În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, deși articolul 8 din Convenție nu stabilește cerințe procedurale explicite, Curtea a decis că este necesar ca minorii să fie implicați într-o măsură suficientă în deciziile care vizează viața lor privată și de familie,(M. și M. împotriva Croației, 2015, pct. 180).
Într-adevăr, deși este adevărat că, spre deosebire de adulți, copiii nu au o autonomie deplină, ei sunt totuși subiecți de drepturi. Copiii își exercită această autonomie limitată, care crește progresiv, pe măsură ce se maturizează, prin intermediul dreptului lor de a fi consultați și ascultați. Astfel cum se prevede la articolul 12 din CDC, un copil capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima opiniile și dreptul ca acestea să fie luate în considerare în mod corespunzător, ținându-se seama de vârsta sa și de gradul său de maturitate, și, în special, trebuie să i se ofere posibilitatea de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește (M. și M. împotriva Croației, 2015, pct. 171). În consecință, orice procedură judiciară sau administrativă care afectează drepturile copiilor care decurg din art. 8 din Convenție trebuie să asigure implicarea suficientă a copilului în procesul decizional (pct. 181).[1]
Curtea a hotărât, de exemplu, că implicarea copilului în cauză nu a fost suficientă, ceea ce a determinat o încălcare a art. 8, în cauze în care:
- autoritățile naționale nu au ținut seama de dorința unui copil de 12 ani de a locui cu mama sa, iar copilul nu a fost audiat în cadrul procedurii de încredințare (M. și M. împotriva Croației, 2015, pct. 184);
- nu a fost numit un tutore ad litem pentru a reprezenta și a proteja interesul unui copil în vârstă de nouă ani, în cursul unei proceduri în care acestuia nu i s-a oferit niciodată posibilitatea de a fi audiat în persoană (C. împotriva Croației, 2020, pct. 76-77 și 79-81).
256. În cazul copiilor de vârstă foarte mică, este esențial ca instanțele să se bazeze pe o expertiză pentru a putea să evalueze în mod obiectiv (Neves Caratão Pinto împotriva Portugaliei, 2021, pct. 138), în lumina tuturor probelor de care dispun, dacă este necesar sau nu să fie încurajat/menținut contactul cu părintele în cauză (Petrov și X împotriva Rusiei, 2018, pct. 108, expertiză care trebuie diferențiată de opiniile altor actori, a se vedea pct. 109-110).
În aceeași ordine de idei, Curtea a subliniat că dreptul unui copil de a-și exprima propriile opinii nu ar trebui interpretat ca oferind efectiv copiilor un drept de veto necondiționat, fără a ține seama de alți factori și fără a efectua o examinare în scopul stabilirii interesului superior al copilului (C. împotriva Finlandei, 2006, pct. 57-59; I.S. împotriva Greciei, 2023, pct. 94).
Deși este necesar să se ia în considerare opiniile copiilor, în anumite cauze având ca obiect un litigiu privind încredințarea, Curtea a observat, de asemenea, că opiniile lor nu erau în mod necesar imuabile și că obiecțiile lor, cărora trebuie să li se acorde importanța cuvenită, nu erau în mod necesar suficiente pentru a prevala asupra intereselor părinților, în special interesul de a avea o relație constantă cu copilul lor (Raw și alții împotriva Franței, 2013, pct. 94; I.S. împotriva Greciei, 2023, pct. 94). Prin urmare, este important ca în cadrul procesului decizional să se asigure un just echilibru între interesele părinților și, respectiv, cele ale copiilor (C. împotriva Finlandei, 2006, pct. 59).
[1] Principiile aplicabile sunt expuse în detaliu în Tema-cheie privind Dreptul copilului de a fi ascultat în procedurile interne în materie de drept al familiei.
