Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede unele ajustări procedurale specifice pentru cazurile în care copiii participă la procese penale în calitate de victime sau martori. De exemplu, însuși textul art. 6 § 1 din Convenție prevede în mod expres excepții de la cerința privind publicitatea ședinței de judecată, în special „atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun”.
În cauza Tamburini împotriva Franței (dec.), 2007, reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1, că nu a beneficiat de o ședință publică în fața Cour d’assises d’appel și a denunțat ceea ce a considerat a fi caracterul automat al practicii constând în desfășurarea în camera de consiliu a ședințelor de judecată, în cauzele având ca obiect acuzații de viol. Cu toate acestea, Curtea a constatat că practica respectivă nu avea un caracter automat. Dimpotrivă, a apreciat că desfășurarea în camera de consiliu a ședințelor în fața curții cu jurați se impunea ca urmare a faptului că victima a formulat o cerere în acest sens și că măsura corespundea unei nevoi evidente de a proteja viața privată a victimei, în calitatea sa de parte civilă, nevoie impusă de faptele cauzei, care privea infracțiunea de viol în formă agravată, săvârșită asupra unei persoane cu vârsta sub 15 ani.
Mai general, deși art. 6 nu impune în mod explicit luarea în considerare a intereselor martorilor, acest lucru se poate impune totuși atunci când se află în joc viața, libertatea sau siguranța acestora, la fel ca și în cazul intereselor care, în general, intră sub incidența art. 8 din Convenție. Statele contractante trebuie să își organizeze procedura penală astfel încât interesele menționate să nu fie puse în pericol nejustificat. Principiile unui proces echitabil impun ca, atunci când este necesar, interesele apărării să fie contrabalansate cu cele ale martorilor sau ale victimelor cărora li se solicită să depună mărturie (Doorson împotriva Țărilor de Jos, 1996, pct. 70; Kovač împotriva Croației, 2007, pct. 27; B. împotriva Rusiei, 2023, pct. 68).
Curtea s-a concentrat în special pe cerințele procedurale și instituționale în ceea ce privește copiii care sunt victime ale abuzului sexual și ale traficului de persoane.
Violul sau alte forme de abuz sexual comise asupra copiilor
În cadrul proceselor penale privind abuzul sexual, pot fi adoptate anumite măsuri pentru protejarea victimei, cu condiția ca acestea să fie compatibile cu exercitarea corespunzătoare și efectivă a dreptului la apărare (Doorson împotriva Țărilor de Jos, 1996, pct. 72; S.N. împotriva Suediei, 2002, pct. 47). Obligațiile ce revin statului în temeiul art. 3 și 8 din Convenție în cazurile care privesc pretinse abuzuri sexuale comise asupra unor copii impun respectarea interesului superior al copilului (R.B. împotriva Estoniei, 2021, pct. 83).
În cauzele referitoare la violuri și abuzuri sexuale săvârșite asupra copiilor, obligația pozitivă care îi revine statului în temeiul art. 3 și 8, de a proteja integritatea fizică a persoanei, chiar și împotriva actelor comise de persoane fizice, impune existența unor dispoziții penale efective și implică respectarea unor cerințe legate de caracterul efectiv al unei anchete penale [Söderman împotriva Suediei (MC), 2013, pct. 83; X. și alții împotriva Bulgariei (MC), 2021; M.C. împotriva Bulgariei, 2003, pct. 152; C.A.S. și C.S. împotriva României, 2012, pct. 71; R.B. împotriva Estoniei, 2021, pct. 79].
Respectarea obligațiilor procedurale referitoare la pretinse rele tratamente se impune în orice proces. În astfel de cazuri, procedura în ansamblul său, inclusiv faza de judecată, trebuie să îndeplinească cerințele privind interzicerea relelor tratamente (R.B. împotriva Estoniei, 2021, pct. 81). În special, astfel cum se menționează în Orientările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind justiția în interesul copilului, în cazul în care se aplică norme mai puțin stricte în materia mărturiei sau alte măsuri adaptate copiilor, astfel de măsuri nu ar trebui, în sine, să diminueze valoarea atribuită mărturiei unui copil sau probelor prezentate de un copil, fără a aduce atingere dreptului la apărare (ibidem, pct. 102).
Curtea a subliniat, de asemenea, că statelor le revine obligația de a adopta norme procedurale care să garanteze și să protejeze mărturia copiilor (G.U. împotriva Turciei, 2016, pct. 73), atât în timpul anchetei preliminare, cât și în timpul procesului (R.B. împotriva Estoniei, 2021, pct. 102).
Art. 3 și 8 implică, în special, asigurarea unei îngrijiri adecvate a victimei în cursul procesului penal, astfel încât să se țină seama de vulnerabilitatea deosebită a acesteia în calitatea sa de minor, cu scopul de a o proteja împotriva victimizării secundare (A și B împotriva Croației, 2019, pct. 121; N.Ç. împotriva Turciei, 2021, pct. 95; R.B. împotriva Estoniei, 2021, pct. 87; B. împotriva Rusiei, 2023, pct. 54).
De exemplu, în cauza N.Ç. împotriva Turciei, 2021, reclamanta, o minoră de 14 ani, s-a plâns de faptul că nu i s-a acordat protecție în cursul procedurii referitoare la plângerea sa privind prostituția forțată, precum și de ineficacitatea acestei proceduri. Aceasta s-a plâns, în special, de faptul că nu a beneficiat de asistența unui profesionist în cursul procedurii și că a fost umilită și amenințată în cursul audierilor. Curtea a constatat o încălcare a art. 3 și 8 din Convenție ca urmare a faptului că instanța națională nu s-a asigurat că integritatea personală a reclamantei a fost protejată în mod corespunzător în timpul procesului. Astfel, având în vedere natura intimă a obiectului cauzei și vârsta reclamantei, speța era în mod inevitabil deosebit de sensibilă, iar autoritățile ar fi trebuit să țină seama de acest lucru în desfășurarea procesului penal. În special, Curtea a hotărât că neacordarea de asistență reclamantei, faptul că aceasta nu a fost protejată împotriva inculpaților, reconstituirea inutilă a violurilor, supunerea minorei unor examene medicale repetate, faptul că victimei nu i s-au asigurat condiții pentru a se simți liniștită și în siguranță în timpul audierilor, evaluarea consimțământului victimei, durata excesivă a procedurii și, în sfârșit, prescrierea răspunderii penale pentru două capete de acuzare au constituit cazuri grave de victimizare secundară a reclamantei (pct. 132).
În cauza R.B. împotriva Estoniei, 2021, reclamanta era un copil de 4 ani, care a susținut că tatăl său a abuzat-o sexual. Faptul că anchetatorul nu a informat-o cu privire la obligația sa de a spune adevărul și la dreptul său de a refuza să depună mărturie împotriva tatălui său a determinat Curtea Supremă să excludă mărturia ei și, în cele din urmă, să dispună achitarea tatălui său pentru acuzațiile de abuz sexual formulate împotriva lui. Curtea a luat act de diferitele documente internaționale (Convenția Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale, Orientările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind justiția în interesul copilului) și de directivele relevante ale Uniunii Europene, care stabilesc o serie de cerințe referitoare la obținerea și păstrarea mărturiilor copiilor (pct. 88; 99). Mărturia reclamantei a fost considerată inadmisibilă tocmai din cauza aplicării stricte a unor norme procedurale care nu făceau nicio distincție între adulți și copii și care, prin urmare, nu au permis să se țină seama suficient de vulnerabilitatea deosebită a reclamantei și de nevoile sale specifice unui copil cu o vârstă foarte fragedă, astfel încât să i se asigure o protecție efectivă în calitate de presupusă victimă a unor infracțiuni sexuale. Curtea a concluzionat că modul în care au fost puse în aplicare în speță mecanismele de drept penal, considerate în ansamblul lor, care a avut ca rezultat soluționarea definitivă a cauzei prin pronunțarea unei achitări din motive procedurale, a fost defectuos într-o asemenea măsură încât a constituit o încălcare a obligațiilor pozitive care îi reveneau statului pârât în temeiul art. 3 și 8 din Convenție (pct. 103).
În cauza A.P. împotriva Moldovei, 2021, reclamantul s-a plâns de lipsa de eficacitate a anchetei desfășurate de autorități cu privire la acuzațiile de abuz sexual săvârșit asupra acestuia, când avea 5 ani, de către un băiat de 12 ani. Mama reclamantului a depus o plângere penală la patru ani după evenimente. Poliția, parchetul și judecătorul de instrucție nu au ținut seama de un raport de expertiză psihologică, întocmit de o asociație specializată, ale cărui concluzii, potrivit cărora reclamantul a fost într-adevăr supus unui abuz sexual, nu au fost contestate în cursul procedurii interne și nici în fața Curții. Acest raport constituia un element de probă care ar fi trebuit să fie luat în considerare în cursul anchetei desfășurate de autorități. În plus, deși a recunoscut că perioada de patru ani care s-a scurs de la momentul faptelor până la raportarea pretinsului abuz ar fi putut avea un impact negativ asupra capacității autorităților de a colecta probe, Curtea a apreciat că acest lucru nu exonera autoritățile de obligația lor de a efectua o anchetă suficient de aprofundată, de îndată ce au luat cunoștință de acuzațiile credibile privind abuzul sexual săvârșit asupra unui minor. Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 3 din Convenție (pct. 34-37).
În cauza B. împotriva Rusiei, 2023, Curtea a examinat situația unei fete care și-a pierdut mama, a fost plasată într-un orfelinat și care avea 12 ani atunci când a fost inițiată ancheta privind acuzațiile sale de abuz sexual. Pe parcursul unei perioade de un an și șapte luni, aceasta a trebuit să participe la audieri repetate desfășurate de patru anchetatori diferiți, cu privire la abuzurile sexuale suferite, să își repete declarațiile în cadrul unei reconstituiri realizate chiar în locurile în care se presupunea că au avut loc abuzurile, să identifice făptuitorii și să îi confrunte în persoană și să se supună unui nou interogatoriu în cadrul procesului îndreptat împotriva unuia dintre aceștia. Curtea a subliniat că instanța națională nu și-a motivat decizia de a o interoga pe reclamantă și nu a ținut seama nici de vulnerabilitatea deosebită a reclamantei, în calitatea sa de copil care a fost victima unui abuz sexual, nici de probele care atestau starea sa psihologică îngrijorătoare, nici de recomandarea experților ca reclamanta să nu participe la audiere și nici măcar de solicitarea psihologului și a tutorelui reclamantei de a încheia audierea sa, pentru a evita ca aceasta să sufere o nouă traumă. Curtea a apreciat că acest lucru era incompatibil cu abordarea sensibilă care se impunea din partea autorităților în desfășurarea unui proces penal privind un abuz sexual comis asupra unui minor, ceea ce a determinat-o să constate încălcarea art. 3 din Convenție (pct. 68-72).
În cauza M.G. împotriva Lituaniei, 2024, reclamantul s-a plâns de durata excesivă a procedurii penale împotriva unei persoane care a încercat să îl agreseze sexual când era minor și că pedeapsa aplicată făptuitorului a fost prea indulgentă. Curtea a hotărât că vulnerabilitatea deosebită a reclamantului și nevoile sale specifice nu au fost luate în considerare în mod adecvat în cursul procedurii penale excesiv de lungi – acesta fiind supus la examene medicale repetate -, precum și suspendarea pedepsei cu închisoarea aplicată autorului infracțiunii, au constituit o încălcare a obligațiilor procedurale care îi revin statului în temeiul art. 3 din Convenție.
Victimele traficului de persoane
Nu se poate deduce existența unei interdicții generale privind trimiterea în judecată a victimelor traficului de persoane nici din Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane (adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 3 mai 2005, „Convenția privind combaterea traficului de persoane”), nici din orice alt instrument internațional, și niciun element nu poate fi interpretat ca împiedicând trimiterea în judecată a minorilor care au fost victime ale traficului de persoane, în toate circumstanțele (V.C.L. și A.N. împotriva Regatului Unit, 2021, pct. 158).[1]
Cu toate acestea, Curtea consideră că urmărirea penală a victimelor sau a potențialelor victime ale traficului de persoane poate, în anumite circumstanțe, să fie în contradicție cu obligația statului de a lua măsuri operaționale pentru a proteja aceste victime, atunci când are cunoștință sau ar trebui să aibă cunoștință de circumstanțe care dau naștere unei suspiciuni credibile că o persoană este victimă a traficului de ființe umane. În opinia Curții, obligația de a lua măsuri operaționale în temeiul art. 4 din Convenție are două scopuri principale: pe de o parte, protejarea victimelor traficului împotriva unor prejudicii suplimentare și, pe de altă parte, facilitarea reabilitării acestora. Este evident faptul că trimiterea în judecată a victimelor traficului de persoane ar dăuna reabilitării lor fizice, psihologice și sociale și le-ar expune riscului ca, în viitor, să fie supuse din nou traficului de persoane. Nu numai că acestea ar fi nevoite să treacă prin chinul pe care îl presupune un proces penal, dar o condamnare penală ar putea să împiedice integrarea lor ulterioară în societate. În plus, privarea lor de libertate poate să împiedice accesul acestora la sprijinul și serviciile prevăzute de Convenția privind combaterea traficului de persoane (V.C.L. și A.N. împotriva Regatului Unit, 2021, pct. 159).
Pentru ca trimiterea în judecată a unei victime sau a unei potențiale victime a traficului de persoane să se desfășoare cu respectarea libertăților garantate de art. 4, identificarea timpurie a victimei are o importanță capitală. Rezultă că, de îndată ce autoritățile au cunoștință sau ar trebui să aibă cunoștință de circumstanțe care dau naștere unei suspiciuni credibile că este posibil ca o persoană suspectată de săvârșirea unei infracțiuni să fi fost traficată sau exploatată, situația acesteia trebuie să fie evaluată cu promptitudine de către persoane instruite și calificate să se ocupe de victimele traficului de persoane. Această evaluare ar trebui să se bazeze pe criteriile menționate în Protocolul de la Palermo și în Convenția privind combaterea traficului de persoane (potrivit cărora se consideră că o persoană a fost victimă a traficului de ființe umane dacă a făcut obiectul recrutării, transportului, transferului, cazării sau primirii, prin amenințarea cu utilizarea forței sau a altor forme de constrângere, în scopul exploatării), ținând seama în mod specific de faptul că, atunci când persoana în cauză este minoră, nu este necesar ca aceasta să fi fost amenințată cu folosirea forței și/sau constrânsă (V.C.L. și A.N. împotriva Regatului Unit, 2021, pct. 160).
În plus, având în vedere că statutul unei persoane de victimă a traficului de ființe umane poate să influențeze aspectele privind stabilirea dacă există sau nu probe suficiente pentru a justifica trimiterea în judecată și un interes public de a proceda astfel, orice decizie de a trimite sau nu în judecată o potențială victimă a traficului de persoane trebuie să fie luată – în măsura posibilului – abia după ce o persoană calificată a efectuat o evaluare privind existența sau nu a unei situații de trafic de persoane. Acest lucru este deosebit de important în cazul în care persoanele implicate sunt copii. Curtea a recunoscut că, întrucât copiii sunt deosebit de vulnerabili, măsurile puse în aplicare de stat pentru a-i proteja împotriva actelor de violență care intră sub incidența art. 3 și 8 trebuie să fie eficiente și să includă atât măsuri rezonabile menite să împiedice relele tratamente despre care autoritățile aveau sau ar fi trebuit să aibă cunoștință, cât și măsuri pentru a descuraja în mod eficient astfel de încălcări grave ale integrității personale [a se vedea, de exemplu, Söderman împotriva Suediei (MC), 2013]. Astfel de măsuri trebuie să aibă ca scop asigurarea respectării demnității umane și protejarea interesului superior al copilului. Întrucât traficul de persoane aduce atingere demnității umane și libertăților fundamentale ale victimelor sale (Ranțev împotriva Ciprului și Rusiei, 2010, pct. 282), aceeași cerință se aplică și în cazul măsurilor de protecție împotriva actelor care intră sub incidența art. 4 din Convenție (V.C.L. și A.N. împotriva Regatului Unit, 2021, pct. 161).
313. După evaluarea, de către o persoană calificată, a existenței sau nu a unei situații de trafic de persoane, orice decizie ulterioară a procurorului trebuie să țină seama de această evaluare. Deși nu este în mod necesar obligat să respecte concluziile unei astfel de evaluări privind traficul, pentru a se îndepărta de acestea, procurorul trebuie să prezinte motive clare și compatibile cu definiția traficului de ființe umane enunțată în Protocolul de la Palermo și în Convenția privind combaterea traficului de persoane (V.C.L. și A.N. împotriva Regatului Unit, 2021, pct. 162).
Curtea a observat că, în cazul internării copiilor într-o instituție de psihiatrie, standardele internaționale fac referire la un proces de consultare, care ar trebui să permită luarea în considerare a opiniilor copilului și, în special, a opoziției sale față de plasament (V.I. împotriva Moldovei, 2024, pct. 134). Absența în sine a unui mecanism care să asigure participarea copilului nu invalidează automat măsura internării într-un spital de psihiatrie. Cu toate acestea, având în vedere că absența unui astfel de mecanism împiedică autoritățile să aprecieze și să determine în mod corespunzător interesul superior al copilului și să stabilească în mod oficial că internarea este nevoluntară, opoziția copilului ar trebui să declanșeze aplicarea unor garanții împotriva abuzurilor, sub forma unui control independent al necesității medicale a internării (ibidem, pct. 135).
[1] Jurisprudența referitoare la protecția împotriva sclaviei și muncii forțate este expusă în detaliu în Ghidul privind art. 4.
