta la suma de 500.000 lei, care se va depune la Trezoreria Statului, la CEC Bank – S.A. sau la orice altă instituție de credit care efectuează astfel de operațiuni, pe numele părții respective, însă la dispoziția instanței.
Totodată, instanța a stabilit termen de achitare a cauțiunii cel mai târziu la data de 19.06.2024, sub sancțiunea desființării de drept atât a sechestrului asigurător cât și a popririi asigurătorii, apreciind că acest termen este rezonabil față de valoarea cauțiunii. Instanța a pus în vedere creditoarei să depună la dosarul cauzei originalul dovezii achitării cauțiunii, cel mai târziu la data de 19.06.2024, sub sancțiunea desființării de drept a măsurilor asigurătorii.
Instanța a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat cerere de ordonanță președințială (D) SRL, solicitând suspendarea executării provizorii al Sentinței din data de 05.06.2024 pronunțată de Tribunalul Bihor până la soluționarea cererii de suspendare formulată în temeiul art. 450 Cod procedură civilă. În motivarea cererii s-au arătat următoarele :
În conformitate cu art. 450 alin. 5 Cod procedură civilă, “Până la soluționarea cererii de suspendare, aceasta va putea fi încuviințată provizoriu prin ordonanța președințială, chiar înainte de sosirea dosarului, cu respectarea cerinței prevăzute la alin. 4.”
În conformitate cu art. 997 alin. 1 Cod procedură civilă “Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului exista aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice … pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara …”.
Așadar, pentru admiterea cererii se impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
- înregistrarea apelului și a cererii de suspendare a executării provizorii
- plata unei cauțiuni, calculată în conformitate cu art. 709 alin. 2 lit. d) Cod procedură civilă
(17.218,90 lei)
- existența aparenței de drept în favoarea (D) SRL
- necesitatea prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara …” Apreciază că aceste condiții sunt îndeplinite în cauză, după cum urmează:
- Prima condiție este îndeplinită, (D) SRL făcând dovada înregistrării cererilor
- A doua condiție este îndeplinită prin depunerea recipisei de plată a cauțiunii
- Aparența de drept
Deși instanța de judecată nu poate să se aplece în profunzime, în prezenta procedură, asupra temeiurilor invocate de către (D) SRL prin apel, apreciază că se impune analizarea existenței aparenței de drept în favoarea (D) SRL. Or, față de aspectele pe care (D) SRL le-a invocat pe calea apelului, apreciază că se conturează în mod evident o puternică îndoială asupra legalității și temeiniciei hotărârii vizate de cererea de ordonanță și de apelul acesteia.
Astfel, aspectele asupra cărora Curtea de Apel (…) urmează a se pronunța în apel sunt următoarele:
1. Instanța de fond a omis, în mod netemeinic și nelegal, să observe faptul că (D) SRL nu are calitatea de terț poprit, și ca atare instituirea popririi asigurătorii nu este posibilă, cererea formulată fiind astfel inadmisibilă.
Astfel, cererea a fost formulată de către reclamantă în temeiul art. 970 Cod procedură civilă, fiind și admisă pe același temei de drept.
Așadar, din acest text de lege rezultă cu prisosință faptul că:
pârâtul din cererea de instituire a popririi asigurătorii trebuie să fie terț față de un raport juridic existent între reclamant și o altă entitate, care are calitatea de debitor al reclamantului
scopul popririi asigurătorii este limitat la indisponibilizarea sumelor de bani sau a efectelor pe care un terț le datorează debitorului urmărit. În mod obișnuit, într-o poprire intervin trei subiecți de drept și se stabilesc tot atâtea raporturi juridice. Subiecții popririi sunt: creditorul urmăritor denumit creditor popritor (în speța, SC (C) SRL), debitorul urmărit, denumit și debitor poprit (care în speță nu există) și terțul poprit (aparent, (D) SRL), între acești trei subiecți se stabilesc următoarele raporturi juridice: un raport de creanță între creditorul popritor și debitorul poprit; un raport de aceeași natură între debitorul poprit (care aici are rolul de creditor al terțului) și terțul poprit; un raport procesual între creditorul popritor și terțul poprit, care ulterior, prin efectul validării popririi, atunci când este necesar, se transformă într-un raport de creanță.
„pentru înființarea popririi asigurătorii, pe lângă condițiile prevăzute la art. 953 Cod procedură civilă, instanța trebuie sa constate existenta a doua raporturi juridice în care aceeași persoana participa, pe de o parte, în calitate de debitor, pe de alta partea în calitate de creditor, respectiv:
un raport juridic între creditorul popritor și debitorul poprit; iar altul
între debitorul poprit și terțul poprit. În acest raport juridic, debitorul poprit, dator al creditorului poprit în primul raport juridic, este creditor al terțului poprit.” (Mihaela Tabârcă –
Drept procesual civil, Vol. II, pag. 703)
Or, în speță, intimata a invocat și instanța a analizat existența unui raport juridic obligațional de sine stătător născut între aceasta și (D) SRL, în calitate de debitor, și nicidecum existența unui raport juridic obligațional între (D) SRL și un eventual debitor al acesteia. Ca atare, (D) SRL nu are calitatea de terț debitor al vreunui debitor poprit al intimatei, ci calitatea de parte într-un raport juridic obligațional născut între (D) SRL și reclamanta.
Astfel, este îndeobște cunoscut faptul că prin efectul cesiunii de creanța, operează transferul dreptului de creanța, ut singuli, din patrimoniul cedentului (SC (Ced) SRL) în patrimoniul cesionarului (C) SRL). Cu alte cuvinte, de la data notificării cesiunii de creanță către (D) SRL în modalitățile prevăzute de lege, raportul juridic obligațional dintre (D) SRL și SC (Ced) SRL s-a stins, luând naștere un raport juridic obligațional între (D) SRL și SC (C) SRL, în cadrul căruia aceasta din urma a dobândit calitatea de creditor al (D) SRL pentru sumele menționate în contractul de cesiune de creanță. De altfel, această calitate de debitor al (C) SRL a (D) SRL a fost constatată și prin Sentința din 02.032023 a Tribunalului Bihor și Decizia civilă din 01.04.2024, care au obligat (D) SRL la plata în favoarea acesteia a sumei de 264.032,32 lei cu titlu de debit datorat direct acestei societăți în temeiul raportului juridic obligațional născut între (D) SRL și aceasta ca urmare a cesiunii de creanță.
În aceste condiții, în baza unei profund eronate și superficiale analize a raporturilor juridice dintre părți, instanța de fond a dispus, în mod netemeinic și nelegal, admiterea cererii, făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 970 Cod procedură civilă.
2. Pentru a admite cererea, instanța de fond a reținut că dovada intentării unei cereri de chemare în judecată împotriva (D) SRL a fost făcută de către intimata prin existența, pe rolul Tribunalului Bihor, având ca obiect cerere de ordonanță de plată.
Aceasta condiție nu poate fi reținută ca fiind îndeplinită, prin raportare la dispozițiile legale cuprinse în art. 953 alin. 1 Cod procedură civilă la care art. 970 face trimitere. Astfel, așa cum rezultă cu claritate din textul de lege, acesta vorbește despre formularea unei cereri de chemare în judecată. Ca atare, este evident că textul de lege stabilește ca și condiție necesitatea anexării dovezii “că procesul cu privire la fondul dreptului a fost declanșat” (Noul Cod de procedura civilă adnotat, E. Florian, V, Mitea, pag. 100). Or, procedura ordonanței de plată nu reprezintă, așa cum este îndeobște cunoscut, un litigiu cu privire la fondul dreptului.
Deși în practică au existat soluții contradictorii, apreciază că interpretarea dată de instanța de fond nu poate fi acceptată. Astfel, cererea de chemare în judecată, ca mijloc de sesizare a instanței, este reglementată de art. 194 și următoarele Cod procedură civilă, legiuitorul stabilind atât condițiile de formă, cât și procedura de înregistrare și regularizare a acesteia. Pe de altă parte, procedura ordonanței de plată este reglementată de art. 1014 și urm. Cod procedură civilă, fiind reglementate dispoziții distincte și derogatorii din perspectiva condițiilor de formă, a probațiunii și procedurii de judecată. O caracteristică esențială a procedurii ordonanței de plată este aceea că ea nu generează putere de lucru judecat asupra fondului raporturilor dintre părți. Mai mult, analiza acestora se realizează strict prin prisma înscrisurilor, fiind astfel o analiză oarecum “frugală” a raporturilor juridice dintre părți.
De altfel, este de observat diferențierea de formulare folosită de legiuitor, care la alin. 1 al art. 953 Cod procedură civilă folosește noțiunea de “cerere de chemare în judecată”, iar la alin. 2 al aceluiași articol folosește noțiunea de “acțiune”, definită ca ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru proiecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces (incluzând așadar aici, în mod exhaustiv, toate procedurile prevăzute de lege pentru realizarea unor drepturi procesuale).
Mai mult, în condițiile în care măsura popririi asigurătorii generează efecte consistente asupra patrimoniului popritului, este evident că interpretarea textului de lege trebuie realizată cu luarea în considerare a faptului că “măsurile asigurătorii au un caracter excepțional, deoarece ele grevează patrimoniul unei persoane în lipsa existenței unui titlu executoriu. Fiind vorba despre o ingerință adusă dreptului de proprietate, care este garantat de art. 44 din Constituția României, controlul de proporționalitate trebuie efectuat întotdeauna în speță.”
Ca atare, este inadmisibil a se acredita ideea că, în baza unei cereri de ordonanță de plată prin care creditorul încearcă să obțină un titlu executoriu (achitând o taxă de timbru de 200 de lei pentru a-și minimiza riscurile și investiția în această încercare) poate reprezenta un temei pentru indisponibilizarea patrimoniului unei societăți și, posibil, sufocarea și chiar omorârea activității sale. Din această perspectivă, apreciază că este evident ca formularea unei cereri de ordonanță de plată nu poate asigura exigența stabilită de legiuitor, și ca atare apreciază ca nici condiția formulării unei cereri de chemare în judecată nu a fost îndeplinită.
Neobservând acest lucru, instanța de fond a pronunțat o hotărâre profund netemeinică și nelegală.
3. În mod netemeinic și nelegal a dispus instanța de fond încuviințarea cererii de instituire a popririi asigurătorii, sub condiția achitării de către reclamantă a sumei de 500.000 lei cu titlu de cauțiune, până la data de 19.06.2024.
Astfel, în conformitate cu art. 953 alin. I Cod procedură civilă la care art. 970 face trimitere, creditorul este obligat la plata unei cauțiuni stabilite de instanță în situația în care creditorul nu are titlu executoriu, dar creanța sa este constatată în scris și este exigibilă.
În conformitate cu art. 953 alin. 2, în situația în care creanța nu este constatată în scris, legiuitorul a stabilit ca și condiție de admisibilitate depunerea de către creditor, odată cu cererea de sechestru, a unei cauțiuni de jumătate din valoarea reclamată.
Însă, în speță, este evident că creanța invocată de către intimată nu este constatată în scris. Singura creanță constatată în scris și individualizată este cea privind debitul principal, așa cum acesta a fost stabilit prin hotărârile pronunțate în dosar nr. (…)/2016. Este important de subliniat că în cadrul acestui litigiu SC (C) SRL nu a formulat pretenții cu privire la penalitățile de întârziere.
În privința penalităților de întârziere, acestea sunt individualizate și calculate doar prin cererea de ordonanță de plată, neexistând niciun alt document din care să rezulte cuantumul și exigibilitatea acestora. În Decizia nr. (…)/01.04,2024 a Curții de Apel s-a analizat doar obligația (D) SRL de plată a penalităților în favoarea SC (Ced) SRL, atât din perspectiva existenței ei, cât și din perspectiva exigibilității, această analiză nefiind extrapolată asupra creanței deținute de SC (C) SRL. De asemenea, nu există niciun alt înscris care să constate cuantumul sau exigibilitatea penalităților de întârziere. Ca atare, calculul penalităților efectuat de către intimată în cuprinsul cererii de ordonanță de plată nu îndeplinește exigența constatării creanței prin înscris, așa cum aceasta a fost stabilită și gândită de legiuitor în reglementarea unor măsuri extraordinare cum sunt măsurile asigurătorii.
Pe cale de consecință, instanța de fond ar fi trebuit să constate că, în situația în care, contrar celor de mai sus, celelalte condiții sunt îndeplinite, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 970 rap. la art. 953 alin. 2 Cod procedură civilă și să constate că intimata nu a făcut, la data formulării cererii de instituire a popririi, dovada achitării unei cauțiuni de jumătate din valoarea reclamată. Nefăcând acest lucru, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală.
4. Pornind de la împrejurarea că, în conformitate cu art. 953 alin. 1 la care art. 970 Cod procedură civilă face trimitere, instanța are obligația ca, analizând aparența de drept, să analizeze dacă creditorul are o creanță exigibilă, apreciază ca în aceeași măsură instanța poate să aprecieze și dacă aceasta mai este sau nu urmăribilă.
Or, în speță, dreptul intimatei de a mai solicita penalități de întârziere este prescris, lucru pe care îl va invoca în cadrul dosarului din 2024 al Tribunalului Bihor. Astfel, se impune a sublinia că nici prin cererea de intervenție formulată de intimată în dosar și nici prin precizările ulterioare ale acesteia, aceasta nu a înțeles să solicite obligarea (D) SRL și la plata penalităților de întârziere. Ca atare, o astfel de pretenție nu a fost nici analizată și nici acordată de către instanța de judecată. În altă ordine de idei, făcând trimitere la dispozițiile art. 1538 și 2501 Cod civil, una din caracteristicile creanței este prescriptibilitatea ei, în condițiile stabilite de Contractul din 18.08.2015 încheiat între (D) SRL și SC (Ced) SRL.
Ca atare, față de împrejurarea că a adus la cunoștința tuturor părților din cadrul dosar nr. (…)/2016, încă din anul 2018, faptul că au existat încasări parțiale din partea (S) SA, încasare care marchează scadența obligației de plată a facturilor emise în temeiul contractului și totodată, nașterea dreptului de a calcula și percepe penalități de întârziere, iar intimata nu a formulat, timp de 5 ani niciun fel de pretenție cu privire la aceste penalități, este evident că în acest moment astfel de pretenții nu mai pot fi formulate.
Sigur că aceste aspecte urmează a fi analizate în cadrul dosarului din 2024, dar, așa cum a arătat, apreciază că este o chestiune de proporționalitate ca instanța să fie obligată să verifice nu numai exigibilitatea unei creanțe, ci și posibilitățile concrete de urmărire ale acesteia. Nefăcând acest lucru, instanța de fond a pronunțat o hotărârea superficială, netemeinică și nelegală, de natură să îi afecteze în mod grav și definitiv activitatea.
De asemenea, așa cum s-a reținut în practică, măsurile asigurătorii au un caracter excepțional, deoarece ele grevează patrimoniul unei persoane în lipsa existenței unui titlu executoriu. Fiind vorba despre o ingerință adusă dreptului de proprietate, care este garantat de art. 44 din Constituția României, Tribunalul București a apreciat într-o soluție de speță că „este necesar ca instanța să verifice întotdeauna, suplimentar față de condițiile prevăzute expres de art. 953 alin. (1) Cod procedură civilă, dacă există echilibru între interesele generale ale societății și interesul individual. (…) Deși normele din materia instituirii măsurilor asigurătorii urmăresc un scop legitim asigurarea bunurilor pentru îndestularea creanțelor creditorilor care nu beneficiază încă de un titlu executoriul și sunt prevăzute într-o lege previzibilă și accesibilă, controlul de proporționalitate trebuie efectuat întotdeauna la speță. Iar acest control, în materia de față, presupune a se observa dacă există suficiente motive pentru a stabili, în mod rezonabil, că există un risc pentru creditor de a nu-și vedea satisfăcută creanța în viitor (în măsura în care se va stabili cu autoritate de lucru judecat existența datoriei), risc ce derivă din situația debitorului său.”
O astfel de analiză nu a fost făcută însă, judecătorul fondului apreciind că instituirea unei popriri de 3.718.895,23 lei este o nimica toată și nu creează absolut nicio consecință de ordin practic, ci doar de natură teoretică.
S-a arătat astfel în practică și literatură că interpretarea ad literam a dispozițiilor legale de mai sus, așa cum a fost ea făcută de judecătorul fondului, ar putea conduce la concluzia că,
(aproape) în orice dispută, atunci când creanța creditorului este constatată în scris și este exigibilă, iar creditorul nu are titlu executoriu, dar a inițiat acțiunea în judecată, atunci automat o cerere de instituire sechestru/poprire asigurătorie ar trebui admisă. Evident, lucrurile nu pot sta așa, și se ridică întrebarea, dacă posibilitatea instanței de a stabili o cauțiune, reprezintă instrumentul prin care se temperează eventualul abuz al creditorului care dorește să constrângă debitorul urgent la plată. Recurgerea doar la instrumentul cauțiunii nu este suficientă pentru a defini cadrul în care se judecă cererile de sechestru sau poprire asigurătorie. Aceasta deoarece, în primul rând, cauțiunea se stabilește prin încheierea prin care se acordă deja sechestrul (art. 954 alin. (2) Cod procedură civilă), așa încât creditorul ar putea fi tentat să încerce mereu un astfel de mecanism, iar în funcție de eventualul cuantum al cauțiunii stabilite, să decidă dacă mai achită cauțiunea sau nu. Cu alte cuvinte, sechestrele s-ar obține tot automat, iar creditorul în mod discreționar va decide când să uziteze de el sau nu, în funcție de valoarea cauțiunii stabilită în concret de judecător.
În al doilea rând, stabilirea cauțiunii, chiar și la maximul de 20% prevăzut de legiuitor, nu este evident aptă să asigure mereu o dezdăunare efectivă a debitorului pentru cazurile când se dovedește că pretențiile creditorului erau neîntemeiate. Mai exact, dacă o societate cu o oarecare disponibilitate financiară, în calitate de creditor, poate să mobilizeze resurse de-ale sale în cuantum de 20% din pretenții, pentru debitorul față de care cererea vine inopinat, poprirea valorii de 100% a pretențiilor poate avea efecte ireversibile, precum pierderea unui contract important, pierderea încrederii furnizorilor sau poate atrage chiar insolvența.
De aceea, apreciază că normele de la art. 953 Cod procedură civilă, interpretate în spiritul lor, conțin o a cincea condiție de bază, anume a stabili, în mod rezonabil, dacă există pentru creditor riscul de a nu-și vedea în viitor satisfăcută creanța, la obținerea titlului executoriu, din cauza situației financiare sau de altă natură a debitorului său.
Prin Încheierea din 05.04.2023, Tribunalul București Secția a VI-a civilă a respins cererea creditorului de instituire sechestru asigurător, creditor care în prealabil demarase acțiune pentru pretenții de aproximativ 2 milioane de lei.
5. Existența necesității preîntâmpinării unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.
Având în vedere suma enormă cu privire la care s-a dispus înființarea popririi, procedura reglementată de lege de punere a acesteia în executare precum și faptul că aceasta poate conduce la blocarea tuturor conturilor (D) SRL înainte de existența vreunui titlu executoriu care să statueze, în mod cert, existența unei datorii, apreciază că paguba iminentă este evidentă. Ca atare, este cert că poprirea conturilor (D) SRL va crea un blocaj cu efecte greu de anticipat. Astfel, (D) SRL este o societate care activează în piața construcțiilor, având calitatea de antreprenor general în contracte de lucrări publice importante pentru comunitățile locale (Mun. (…), Com. (…). Una din condițiile primordiale de eligibilitate în astfel de lucrări este lipsa unor astfel de blocaje în activitatea societății. Ca atare, instituirea unor popriri, chiar și de scurta durată, asupra conturilor (D) SRL, va face ca (D) SRL să nu își mai poată desfășura activitatea. De asemenea, de solvabilitatea (D) SRL și de posibilitatea de a efectua plăți depind, pe lângă salariații (D) SRL (în număr de 63), și numeroșii subantreprenori (ilustrați în tabelul anexat), a căror facturi se impune a fi achitate în următoarea perioadă. Imposibilitatea de achitare a acestor facturi va conduce, în mod inevitabil, la formularea de către aceștia a unui val de litigii împotriva (D) SRL, posibil și a unor cereri de declanșare a procedurii de insolvență, iar odată pornit acest tăvălug, el este câteodată greu, dacă nu chiar imposibil de stăvilit. Iar deschiderea față de (D) SRL a procedurii de insolvență, chiar și într-un singur dosar, înseamnă moartea acestei societăți, pentru că acesta va fi un stigmat care va face imposibilă participarea, în viitor, a societății (D) SRL, la proceduri de achiziție publică, aceasta fiind unica sa sursă de venit. Activitatea (D) SRL în piața construcțiilor este concentrată și limitată la lucrări de infrastructură și lucrări publice de interes local și național (ecologizări de mine, stații de epurare în jud. (…) și (…), lucrări de consolidare a Dealului (…), introducerea gazului în com. (…) etc). Toate aceste lucrări au fost efectuate de (D) SRL din poziția de antreprenor general.
Mai mult, în dosar nr. (…)/2024 termenul acordat de instanță este 25.06.2024. De asemenea, în conf. cu art. 1024 alin. 5 Cod procedură civilă ordonanța de plată este executorie. Așadar, în măsură în care instanța va statua că (D) SRL datorează această sumă intimatei, aceasta va fi, în scurt timp, în posesia unui titlu executoriu. Ca atare, este evident și din această perspectivă ci, pentru reclamantă, cererea de instituire a popririi nu a fost altceva decât un mijloc de șantaj, însă pentru (D) SRL înseamnă generarea unor consecințe extrem de grave și greu de anticipat.
În drept, petenta invocă prevederile art. 997 Cod procedură civilă, art. 450 raportat la art. 719 Cod procedură civilă, art. 971 raportat la art. 954 alin. 3 Cod procedură civilă, art. 970 rap. la art. 953 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată de (C) S.R.L., s-a solicitat respingerea cererii de emitere a ordonanței președințiale, prin care s-a solicitat suspendarea provizorie a Sentinței pronunțată de Tribunal până la soluționarea cererii de suspendare, ca nefondată.
În susținerea întâmpinării, intimata arată că, în raport cu actele dosarului, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile instituite de art. 991 alin. 1 Cod procedură civilă. Cerința urgenței trebuie raportată la ipotezele avute în vedere de legiuitor prin art. 997, iar aprecierea acesteia se face ținând cont de circumstanțele obiective ale cauzei.
Astfel, în situația de față, dat fiind faptul că prin Încheierea Tribunalului a cărei suspendare provizorie se solicită, a fost admisă cererea de instituire măsuri asigurătorii formulată de (C) S.R.L., în sensul că s-a dispus înființarea popririi asigurătorii asupra conturilor deținute de către debitoare, până la concurența sumei de 3.718.895,23 lei, s-ar putea concluziona că, aparent există o urgență. Cu toate acestea, art. 997 alin. 1 noul Cod de procedură civilă stabilește categoriile generale de situații caracterizate prin urgență, și anume: pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
Înainte de a analiza situațiile care reclamă urgența luării unor măsuri vremelnice pe calea ordonanței președințiale, se impune a arăta că măsurile asigurătorii sunt mijloace procesuale al căror scop este indisponibilizarea și conservarea bunurilor urmăribile ale debitorului sau a bunurilor care fac obiectul procesului, pentru a se evita degradarea sau dispariția lor, ori, după caz, diminuarea activului patrimonial al debitorului. Așadar, măsurile asigurătorii nu sunt măsuri de executare silită, ci mijloace procesuale prin care se urmărește asigurarea părții, prin indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului sau a celor ce formează obiectul litigiului, asupra posibilității realizării executării silite după obținerea titlului executoriu.
Revenind la cerințele caracterizate ca urgențe de către legiuitor, o primă situație se referă la păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, însă, prin demersul său de suspendare a încheierii de instituire a popririi asigurătorii, debitoarea nu tinde la păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere. Prin instituirea măsurilor asigurătorii în discuție, debitoarea nu este deposedată de bunuri, ci doar se indisponibilizează în vederea evitării dispariției, degradării ori diminuării activului său patrimonial. De asemenea, față de scopul urmărit prin cererea formulată, nu se poate pune nici problema că măsura de suspendare se impune, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.
Argumentația debitoarei vis-a-vis de urgență/pagubă iminentă este nefondată și incompletă. Simpla depunere a unor liste cu furnizori nu este de natură să dovedească faptul că acele sume invocate de către debitoare sunt scadente în viitorul apropiat. Ar fi fost util ca debitoarea să depună contractele cu aceștia, pentru a se putea concluziona asupra impactului pe care l-ar putea avea poprirea în relația cu fiecare furnizor. De asemenea, debitoarea omite un aspect esențial: nu dovedește ce resurse are. Nu se depun extrasele de cont ale debitoarei și ale societăților din grupul debitoarei (aspect de loc de neglijat). La cifra de afaceri vehiculată de aceasta, și sumele pe care le indică a fi scadente la încasare în viitorul apropiat, este posibil ca debitoarea să aibă resurse suficiente să facă față popririi asigurătorii. Așadar, ipoteza descrisă în mod dramatic de către debitoare, nu este probată, neexistând înscrisuri care să dovedească paguba iminentă, produsă de poprirea asiguratorie.
Apoi, chestiunea blocării fondului de salarii este eronată. Susținerile debitoarei intimate privind faptul că are salarii de achitat nu pot fi luate în considerare, având în vedere faptul că, în conformitate cu prevederile art. 971 Cod procedură civilă, se aplică regulile prev. de art. 954- 959 Cod procedură civilă. Art. 955 Cod procedură civilă pct. 1 prevede că executarea măsurii se face cu respectarea dispozițiilor Codului de procedură civilă privind executarea silită. Art. 781 Cod procedură civilă alin. 5 lit. c) exclude de la poprire sumele destinate salariaților pentru o perioadă de 3 luni.
Având în vedere termenul apropiat al ordonanței de plată, 25.06.2024, care se soluționează la primul termen și este executorie, în acest termen de 3 luni prevăzut de art. 781 Cod procedură civilă se va lămuri dacă (C) S.R.L. va fi în posesia unui titlu executoriu.
În privința celei de-a treia situații caracterizate prin urgență, aceasta se referă la înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, or, în speță nu este vorba de o executare silită și, oricum, această situație este stipulată de lege în favoarea creditorului și nu a debitorului. Prin urmare, în raport cu cele arătate se poate conchide că cerința existenței urgenței nu este îndeplinită.
Pe de altă parte, suspendarea încheierii de instituire a măsurilor asigurătorii ar echivala cu rezolvarea fondului litigiului, ceea ce nu este posibil în cadrul unei ordonanțe președințiale.
Trebuie observat faptul că prin motivele invocate, debitoarea atinge fondul dreptului. În fapt, motivele ordonanței președințiale sunt cvasi-identice cu cele ale apelului formulat de aceasta.
În ceea ce privește faptul că debitoarea nu ar avea calitatea de terț poprit, fără să intre la acest moment în detalii, este evident că debitoarea nu înțelege mecanismul popririi asigurătorii, și prevederile art. 970-971 Cod procedură civilă. În mod greșit și cu ignorarea prevederilor art. 971 alin 2 Cod procedură civilă susține debitoarea că poprirea asiguratorie trebuie îndreptată ca acțiune împotriva unui terț poprit, invocând faptul că ea nu are această calitate. Pârâtul din cererea de poprire asiguratorie în mod evident nu poate fi un terț poprit, așa cum susține apelanta. În primul rând, art. 971 Cod procedură civilă prevede în mod expres faptul că în cererea de poprire bancară creditorul nu este obligat să individualizeze terții popriți cu privire la care solicită să se înființeze poprirea. Apoi, în conformitate cu prevederile art. 971 Cod procedură civilă, se aplică regulile prev. de art. 954-959 Cod procedură civilă. Art. 955 Cod procedură civilă pct. 1 prevede că executarea măsurii se face cu respectarea dispozițiilor Codului de procedură civilă privind executarea silită. Art. 781, 783 și următoarele Cod procedură civilă descriu în detaliu înființarea popririi, instituirea popririi, identificarea terților popriți, corespondența în acest sens fiind atributul exclusiv al executorului judecătoresc care va fi investit cu cererea de punere în executare a popririi asigurătorii. Debitoarea se află în eroare cu privire la procedură, dovedind faptul că nu înțelege mecanismul, scopul și procedura popririi asigurătorii.
Debitoarea susține în mod nefondat faptul că ordonanța de plată nu este cerere de chemare în judecată în sensul prevăzut de art. 953 alin. 1 Cod procedură civilă. Evident că și aceasta este o chestiune ce ține de fondul cauzei. Art. 953 Cod procedură civilă nu distinge între diferitele modalități în care un creditor poate acționa împotriva unui debitor: acțiune de fond, ordonanță de plată, cerere de valoare redusă, etc., nefiind instituită o limitare în acest sens. Or, unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să o facem. Este adevărat că procedura ordonanței de plată este simplificată față de o acțiune de fond, dar ca și natură juridică, ea este o cerere de chemare în judecată. Consecințele admiterii ordonanței de plată, care de fapt sunt cele importante în privința măsurii asigurătorii, sunt obținerea de urgență a unui titlu executoriu, care, spre deosebire de o acțiune civilă de fond, este executoriu. Nu are relevanță faptul că în cadrul ordonanței de plată se poate administra doar proba cu înscrisuri, sau că aceasta poate privi doar creanțe certe, lichide și exigibile care rezultă dintr-un contract civil. Alegerea cadrului procesual este opțiunea nerestricționată a reclamantului creditor, acesta asumându-și riscul respingerii unei cereri pe calea ordonanței de plată dacă cererea sa nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege.
Chestiunile de la pct. 3 al cererii introductive sunt exclusiv chestiuni de fond, iar o verificare a acestora ar echivala cu soluționarea fondului cauzei, ceea ce este inadmisibil pe calea ordonanței președințiale.
În mod eronat susține debitoarea că ar exista aparența de drept în favoarea sa. Argumentele debitoarei vizează în fapt fondul cauzei, fiind nefondate.
În fapt, creanța, reprezentată de penalități de întârziere este constatată în scris prin cele două contracte în baza cărora a fost obligată la plata debitului principal în dosarul (…)/2016, respectiv: contractul de cesiune de creanță nr. (…)/29.04.2016, având ca debitor cedat pe debitoarea (Dc) SRL și contractul de execuție de lucrări nr. (…)/18.08.2015. Conform contractului de cesiune de creanță, societatea (Ced) SRL a cedat creanța datorată de debitoarea cedată (Dc) SRL, în valoare de 264.032,32 lei, datorată de aceasta din urmă conform contractului de execuție de lucrări nr. (…)/18.08.2015. Art. 16.1 din contractul de execuție lucrări nr. (…)/18.08.2015, încheiat între debitoarea cedată (Dc) SRL și cedenta (Ced) SRL, prevede că neplata sumelor la scadență este sancționată cu penalități de întârziere de 0,7% pentru fiecare zi de întârziere. De asemenea, conform acestui contract, sumele datorate de debitoarea cedată (Dc) SRL către cedenta (Ced) SRL erau scadente în termen de 5 zile de la data încasării de la Beneficiarul final (Bf) SA ( art. 2.2. lit. c) din contract.). Aceste aspecte au fost constatate în scris cu autoritate de lucru judecat prin sentința și decizia din dosarul (…)/2016.
În mod nefondat invocă apelanta faptul că, deși creanța solicitată este exigibilă, ea nu ar fi „urmăribilă”. Prevederile legale incidente fac vorbire exclusiv de exigibilitate. Or, în litigiul de fond, exigibilitatea soldului principal a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat. La data scadenței, aplicând prevederile contractuale de mai sus, se poate determina exigibilitatea, certitudinea și lichiditatea penalităților.
Aspectele privind caracterul „urmăribil” al creanței se referă la o apărare a debitoarei privind intervenția prescripției dreptului la acțiune al (C) S.R.L. în ceea ce privește penalitățile contractuale. În mod evident aceasta este o apărare de fond, care se va discuta în dosarul (…)/2024 privind emiterea ordonanței de plată. La fel de evident este caracterul nefondat al acestei apărări, având în vedere faptul că în privința prescripției dreptului la acțiune, în ceea ce privește penalitățile aferente soldului principal, sunt incidente prevederile art. 2503 Cod civil, care prevăd în mod expres faptul că termenul de prescripție al accesoriilor este același cu termenul privind dreptul principal.
De asemenea, în cauză operează și prevederile art. 2532 pct. 5 Cod civil, privind suspendarea prescripției.
Art. 2532: Cazurile generale de suspendare a prescripției Prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:
5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau exigibilitatea acesteia.
S-a reținut, cu autoritate de lucru judecat de către Curtea de Apel (…), faptul că pe parcursul dezbaterii cauzei în primă instanță, debitoarea a ascuns în mod deliberat exigibilitatea sumelor datorate refuzând să recunoască încasările realizate de la beneficiarul final (fila 28 decizie citat): ”Curtea reține, că pe parcursul dezbaterii cauzei în primă instanță, apelanta pârâtă a refuzat să recunoască încasările obținute de la beneficiarul final, arătând în mod continuu că nu ar fi încasat sumele în cauză, însă prin raportul de expertiză contabilă reiese că pretențiile în Litigiu au fost de fapt încasate de apelantă, devenind exigibile implicit și pretențiile reclamantei și a intervenientei.
Așadar, pretențiile intimaților împotriva debitorului cedat au fost dovedite, reprezentând o creanță certă lichidă și exigibilă, datorată de debitoarea cedată, conform contractului dc execuție lucrări (nr. (…)/18.08.2015), respectiv contractului de cesiune”.
Cauza în primă instanță a fost finalizată la data de 02.03.2023, prin pronunțarea sentinței de fond în dosarul (…)/2016. Astfel, de la momentul exigibilității survenit în timpul litigiului (28.06.2018), până la data de 02.03.2023, cursul prescripției extinctive a fost suspendat, datorită comportamentului debitoarei, care a ascuns creditoarei exigibilitatea datoriei.
Așadar, aparența de drept nu este în favoarea debitoarei.
Nu există o ingerință în dreptul de proprietate al debitoarei, atunci când se dispun măsuri asigurătorii. Măsurile asigurătorii sunt prevăzute de lege, în deplin acord cu respectarea dreptului de proprietate, executarea bunurilor sau valorilor asupra cărora se dispun aceste măsuri, fiind făcută în toate cazurile doar în temeiul unui titlu executoriu și doar cu respectarea regulilor privind executarea silită. Apreciază că în orice litigiu în care există o creanță constatată în scris, exigibilă, și o cerere de chemare în judecată, aceste măsuri asigurătorii pot fi dispuse de instanță.
Debitoarea a creat situația în care se află, prin propria conduită culpabilă. Astfel cum s-a stabilit de către Curtea de Apel (…) cu autoritate de lucru judecat, în Decizia 85/2024 pronunțată în dosarul (…)/2016, debitoarea a ascuns pe parcursul litigiului de fond exigibilitatea soldului principal. În acest context, nu se poate reproșa (C) S.R.L. faptul că prin acțiunea principală nu a solicitat penalitățile contractuale de întârziere. Apoi, situația în care se află acum, fiind acționată în instanță pe calea ordonanței de plată pentru plata penalităților, este, de asemenea, imputabilă debitoarei, aceasta refuzând să achite suma în termenul acordat și ignorând propunerea (C) S.R.L. de a se încheia o tranzacție, prin care să se eșaloneze suma datorată. (C) S.R.L. nu este de rea credință, așa cum greșit afirmă aceasta, ci, pur și simplu, își exercită un drept legal, de a se asigura că va avea ce executa în urma litigiului pendinte.
În drept, intimata face trimitere la textele legale invocate în întâmpinare.
Examinând cererea formulată, prin prisma motivelor și apărărilor formulate, instanța a reținut următoarele:
Din cuprinsul sentinței a cărei suspendare se solicită rezultă că intimata creditoare a solicitat înființarea popririi asiguratorii asupra conturilor bancare deținute de debitoare, precum și asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporabile urmăribile datorate debitoarei de o a treia persoană, până la concurența sumei de 3.718.895,23 lei ce reprezintă creanța pe care creditoarea o deține împotriva debitoarei, constând în penalități de întârziere contractuale, de 0,7%/zi de întârziere, aferente debitului de 264.032,32 lei, temeiul juridic invocat de creditoare fiind dispozițiile art. 970 raportat la art. 953 alineat 1 și art. 1057 Cod de procedură civilă. Cererea formulată de creditoare a fost admisă de instanța de fond.
Curtea de Apel este investită prin prezenta cerere cu solicitarea de a dispune, pe cale de ordonanță președințială, suspendarea provizorie a executării sentinței pronunțate în primă instanță. Motivele care stau la baza acestei cereri sunt, în mare parte, însăși motivele de apel formulate de petenta debitoare prin cererea de apel formulată împotriva aceleași sentințe, or, Curtea de Apel a constatat că nu pot fi analizate pe această cale motivele constând în lipsa calității petentei de terț poprit, lipsa intentării unei acțiuni cu privire la fondul litigiului, de către creditoare, lipsa achitării unei cauțiuni, odată cu cererea de poprire, aspect care se grefează pe lipsa caracterului scris al creanței, prescripția dreptului material la acțiune în privința creanței creditoarei, toate aceste motive urmând a fi analizate de către instanța investită cu soluționarea apelului. Analizând temeinicia acestor motive, fie și numai pentru a stabili aparența de drept în favoarea petentei, ar conduce la analizarea temeinicei însăși a motivelor de apel, ceea ce nu se poate face pe această cale.
De asemenea, instanța nu poate analiza pe această cale nici motivul invocat de petentă conform căruia instanța de fond nu a analizat caracterul excepțional al măsurilor asiguratorii, deși ar fi avut obligația să o facă, întrucât și acest aspect poate fi și a fost invocat și poate fi analizat doar pe calea apelului formulat împotriva sentinței.
Petenta debitoare nu a indicat decât foarte superficial motivele care ar sta la baza cererii sale de suspendare, și acestea constau în faptul că, datorită cuantumului ridicat al sumei pentru care s-a dispus înființarea popririi, activitatea sa ar fi blocată, cu efecte asupra plății salariaților și subcontractanților, fiind posibilă chiar deschiderea procedurii insolvenței împotriva sa, cu efecte ireversibile, în termenul apropiat de judecată a ordonanței de plată introduse de creditoare și posibilitatea, astfel, de obținere în timp scurt a unui titlu executoriu, dar și în contestarea creanței pretinse de creditoare.
Sigur că, în conformitate cu prevederile art. 997 Cod de procedură civilă, instanța trebuie să analizeze dacă în favoarea petentei debitoare există aparența de drept și dacă condiția urgenței este îndeplinită, respectiv dacă măsura provizorie se impune a fi luată pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara sau pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, petenta justificând urgența pe necesitatea prevenirii unei pagube iminente. Însă, procedând astfel, instanța nu poate analiza legalitatea și temeinicia sentinței prin care s-a dispus înființarea popririi, astfel cum solicită petenta, aceste aspecte constituind motive de apel și urmând a fi analizate în cadrul apelului formulat. Apreciind asupra aparenței de drept și a caracterului urgent al cererii, condiția ca măsura dispusă să fie provizorie fiind îndeplinită, Curtea de Apel a constatat că aparența de drept și urgența trebuie stabilite raportat la motivele de suspendare invocate, și nu raportat la motivele de apel invocate prin apelul exercitat împotriva aceleași sentințe și reluate în cuprinsul prezentei cereri.
Or, raportat la motivele de suspendare invocate, aparența de drept nu este în favoarea petentei debitoare, căci simplul fapt al cuantumului ridicat al creanței pretinse de creditoare sau al contestării sale de către debitoare nu conduce la concluzia că aparența de drept este în favoarea debitoarei, nici faptul că cererea de ordonanță de plată are stabilit un termen de judecată scurt, cu consecința posibilității obținerii unui titlu executoriu într-un asemenea termen.
De asemenea, sub aspectul condiției urgenței, nici aceasta nu este îndeplinită în cauză, căci petenta debitoare nu a dovedit în nici un fel disponibilitățile sale bănești și imposibilitatea respectării obligațiilor sale față de terți și față de propriii salariați, în condițiile în care nu s-ar dispune suspendarea, cu atât mai mult cu cât susține că este o societate care activează în domeniul construcțiilor, având proiecte importante în derulare, deține disponibilul bănesc pentru plata creanței și nu este de rea-credință, ci nu face plata creanței pentru că o contestă. Nu s-a dovedit, astfel, paguba iminentă pe care ar încerca-o debitoarea prin executarea sentinței.
Constatând, așadar, că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 997 alineat 1 Cod de procedură civilă, Curtea de Apel a dispus respingerea cererii de suspendare formulate, fără a acorda cheltuieli de judecată întrucât acestea nu au fost solicitate de intimată.
