Înalta Curte, prin raportare la jurisprudenţa sa consolidată, precum şi prin raportare la Jurisprudenţa Curții Constituționale şi cea a Curții Europene a Drepturilor Omului arată faptul că nu este permis instanței să se substituie comisiei de examinare în atribuțiile sale.
Reţine în acest sens faptul că instanța competentă nu poate exercita un control de oportunitate, ci doar un control de legalitate, cu respectarea atribuțiilor conferite de lege organizatorului examenului și comisiilor înființate potrivit Regulamentului de examen, posibilitatea de a ataca rezultatele unui examen sau ale unui concurs nefiind un drept de sine stătător, reglementat ca atare prin lege, ci un mijloc de realizare a dreptului de a ocupa funcţia pentru care s-a organizat examenul sau concursul, prin intermediul procedurilor de examen sau de concurs pe care legea le reglementează.
Aşadar, instanţa de judecată nu se poate substitui Comisiilor organizate prin Regulamentul cadru şi nu poate cenzura modalitatea de formulare a subiectelor.
Prin cererea înregistrată pe rolul de Curţii Apel Craiova, Secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.09.2022, sub nr. x/54/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Concurenţei prin preşedinte, solicitând instanţei de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună reanalizarea probei interviului susținut în cadrul concursului de recrutare, organizat de Consiliul Concurentei, pentru ocuparea pe perioadă nedeterminată a funcției publice vacante de execuție de inspector de concurență, clasa I, grad profesional principal, 1 post – ID – 350411 și acordarea punctajului echivalent prestației în cadrul probei interviului, prin raportare la exigențele prevăzute de cadrul legal care reglementează proba interviului în procedurilor de recrutare a funcționarilor publici.
În situația în care, în urma reevaluării probei interviului, punctajul total va fi peste cel al candidatului situat pe primul loc, în cadrul procedurii de recrutare mai sus menționate, reclamantul a solicitat obligarea Consiliului Concurenței la numirea sa în postul pentru care a candidat sau pe o funcție echivalentă în cadrul aparatului central al autorității de concurentă.
Reclamantul a solicitat, de asemenea, obligarea Consiliului Concurenţei la plata drepturilor salariale cuvenite de la momentul la care ar fi trebuit să aibă loc numirea în funcția publică de inspector de concurență grad profesional principal în cadrul Direcției Asistență Juridică și Contencios și până la momentul punerii în executare a hotărârii judecătorești, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de prezenta pricină.
I.2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 302/2022 din 21 noiembrie 2022, Curtea de Apel Craiova, Secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepțiile invocate de pârâtul Consiliul Concurenței, respectiv excepţia excepția nulității acțiunii pentru lipsa dovezii de achitare a taxei de timbru şi excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei prin preşedinte.
I.3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de fond, iar în subsidiar, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.
I.3.1. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. (Hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază), recurentul arată că instanţa de fond s-a rezumat la o analiză superficială, expunând pur şi simplu argumentele părţilor şi alegând arbitrar care din acestea reprezintă dreptul pozitiv incident în speţă.
Judecătorul fondului nu a motivat nimic cu privire la utilitatea, pertinenţa şi concludenta probei privind înregistrarea interviului. Această probă propusă de reclamantul-recurent a fost admisă de instanţă, dar considerentele sentinţei recurate nu cuprind referiri la acest probatoriu și nu arată dacă modul în care comisia de concurs, respectiv comisia de soluţionare a contestaţiilor au analizat prestaţia candidatului în cadrul probei interviu a reprezentat o evaluare obiectivă sau dacă recurentul-reclamant a avut sincope în oferirea răspunsurilor la întrebările adresate.
Recurentul a invocat în faţa instanţei de fond o serie de argumente privind (i) faptul că una din întrebările adresate nu s-a circumscris bibliografiei de concurs (ii) modalitatea de dialog dintre preşedintele comisiei de concurs şi candidat a depăşit limitele unei evaluări obiective, (iii) rezultatul final este consecinţa unui exces de putere, materializat prin modalitatea de punctare a răspunsurilor.
De asemenea, judecătorul fondului a comis o eroare de apreciere atunci când a reţinut în cuprinsul sentinţei recurate că recurentul-reclamant a expus considerente teoretice cu privire la obligaţia unei instanţe de apela la procedura întrebărilor preliminare în temeiul art. 267 TFUE, fără însă a proceda la formularea unor întrebări efective, acest aspect fiind contrazis chiar de încheierea de şedinţă din data de 14.11.2022, pagina 3 paragraf ultim, care confirmă faptul că reclamantul a formulat oral o cerere de sesizare a C.J.U.E., asupra căreia judecătorul fondului nu s-a pronunţat, omițând-o, din cuprinsul sentinţei recurate nerezultând motivele pentru care instanța a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a U.E.
Instanţa de fond a soluţionat cauza fără să se raporteze la circumstanţele concrete ale pricini deduse judecăţii, nu a examinat în mod real problemele supuse judecăţii, nu a răspuns argumentat la susţinerile reclamantului, întreaga „motivare” fiind centrată pe aspectele invocate de autoritate prin întâmpinare, făcând, astfel, imposibilă, exercitarea controlului judiciar de către instanţa superioară.
Judecătorul fondului a omis faptul că reclamantul-recurent a formulat în mod punctual o critică asupra probei interviu, critică ce viza faptul că s-a pus o întrebare dintr-un regulament care nu era inclus în bibliografia de concurs.
Instanţa de fond nu a analizat cererea de chemare în judecată cu luarea în considerare argumentelor în fapt şi în drept prezentate ignorând astfel dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (6) şi art. 22 alin. (2) C.proc.civ.
Cu privire la adresarea unei întrebări din afara sferei bibliografiei, recurentul reiterează cele susținute în fața instanței de fond prin care tinde să demonstreze de ce răspunsul nu putea fi oferit decât prin raportare la Regulamentul privind desfăşurarea audierilor şi adoptarea deciziilor în cadrul Consiliului Concurenţei, pus în aplicare prin Ordin al Preşedintelui Consiliului Concurenţei, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 674 din data de 04 septembrie 2015 (în continuare Regulamentul privind desfăşurarea audierilor), ce face parte din legislaţia secundară care reglementează activitatea Consiliului Concurenţei. Un alt motiv îl reprezintă lipsa corelării dispoziţiilor din Regulamentul privind desfăşurarea audierilor cu prevederile Regulamentului de Organizare şi Funcţionare al Consiliului Concurenţei, ceea ce creează o situaţie de incertitudine juridică cu privire la modul în care răspunsul ar fi putut fi formulat.
Reclamantul-recurent susține arbitrariul şi deturnarea de putere din partea comisiei de concurs, materializate prin acordarea unui punctaj diametral opus prestaţiei din timpul probei interviu, solicitarea principală adresată instanţei de fond fiind aceea de a analiza proba privind înregistrarea interviului şi de a verifica dacă prestaţia candidatului a fost sau nu notată corespunzător.
Susține recurentul că nu s-a probat că întrebarea contestată de reclamant a fost adresată şi altor candidaţi.
Instanţa face trimitere la evaluarea capacităţii manageriale a candidatului, deși procedura de recrutare organizată de Consiliul Concurenţei a vizat ocuparea unui post de execuţie ci nu managerial.
I.3.2. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. (Hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material (inclusiv unional) sau cu încălcarea acestora), recurentul susține că instanţa de fond nu a avut în vedere principiile de drept ale Uniunii Europene invocate.
Incidenţa Directivei U.E. 2019/1 era deosebit de importantă pentru modul în care instanţa de fond trebuia să analizeze elementele de drept material ale cauzei, pentru că în esenţă directiva are ca obiectiv consolidarea capacităţii autorităţilor naţionale de concurenţă în vederea asigurării obiectivelor ocrotite de art. 101 şi 102 TFUE (a se vedea în acest sens dispoziţiile art. 1 din Directivă).
Aceste prevederi completate de cele din cuprinsul art. 4 alin. (2) lit. c) se răsfrâng fără echivoc şi asupra procedurilor de selectare a viitorilor practicieni în dreptul concurenţei în cadrul autorităţii.
În orice caz judecătorul fondului era obligat să sesizeze C.J.U.E. cu privire la modul de interpretare a legislaţiei U.E. incidente şi implicit cu privire la întinderea controlului judiciar realizat prin prisma dispoziţiilor art. 47 din Carta D.F.U.E.
Deşi o asemenea cerere a fost formulată în şedinţa publică, prima instanţa nu numai că a ignorat necesitatea sesizării C.J.U.E., dar nici măcar nu s-a pronunţat asupra cererii, ignorând acest aspect şi în motivare.
Recurentul invocă jurisprudenţa C.J.U.E. în cauza C – 416/17 și arată de ce în opinia sa în cauză este incidentă Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, respectiv art. 47 – Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, ceea ce implică şi o analiză în concret a probelor administrate, aspect care nu rezultă a se fi petrecut în faţa primei instanţei, după cum rezultă din motivarea sumară a sentinţei supuse controlului judiciar prin prezentul recurs.
Din ansamblul argumentelor care preced se impune reevaluarea probei, întrucât prima instanţă a ignorat faptul că răspunsurile oferite de recurentul-reclamant în cadrul probei interviului au permis identificarea criteriilor prevăzute de cadrul normativ aplicabil evaluării, în parametri cu mult superiori punctajului acordat.
I.4. Apărările formulate în cauză
I.4.1. Intimatul Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.
Cu privire la excepţia nulităţii cererii de recurs, autoritatea de concurenţă arată că cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant este una pur formală, fără a indica vreun motiv de casare prevăzut în mod expres şi limitativ de art. 488 C.proc.civ. În esenţă, recurentul-reclamant reiterează toate aspectele de fapt şi de drept susţinute prin cererea de chemare în judecată, în cuprinsul recursului formulat inserând anumite pasaje din hotărârea recurată, reluându-şi argumentele prezentate în faţa instanţei de fond şi în cererea de recurs.
Pe fondul recursului, autoritatea de concurenţă solicită respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a Sentinţei nr. 302/21.11.2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/54/2022, pentru următoarele motive:
I.4.1.1. Cu privire la criticile recurentului întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. – când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, intimata arată că în mod legal şi în conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. (6) şi ale art. 22 C.proc.civ. Instanţa de fond a reţinut o corectă situaţie de fapt, iar la pronunţarea soluţiei sale a analizat în mod temeinic toate probele aflate la dosarul cauzei. Instanţa a încuviinţat toate probele depuse de ambele părţi la dosarul cauzei, probe pe care le-a avut în vedere.
Aşadar, nemulţumirea recurentului referitoare la modul în care instanţa de fond a interpretat dispoziţiile legale, dând o interpretare contrară faţă de cea dorită şi urmărită de către recurent nu echivalează cu o nemotivare şi/sau cu o motivare insuficientă a sentinţei de natură a atrage casarea hotărârii recurate. Raţionamentul instanţei de fond a fost raportat la actele şi obiectul cererii de chemare în judecată, fiind unul în conformitate cu dispoziţiile legale incidente în speţă.
În ceea ce priveşte nemulţumirea reclamantului privind analiza instanţei de fond referitoare la întrebarea contestată şi care i-a fost adresată reclamantului la proba interviului, această critică nu este aptă a invalida proba interviului, nefiind identificate în mod concret normele din Regulament ce cuprind reguli specifice, soluţii pentru acest tip de întrebare. Această întrebare a vizat o situaţie ipotetică ce ar putea interveni în cadrul procedurii de audiere în faţa Plenului și nu implică, pentru a furniza un răspuns care să poată fi notat potrivit criteriilor reglementate de art. 55 alin. (2) lit. a)-e) din H.G. nr. 611/2008, necesitatea de cunoaştere sau de aplicare a normelor din Regulamentul privind desfăşurarea audierilor, ci cunoştinţe generale în materia dreptului concurenţei precum şi cu privire la atribuţiile conferite direcţiei de specialitate în cadrul căreia candidatul ar urma să-şi desfăşoare activitatea, circumscrise tematicii propuse în cadrul concursului prin bibliografic.
La proba interviului s-au testat doar aptitudinile comportamentale şi psihologice ale candidaţilor nu şi cele teoretice, astfel art. 10 alin. (2) din Regulamentul privind audierile detaliat anterior nu era de natură a-1 ajuta pe recurentul-reclamant în formularea unui răspuns mai bun, care să atragă un punctaj superior celui acordat. Aşadar, un răspuns la întrebarea ce i-a fost adresată trebuia oferit prin prisma normelor de drept material, respectiv Legea Concurenţei, prevederi pe care reclamantul ar fi trebui să le cunoască, legea fiind inclusă în bibliografia concursului de recrutare.
În mod temeinic şi legal instanţa de fond a reţinut că proba interviului s-a organizat şi desfăşurat în conformitate cu dispoziţiile art. 40, art. 54 şi art. 55 din H.G. nr. 611/2018, însuşindu-şi argumentele autorităţii de concurenţă în sensul că întrebarea criticată este una care s-a încadrat în planul de interviu specific concursului şi totodată, permitea comisiei de concurs notarea răspunsului prin raportare la toate criteriile de evaluare reglementate de art. 55 alin. (2) lit. a)-e) din H.G. nr. 611/2008.
În ceea ce priveşte bibliografia concursului raportată la etapa interviului, instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art. 52 din H.G. nr. 611/2008, care impun obligativitatea întocmirii subiectelor pe baza bibliografiei şi a tematicii de concurs, exclusiv cu privire la modalitatea de realizare a subiectelor în cadrul probei scrise, ori în ceea ce priveşte etapa interviului trebuie avute în vedere condiţiile prevăzute la art. 55 alin. (2) din H.G. nr. 611/2008 care stabilesc criteriile care trebuie avute în vedere la evaluarea candidaţilor în cadrul probei orale, criterii care nu exclud întrebările legate de cunoştinţele teoretice şi profesionale ale candidaţilor.
Argumentul recurentului-reclamant nu are nicio relevanţă în cadrul acestei probe deoarece în cadrul probei interviului nu se testează abilităţile teoretice, ci doar cele comportamentale şi psihologice, întrebarea fiind formulată în concordanţă cu obiectul activităţilor desfăşurate de Consiliul Concurenţei, având în vedere criteriile prevăzute de art. 55 din H.G. nr. 611/2008. Întrebarea a fost adresată pentru a testa unul dintre criteriile de evaluare pentru stabilirea planului de interviu, şi anume testarea comportamentului în situaţiile de criză, în această ipoteză nefiind vizată primirea unui răspuns bazat pe normele procedurale de desfăşurarea a audierilor, ci raţionamentul şi modul de argumentare a soluţiei propuse de candidat.
Consideră că sentinţa atacată este dată cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legislaţia în vigoare referitoare la motivare conform art. 425 C.proc.civ. și a exigenţelor prevăzute de legislaţia şi jurisprudenţa C.E.D.O şi europeană. Instanţa de fond, la pronunţarea soluţiei sale, a avut în vedere toate probele depuse de părţi la dosarul cauzei, nefiind nicio probă respinsă din cele depuse de părţi (înscrisuri şi înregistrarea audio), reţinând în mod corect toată situaţia de fapt, descriind pe larg susţinerile părţilor atât în încheierea de şedinţă, cât şi în cuprinsul hotărârii judecătoreşti pronunţate, fapt ce a condus la pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale.
Instanţa de judecată a reținut apărările autorităţii de concurenţă, care a invocat jurisprudenţa invocată ataşată la dosarul cauzei atât a instanţelor naţionale, cât şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în speţe cu acelaşi obiect cu privire la limitele de învestire în cadrul unor litigii privind concursurile organizate de autorităţile publice.
Criticile recurentului-reclamant vizează exclusiv modul în care a fost evaluată prestaţia sa în cadrul probei interviului. În acest sens, reclamantul nu formulează în mod concret motive de nelegalitate care să vizeze activitatea comisiei de concurs sau, după caz, a comisiei de soluţionare a contestaţiilor, raportat la planul de interviu, la modalitatea organizării şi desfăşurării interviului sau la alte incidente specifice etapei contestate din cadrul concursului, ci doar aspecte ce excedează limitelor de învestire a unei instanţe de contencios administrativ, evaluarea formulării întrebărilor, a conţinutului acestora, aprecierea punctajului pe baza rezultatului nefiind de competenţa instanţelor de judecată.
I.4.1.2. Cu privire la criticile recurentului întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material)
Recurentul invocă pe calea recursului, de fapt o omisiune a instanţei de fond de a se pronunţa asupra unei cereri conexe şi anume aceea de a sesiza C.J.U.E. cu o întrebare preliminară, omisiune care poate fi corectată exclusiv pe calea procedurală a completării unei hotărâri judecătoreşti în condiţiile prevăzute de art. 444 si 445 C.proc.civ şi nu pe calea recursului.
În realitate însă, la termenul din data de 14.11.2022, reclamantul a adus în discuţie argumentele invocate în cererea de chemare referitoare la Carta drepturilor fundamentale U.E., Directiva U.E. 2019/1, Directiva 2000/43, precum şi jurisprudenţa referitoare la aceste dispoziţii legale, invocând totodată dispoziţiile art. 267 din TFUE. În cadrul dezbaterilor din şedinţa publică a fost întrebat de către instanţa de judecată dacă consideră necesar să adreseze instanţei şi o cerere privind formularea unor întrebări preliminare, iar în caz afirmativ, instanţa punându-i în vedere să formuleze această cerere şi în scris pentru a lua cunoştinţă de ea şi partea adversă şi pentru a fi pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor, moment în care recurentul-reclamant a declarat verbal în şedinţă publică că nu mai susţine o astfel de cerere si că renunţă la formularea ei, iar instanţa în mod corect şi legal a luat act de susţinerea recurentului pe care a consemnat-o şi în cadrul sentinţei recurate.
Cu privire la legislaţia şi jurisprudenţa C.E.D.O. şi C.J.U.E., în mod temeinic şi legal, instanţa de fond a respins toate aceste argumente ale recurentului-reclamant.
Directiva U.E. 2019/1 a Parlamentului European şi a Consiliului din data de 11 decembrie 2018 privind oferirea de mijloace autorităţilor de concurenţă din statele membre astfel încât să fie mai eficace în aplicarea legii şi privind garantarea funcţionării corespunzătoare a pieţei interne nu are aplicabilitate în prezenta cauză deoarece domeniul de reglementare al acestora nu se aplică în procedurile de recrutare a funcţionarilor publici, ci vizează activitatea C.C. în domeniul concurenţei.
Jurisprudența Curții de Justiţie a Uniunii Europene invocată de recurent nu se aplică şi în speţa de faţă, care vizează domenii strict de concurenţă, întrucât au fost date în interpretarea art. 101-102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), reglementări care nu au nicio legătură cu obiectul prezentei cauze care priveşte nemulţumirea reclamantului cu privire la concursul de recrutare dintr-o instituţie publică.
În speță, Consiliul Concurenţei nu a fost chemat în judecată prin raportare la calitatea sa de autoritate de concurenţă, ci în calitate de instituţie publică organizatoare a unui concurs de recrutare.
I.4.1.3. Cu privire la plata cheltuielilor de judecată, solicită a se avea în vedere posibilitatea reducerii onorariului avocatului.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de C.C. prin întâmpinarea de la fondul cauzei, solicită instanţei de judecată să dispună obligarea recurentului-reclamant la plata sumei de 274,13 lei reprezentând cuantumul cheltuielilor de deplasare ale consilierilor juridici ai C.C. din Bucureşti în Craiova la termenul de judecată din data de 14.11.2022, data la care au avut loc dezbaterile în fond ale cauzei în faţa Curţii de Apel Craiova.
I.4.2. Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat, cu privire la excepţia nulităţii recursului invocată de Consiliul Concurenţei, că solicită respingerea acesteia arătând că a îndeplinit dispoziţiile imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ.
Apărările formulate de Consiliul Concurenţei în prezenta cauză sunt neîntemeiate.
Recurentul nu a solicitat administrarea probei video.
Cererea de recurs nu cuprinde solicitări noi cu privire la necesitatea realizării unei analize intrinseci a cauzei.
Recurentul consideră că analiza prezentei cauze nu se poate limita doar la elemente de natură extrinsecă ale speţei.
Cu privire la susţinerile părţii adverse referitoare la cererea de întrebare preliminară formulată în faţa Curţii de Apel Craiova, arată că, aşa cum a menţionat şi în cererea de chemare în judecată, judecătorul fondului avea obligaţia sesizării C.J.U.E. în situaţia în care considera că în speţă există o cauză, practică naţională sau cutumă care îl împiedică să realizeze o analiză efectivă şi intrinsecă a cauzei, contrar jurisprudenţei C.J.U.E. şi C.E.D.O. invocate.
Sunt opozabile dispoziţiile Directivei 1/2019 cu privire la procedurile de recrutare a personalului Consiliului Concurenţei.
Prima instanţă a omis în totalitate aceste aspecte, catalogându-le simplu aspecte de natură teoretică, fără să motiveze de ce a înlăturat de la aplicare normele care se deprind din ordinea juridică a U.E.
Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de Consiliul Concurenţei, arată că atât întâmpinarea depusă în faţa Curţii de Apel Craiova, cât şi încheierea de şedinţă din data de 14.11.2022 confirmă că autoritatea de concurenţă nu a pus în discuţie cheltuielile de judecată în faţa primei instanţe, ori având în vedere stadiul procesual în care se găseşte speţa şi prin raportare la exigenţele Codului de procedură civilă acest lucru este tardiv şi inadmisibil. Partea nu depune niciun înscris doveditor al cheltuielilor făcute şi nici nu justifică de ce a fost necesară deplasarea a doi consilieri juridici în faţa Curţii de Apel Craiova la termenul din data de 14.11.2022, iar menţiunile cu privire la natura cheltuielilor de judecată lipsesc.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea argumentelor în continuare arătate:
II.1. Motivul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. (Hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază) este nefondat.
Potrivit art. 425 C.proc.civ.:”(1) Hotărârea va cuprinde:
b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;”.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C.proc.civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 C.proc.civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.
Sub acest aspect, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).
Din această jurisprudenţă, Curtea reţine că, deși art. 6 alin. (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt – fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel – să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanţa europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).
Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art. 425 C.proc.civ. şi cu respectarea garanțiilor implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea mai reţine şi că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C.proc.civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, considerentele acesteia nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil.
În esență, recurentul susține că în considerentele sentinţei recurate nu există referiri la proba cu interviul înregistrat.
Astfel cum rezultă din cuprinsul sentinţei atacate, instanţa a încuviinţat toate probele depuse de ambele părţi la dosarul cauzei, respectiv: bibliografia concursului, rezultatul probei interviului, contestaţia formulată de reclamant împotriva probei interviului, rezultatul soluţionării contestaţiei, fişele individuale ale membrilor comisiei de soluţionare a contestaţiilor, planul de interviu. rezultatul final al concursului, inclusiv înregistrarea audio a interviului, precum şi jurisprudenţa ataşată la dosarul cauzei.
Aprecierea probelor este guvernată de principiul liberei aprecieri, potrivit căruia organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate (în raport cu celelalte), indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, cât şi credibilitatea lor. Potrivit art. 264 C.proc.civ.: ”(1) Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor. (2) În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.”
Prin urmare, faptul că instanța nu a acordat relevanța așteptată de recurent probei cu înregistrarea audio a interviului nu poate constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii, instanța de recurs neputând proceda la o reevaluare a probatoriului administrat, instanța de fond fiind cea căreia îi revine acest atribut exclusiv.
În exercitarea acestei prerogative, instanța de fond a reţinut că „interviul s-a organizat şi desfăşurat conform art. 40, art. 54 şi art. 55 din H.G. nr. 611/2007”, concluzie la care a ajuns analizând „în mod punctual criticile efective prezentate de reclamant, nefiind demonstrat din ansamblul materialului probator existent că, în cursul interviului, membrii comisiei ar fi acţionat într-o manieră vădit discriminatorie, subiectivă sau cu rea-credinţă. astfel să se contureze un abuz de putere publică. Reclamantul nu relevă o atitudine care să evidenţieze o inegalitate de tratament pe considerente de rasă şi origine etnică.”
Recurentul reiterează argumentele sale privind: faptul că una din întrebările adresate nu s-a circumscris bibliografiei de concurs; modalitatea de dialog dintre preşedintele comisiei de concurs şi candidat a depăşit limitele unei evaluări obiective; rezultatul final este consecinţa unui exces de putere, materializat prin modalitatea de punctare a răspunsurilor, exprimând nemulțumirea pentru modul în care acestea au fost analizate.
Nici aceste critici nu se confirmă. Nemulţumirea recurentului referitoare la modul în care instanţa de fond a interpretat dispoziţiile legale, dând o interpretare contrară faţă de cea dorită şi urmărită de către recurent nu echivalează cu o nemotivare şi/sau cu o motivare insuficientă a sentinţei de natură a atrage casarea hotărârii recurate.
În ceea ce priveşte nemulţumirea reclamantului privind analiza instanţei de fond referitoare la întrebarea adresată reclamantului la proba interviului pretinsă a fi în afara bibliografiei, Înalta Curte reține că, deși, într-adevăr, Regulamentul privind desfăşurarea audierilor şi adoptarea deciziilor în cadrul Consiliului Concurenţei nu se regăseşte în bibliografia de concurs, recurentul nu era în imposibilitate de a răspunde la întrebare fără a studia acest Regulament, interviul fiind de altfel o probă care permite testarea aptitudinilor comportamentale şi psihologice ale candidaţilor, inclusiv a reacțiilor acestora în fața unor situații mai puțin previzibile, aspect ce se încadrează în criteriul de evaluare prevăzut de art. 55 alin. (2) lit. a)-e) din H.G. nr. 611/2008: ”e) comportamentul în situaţiile de criză.”
Nu cunoașterea normelor procedurale de desfăşurarea a audierilor a fost testată în cadrul interviului, fiindcă acest aspect nu corespunde criteriilor de evaluare pentru această probă, ci raţionamentul şi modul de argumentare a soluţiei propuse de candidat.
Astfel, potrivit art. 55 alin. (2) lit. a)-e) din H.G. nr. 611/2008:
”(2) Interviul se realizează conform planului de interviu întocmit de comisia de concurs în ziua desfăşurării acestei probe, pe baza criteriilor de evaluare. Criteriile de evaluare pentru stabilirea planului de interviu sunt:
a) abilităţile de comunicare;
b) capacitatea de analiză şi sinteză;
c) abilităţile impuse de funcţie;
d) motivaţia candidatului;
e) comportamentul în situaţiile de criză.”
În raport de aceste criterii, în mod temeinic şi legal instanţa de fond a reţinut că întrebarea criticată este una care s-a încadrat în planul de interviu specific concursului, aceasta permițând comisiei de concurs notarea răspunsului prin raportare la criteriile de evaluare reglementate de art. 55 alin. (2) lit. a)-e) din H.G. nr. 611/2008.
Mai mult, dispoziţiile art. 52 din H.G. nr. 611/2008 impun obligativitatea întocmirii subiectelor pe baza bibliografiei şi a tematicii de concurs pentru subiectele în cadrul probei scrise, în vreme ce criteriile prevăzute la art. 55 alin. (2) din H.G. nr. 611/2008 pentru evaluarea candidaţilor în cadrul probei orale nu vizează cunoştinţele teoretice şi profesionale ale candidaţilor, ci elemente aptitudinale și atitudinale.
Nici faptul invocat de recurentul-reclamant că nu s-a probat că întrebarea contestată de reclamant a fost adresată şi altor candidaţi nu prezintă relevanță, în lipsa unei dispoziții legale care să oblige comisia să folosească aceleași întrebări pentru toți candidații.
Cu privire la critica recurentului-reclamant potrivit căreia i-ar fi fost verificate competențele manageriale, deși candida pentru un post de execuție, nu pentru unul de conducere, Înalta Curte reține că și aceasta este nefondată. Candidatului i-a fost testată capacitatea de a își manageria propria activitate (dosarele, timpul de lucru etc.), nicidecum capacitatea managerială specifică unei funcții de conducere.
În ceea ce priveşte criticile recurentului-reclamant în sensul că modalitatea de dialog dintre membrii comisiei şi acesta ar fi depăşit limitele unei evaluări obiective, și că rezultatul final este consecinţa unui exces de putere, materializat prin modalitatea de punctare a răspunsurilor, Înalta Curte confirmă raționamentul instanței de fond potrivit căreia aceste aspecte „nu privesc legalitatea desfăşurării interviului, ci modul de apreciere de către membrii comisiei de concurs a pregătirii şi competenţelor sale”.
Înalta Curte reamintește atât propria jurisprudență, cât și standardele Curții Constituționale, Curții Europene a Drepturilor Omului care nu permit instanței să se substituie comisiei de examinare în atribuțiile sale, instanța având doar un control de legalitate, nu și unul de oportunitate.
În acest sens, prin Decizia Curții Constituționale nr. 480/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 383 din 10 iunie 2010, Partea I, s-a statuat că:
“Dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale au în vedere accesul la justiţie pentru apărarea drepturilor şi a intereselor legitime, adică a acelor drepturi şi interese care sunt reglementate prin lege. Or, posibilitatea de a ataca rezultatele unui examen sau ale unui concurs nu constituie un drept de sine stătător, reglementat ca atare prin lege, ci un mijloc de realizare a dreptului de a ocupa funcţia pentru care s-a organizat examenul sau concursul, prin intermediul procedurilor de examen sau de concurs pe care legea le reglementează. A decide altfel ar însemna să se recunoască organelor de justiţie competenţa de a se substitui examinatorilor, de a invalida evaluările făcute de aceştia şi de a le înlocui cu evaluările proprii ale judecătorilor, ceea ce ar excede în mod evident atribuţiilor instanţelor judecătoreşti.”
Tot astfel, prin Decizia nr. 172/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 512 din 09 iulie 2014, Partea I, instanța de control constituțional a statuat următoarele:
“Curtea apreciază că, din susţinerile autoarei excepţiei, rezultă faptul că aceasta este mai degrabă nemulţumită de limitarea controlului judecătoresc la problemele ce ţin de legalitatea desfăşurării concursului, ceea ce determină imposibilitatea instanţei de judecată de a face aprecieri asupra evaluării făcute de comisia de concurs – în speţă comisia în faţa căreia a fost susţinută proba interviului la concursul de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(…)Prevederile art. 21 din Legea fundamentală, referitoare la accesul la o instanţă de judecată, nu au aplicabilitate în materia contestării baremului sau rezultatului unui examen sau concurs, existând obligativitatea comisiilor de contestaţii de a se pronunţa asupra acestor cereri. Dispoziţiile menţionate din Constituţie sunt însă aplicabile în ceea ce priveşte legalitatea procedurii de desfăşurare a examenului sau concursului respectiv.”
În acelaşi sens s-a pronunțat instanța de control constituţional prin Decizia nr. 725 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 145 din 26 februarie 2015, Partea I.
Jurisprudența instanței de control constituțional este în deplin acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, din care Înalta Curte reține Hotărârea pronunţată în cauza Van Marle şi alţii contra Olandei în data de 26 iunie 1998, prin care instanța europeană statuat, cu valoare de principiu, că:
“Curtea a analizat obiectul litigiului adus în faţa comisiei de recurs. Acesta din urmă are în competenţă verificarea legalităţii procedurii în faţa comisiei de admitere şi reexaminarea îndeplinirii de către candidaţi a condiţiilor prevăzute de lege pentru înmatriculare.
În primul caz, aspectele care prin natura lor se pretează la o decizie jurisdicţională şi la examinarea unei „contestaţii” în cadrul unui litigiu sunt arbitrariul, deturnarea de putere şi viciile de procedură. Petiţionarii nu au pretins totuşi neregularităţi de acest tip.
În cel de-al doilea caz, petiţionarii nu au invocat nici probleme de fapt sau de drept susceptibile de o apreciere jurisdicţională: în esenţă, ei au reproşat comisiei de admitere de a le fi judecat greşit competenţele. Comisia de recurs a procedat la o evaluare a cunoştinţelor şi experienţei necesare pentru a exercita profesia cu un anume titlu. O asemenea procedură este similară cu un examen de tip şcolar sau universitar şi se îndepărtează atât de mult de la sarcina normală a judecătorului încât garanţiile prevăzute de art. 6 nu ar putea viza litigii într-o asemenea materie.
Nefiind deci o „contestare” în sensul art. 6, acesta nu este în consecinţă aplicabil în speţă.”
Relevante în acest sens sunt și decizia de inadmisibilitate din data de 28 februarie 2002, pronunţată în Cauza San Juan contra Franţei, Decizia de inadmisibilitate din 02 septembrie 2003, pronunţată în Cauza Eisenberg împotriva Franţei, precum şi prin Hotărârea din 24 februarie 2005, pronunţată în Cauza Nowicky împotriva Austriei.
În sfârșit, aceeași opinie a fost îmbrățișată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia contencios administrativ, care se impune a fi reținută dat fiind rolul constituțional al instanței supreme în unificarea jurisprudenței, recunoscut și de C.E.D.O. în cauza Beian împotriva României, sens în care se impun a fi menționate deciziile nr. 289/2018, nr. 393/2018, nr. 448/2022, nr. 2699/2022, nr. 48/2023.
Spre exemplu, în Decizia nr. 448/2022 s-a arătat că: ”Înalta Curte constată că instanța competentă poate să exercite controlul de legalitate numai cu respectarea atribuțiilor conferite de lege organizatorului examenului și comisiilor înființate potrivit Regulamentului de examen, cu puteri discreționare în domeniul pentru care au fost constituite și responsabile în sfera atribuțiilor care le-au fost încredințate potrivit Regulamentului.(…)” .
Așa cum în mod corect s-a reținut și de către instanţa de fond, recurentul-reclamant nu a invocat motive de nelegalitate care să vizeze activitatea comisiei de concurs sau, după caz, a comisiei de soluţionare a contestaţiilor, raportat la planul de interviu, la modalitatea organizării şi desfăşurării interviului sau la alte incidente specifice etapei contestate din cadrul concursului, motive ce ţin de existenţa unor eventuale vicii de procedură în cadrul procedurii de concurs criticate sau a unui posibil exces/abuz de putere săvârşit de către membrii comisiei de evaluare în cursul interviului şi nicio atitudine care să evidenţieze o inegalitate de tratament pe considerente de rasă sau de origine etnică, criticile sale vizând exclusiv modul în care a fost evaluată prestaţia sa în cadrul probei interviului. Or, evaluarea formulării întrebărilor, a conţinutului acestora, aprecierea punctajului pe baza rezultatului nu sunt atribute care țin de plenitudinea de competenţă a instanţelor de judecată.
Faţă de cele mai sus menţionate, susținerile recurentului urmează a fi respinse, Înalta Curte reținând că instanța competentă poate să exercite controlul de legalitate numai cu respectarea atribuțiilor conferite de lege organizatorului examenului și comisiilor înființate potrivit Regulamentului de examen, posibilitatea de a ataca rezultatele unui examen sau ale unui concurs nefiind un drept de sine stătător, reglementat ca atare prin lege, ci un mijloc de realizare a dreptului de a ocupa funcţia pentru care s-a organizat examenul sau concursul, prin intermediul procedurilor de examen sau de concurs pe care legea le reglementează și că instanţa de judecată nu se poate substitui Comisiilor organizate prin Regulamentul cadru şi nu poate cenzura modalitatea de formulare a subiectelor.
Aşadar, în mod greşit, recurentul-reclamant se plânge de faptul că instanţa ar fi efectuat „o analiză superficială a cauzei” şi că nu ar exercitat un rol „‘activ în aflarea adevărului”, argumentele sale nefiind veritabile critici de nelegalitate, ci expresia dezacordului său cu privire la soluţia instanţei.
În concluzie, sentinţa atacată respectă cerințele de motivare conform art. 425 C.proc.civ. şi jurisprudenţei C.E.D.O.
În ceea ce privește pretinsa eroare de apreciere în sensul că recurentul-reclamant a expus considerente teoretice cu privire la obligaţia unei instanţe de apela la procedura întrebărilor preliminare în temeiul art. 267 TFUE, fără însă a proceda la formularea unor întrebări efective, Înalta Curte reține că încheierea de şedinţă din data de 14.11.2022 nu confirmă teza recurentului-reclamant.
Pe de o parte, în măsura în care recurentul-reclamant ar înțelege să invoce pe calea recursului o omisiune a instanţei de fond de a se pronunţa asupra unei cereri conexe şi anume aceea de a sesiza C.J.U.E. cu o întrebare preliminară, Înalta Curte reține că o astfel de critică ar fi inadmisibilă, o astfel de omisiune putând fi corectată exclusiv pe calea procedurală a completării hotărârii judecătoreşti în condiţiile prevăzute de art. 444 si 445 C.proc.civ., legea nerecunoscând un drept de opțiune între cele două proceduri (recurs și completarea hotărârii judecătoreşti).
Este de principiu că instanțele naționale din Uniunea europeană ale căror decizii nu pot fi atacate printr-un recurs jurisdicțional de drept intern au obligația, atunci când refuză să sesizeze C.J.U.E. cu titlu preliminar cu o întrebare referitoare la interpretarea dreptului U.E. ridicată în fața lor, să își motiveze refuzul în raport cu excepțiile prevăzute de jurisprudența C.J.U.E., indicând motivele pentru care consideră că întrebarea nu este relevantă, sau că dispoziția de drept al U.E. în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea C.J.U.E. sau, mai mult, că aplicarea corectă a dreptului U.E. se impune cu o evidență care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.
În cauza Dhahbi împotriva Italiei, Curtea a concluzionat, pentru prima dată, că a fost încălcat art. 6, ca urmare a faptului că nu a existat o motivare a respingerii de către o instanță internă a unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare în fața C.J.U.E. În acea cauză, Curtea de Casație nu a făcut nicio referire la cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de reclamant, nici la motivele pentru care a considerat că întrebarea adresată nu necesita să fie transmisă către C.J.U.E., nici la jurisprudența C.J.U.E. Motivarea hotărârii în litigiu nu permitea așadar să se stabilească dacă această întrebare fusese considerată nerelevantă, sau dacă avea legătură cu o dispoziție clară sau deja interpretată de C.J.U.E., sau dacă a fost pur și simplu ignorată (pct. 32-34).
În prezenta cauză, însă, nu suntem în prezența unei astfel de încălcări.
Astfel, la termenul din data de 14.11.2022, reclamantul a adus în discuţie argumentele invocate în cererea de chemare referitoare la Carta drepturilor fundamentale U.E., Directiva U.E. 2019/1, Directiva 2000/43, precum şi jurisprudenţa referitoare la aceste dispoziţii legale, invocând totodată dispoziţiile art. 267 din TFUE În cadrul dezbaterilor din şedinţa publică a fost întrebat de către instanţa de judecată dacă consideră necesar să adreseze instanţei şi o cerere privind formularea unor întrebări preliminare, instanţa punându-i în vedere, în caz de răspuns afirmativ, să formuleze această cerere şi în scris pentru a lua cunoştinţă de ea şi partea adversă şi pentru a fi pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor, moment în care recurentul-reclamant a declarat verbal în şedinţă publică că nu mai susţine o astfel de cerere și că renunţă la formularea ei, instanţa luând act de susţinerea recurentului pe care a consemnat-o şi în cadrul sentinţei recurate.
Or, recurentul-reclamant nu a înțeles să se înscrie în fals împotriva celor consemnate prin încheierea de ședință, ci doar să conteste pe calea recursului veridicitatea celor consemnate, aspect ce nu constituie un motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., ci o contestare a modului de consemnare a dezbaterilor pentru care există alte remedii procedurale.
II.2. Nefondate sunt și motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).
Recurentul susține că instanţa de fond nu a avut în vedere principiile de drept ale Uniunii Europene invocate, invocând incidenţa Directivei UE 2019/1.
Înalta Curte nu poate primi teza recurentului.
Astfel, deși Directiva U.E. 2019/1 are ca obiectiv consolidarea capacităţii autorităţilor naţionale de concurenţă în vederea asigurării obiectivelor ocrotite de art. 101 şi 102 TFUE, așa cum rezultă din dispoziţiile art. 1 din textul său, această Directivă nu privește în niciun fel situația recurentului-reclamant, căruia nu îi conferă niciun drept pentru a îi permite acestuia să invoce efectul său direct în fața unei instanțe naționale.
Directiva U.E. 2019/1 a Parlamentului European şi a Consiliului din data de 11 decembrie 2018 privind oferirea de mijloace autorităţilor de concurenţă din statele membre astfel încât să fie mai eficace în aplicarea legii şi privind garantarea funcţionării corespunzătoare a pieţei interne nu are aplicabilitate în prezenta cauză, deoarece domeniul de reglementare al acesteia nu se aplică în procedurile de recrutare a funcţionarilor publici, ci vizează activitatea Consiliului Concurenței în domeniul concurenţei.
Recurentul reia criticile referitoare la nepronunțarea instanței de fond asupra cererii de sesizare a C.J.U.E., pe care Înalta Curte le-a analizat pe larg în cele ce preced.
Totodată, Înalta Curte reține că aceeași poziție ambiguă, în sensul de solicita sau nu o astfel de sesizare a avut recurentul și în fața instanței de recurs. Așa cum s-a consemnat în practicaua prezentei decizii, recurentul a arătat că susţine aplicarea directă a normelor Uniunii Europene, iar dacă acestea nu sunt clare, se poate apela la mecanismul instituit de art. 267 alin. (3) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, respectiv sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în sensul celor indicate în fața primei instanțe. La solicitarea expresă a instanţei, recurentul-reclamant a arătat că înţelege să reitereze această cerere în măsura în care se va aprecia că există un o barieră de natură internă în acest sens. Înalta Curte a învederat recurentului-reclamant că urmează a reţine cauza în pronunţare asupra cererii de recurs, neputând dezvălui rezultatul deliberărilor, astfel că este decizia sa dacă înţelege să formuleze sau nu o astfel de cerere. În final, recurentul-reclamant a lăsat la aprecierea instanței dacă există o barieră de natură internă care împiedică aplicarea blocului de convenționalitate, respectiv mecanismul prevăzut de Protocolul nr. 16 la C.E.D.O.
În raport de situația mai sus expusă pe larg, Înalta Curte reține că, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, s-a stabilit, în interpretarea articolului 267 TFUE (ex-articolul 177 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene), că o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este relevantă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul Comunității (Hotărârea din 6 octombrie 1982, Srl CILFIT si alții, C- 283/81, EU:C:1982:335).
Cum dispozițiile menționate nu au nicio legătură cu cauza, neputând servi dezlegării acesteia, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea instanței europene și concluzionează că nici judecătorul fondului nu era în niciun fel obligat să sesizeze C.J.U.E. cu privire la modul de interpretare a legislaţiei U.E. incidente şi implicit cu privire la întinderea controlului judiciar realizat prin prisma dispoziţiilor art. 47 din Carta D.F.U.E.
Recurentul invocă jurisprudenţa C.J.U.E. în cauza C-416/17 și arată de ce în opinia sa în cauză este incidentă Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, respectiv art. 47-Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, susținând că o cale eficientă implică şi o analiză în concret a probelor administrate, aspect care nu rezultă a se fi petrecut în faţa primei instanţei. De asemenea, invocă hotărârea din data de 11.05.2023 pronunţată în cauza 817/2021.
Înalta Curte reține că cele două cauze vizează obligația instanțelor de ultim grad de sesizare a C.J.U.E. cu o întrebare preliminară, respectiv principiul controlului jurisdicțional efectiv consacrat de art. 19 T.U.E.
Or, Înalta Curte a analizat pe larg în considerentele anterioare limitele competenței instanțelor judecătorești în aprecierea rezultatelor interviului recurentului, inclusiv din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudență relevantă și pentru interpretarea art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene-Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, dată fiind trimiterea expresă pe care aceasta o face la C.E.D.O. pentru interpretarea propriului catalog de drepturi fundamentale și pentru stabilirea unui standard minim de interpretare a înțelesului și a domeniului de aplicare al drepturilor corespunzătoare garantate de Cartă.
Prin urmare, nu se poate vorbi despre lipsa unui controlul jurisdicțional efectiv în sensul art. 19 T.U.E., ci de exercitarea acestuia în limitele impuse de principiul separației puterilor în stat, așa cum jurisprudența C.E.D.O. recunoaște că se impune în spețe de natura celei de față. (cauza Van Marle şi alţii contra Olandei în data de 26 iunie 1998)
În sfârșit, restul jurisprudenței Curții de Justiţie a Uniunii Europene invocată de recurent în mod extensiv în recursul său nu se aplică şi în speţa de faţă, care vizează domenii strict de concurenţă, întrucât au fost date în interpretarea art. 101-102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), reglementări care nu au nicio legătură cu obiectul prezentei cauze care priveşte nemulţumirea reclamantului cu privire la concursul de recrutare dintr-o instituţie publică, Consiliul Concurenţei, chemat în judecată în calitate de instituţie publică organizatoare a unui concurs de recrutare, iar nu pentru aspecte ce țin de exercitarea activității sale în calitate de autoritate de concurenţă.
Prin urmare, și acest motiv de recurs este nefondat.
II.3. Cu privire la plata cheltuielilor de judecată, solicitate de Consiliul Concurenței prin întâmpinarea de la fondul cauzei, dată fiind respingerea recursului, se impune obligarea recurentului-reclamant la plata sumei de 274,13 lei reprezentând cuantumul cheltuielilor de deplasare ale consilierilor juridici ai Consiliului Concurenței din Bucureşti în Craiova la termenul de judecată din data de 14.11.2022, data la care au avut loc dezbaterile în fond ale cauzei în faţa Curţii de Apel Craiova, justificate cu bon carburant.
Înalta Curte reține că aceste cheltuieli nu puteau fi solicitate instanței de fond dat fiind că au fost efectuate ulterior închiderii dezbaterilor, pentru întoarcerea în București.
Prin urmare, văzând și dispozițiile art. 453 C.proc.civ., având în vedere caracterul util și necesar și justificarea acestora, cererea cu privire la plata acestor cheltuieli de judecată va fi admisă.
III. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
În baza art. 453 C.proc.civ., a fost obligat recurentul-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 274,13 lei, reprezentând cheltuieli de transport efectuate în faţa instanţei de fond, în favoarea intimatului-pârât Consiliul Concurenţei.
