Rezumat:
Problema de drept propusă spre analiză în cadrul prezentului articol tratează dispozițiile art.259 alin.9 Cod. proc.pen., coroborate cu prevederile Convenției din 1959 de asistență judiciară în materie penală, în forma ratificată de statul Român prin Legea nr.236/1998, dispoziții ce fac obiectul unor practici judiciare neunitare din perspectiva plasării lor fie sub cupola conceptului de justiție eficientă, fie sub cupola conceptului de justiție expeditivă. Ne propunem să tratăm prin prezentul articol garanțiile ( încă ) existente în practica judiciară a unor instanțe de judecată, care oferă certitudinea unei optici ce nu golește conținutul dispozițiilor privind dreptul la apărare și dreptul la soluționarea procesului penal într-un termen rezonabil, în momentul confruntării cu instituția de drept substanțial a prescripției răspunderii penal.
Cuvinte cheie:
Convenția din 1959 de asistență judiciară în materie penală, Legea nr.236/1998, art.259 Cod proc.pen., alegerea domiciliului procesual, dreptul la un proces echitabil, soluționarea procesului într-un termen rezonabil, prescripția răspunderii penale, domiciliul procesual în afara statului Român
Problema de drept pe care o propunem spre analiză tratează dispozițiile art.259 alin.9 Cod. proc.pen., coroborate cu prevederile Convenției din 1959 de asistență judiciară în materie penală, în forma ratificată de statul Român prin Legea nr.236/1998.
Recent, ne vedem confruntați tot mai frecvent cu următorul scenariu supus analizei instanțelor naționale: o persoană față de care se formulează o acuzație în materie penală ( în sensul asumat de CtEDO în cadrul Hotărârii Enghel și alții c. Țările de Jos – pct.82-83 din Hotărâre ), cetățean român, își stabilește domiciliul procesual pentru citarea și comunicarea actelor procedurale la o adresă unde dovedește că locuiește efectiv pe teritoriul unui alt stat membru UE. Împotriva acestei persoane se derulează un proces penal pe rolul unităților instanțelor din statul Român și, în ciuda manifestării de voință exprese privind comunicarea actelor de procedură la adresa rezidenței efective, autoritățile statului Român decid trimiterea în judecată și comunicarea copiei certificate a rechizitoriului la o adresă de pe teritoriul statului Român, față de faptul că pe parcursul fazei procesuale a urmăririi penale, inculpatul a locuit efectiv și la acea adresă, sens în care actele de procedură au fost înmânate unei alte persoane care locuia la adresa respectivă și procedura de citare a fost apreciată ca fiind legal îndeplinită.
Față de această stare de fapt, se impune a analiza în ce măsură trebuie reținută alegerea unui domiciliu procesual în afara teritoriului României ca o simplă strategie de temporizare a procedurilor judiciare, cu consecința respingerii cererilor și excepțiilor formulate în fața judecătorului de cameră preliminară privind nelegala comunicare a actelor procedurale, sau, din contră, se impune a oferi efectivitate unor norme de drept imperative, care deși asumă o prelungire a actului de justiție, impun respectarea lor, ca garanții împotriva golirii de conținut a drepturilor recunoscute prin dispozițiile art.10 Cod proc.pen., respectiv art.6 CEDO.
I. Cu și despre prescripția răspunderii penale – instituția juridică cu rol de „catalizator” al actului de justiție
Nu este mai puțin adevărat faptul că, în realitatea obiectivă, factuală, acest demers este subsumat intenției prefigurării unei reședințe fictive, strict pentru a beneficia de temporizarea actului de justiție și “câștigarea” unei întârzieri în efectuarea procedurilor de comunicare a actelor procedurale.
Ca o scurtă incursiune în materia dispozițiilor art.6 ale Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cadrul unional prevede faptul că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială (…). Pe principiul britanic ( ales nu întâmplător, după cum vom observa din cele ce urmează ) justice delayed is a justice denied, înțelegem ( cel puțin în acest moment al analizei propuse prin prezentul articol ) să achiesăm la această concluzie de eficientizare a actului de justiție. Totuși, nu este mai puțin adevărat că magistratul care este chemat să pronunțe o hotărâre într-o cauză penală, trebuie să cumpănească obiectiv între conceptele de justiție eficientă și justiție expeditivă. Așa fiind, există riscul real ca organele judiciare, din dorința de a eficientiza actul de justiție, să transpună toate garanțiile procesuale recunoscute prin dispozițiile Convenției, respectiv prin dispozițiile dreptului pozitiv, sub cupola unei inerții în a emite pe bandă rulantădispoziții de trimitere în judecată, respectiv hotărâri judecătorești, strict din considerentul de a se scăpa de un dosar anume ( eventual vizat de un potențial risc de prescripție ). Cu alte cuvinte, ar fi de preferat ca cea de-a treia putere în stat să nu funcționeze pe principiul Făt-frumos din lacrimă, care creștea într-o lună, cât alții într-un an.
Vorbeam despre rolul de “catalizator” de care se bucură dispozițiile art.6 CEDO atunci când organele judiciare constată iminența intervenției prescripției răspunderii penale. Fără a ne propune tratarea pe larg a acestui fenomen, ne vom rezuma la obiectul prezentului articol, respectiv declararea unui domiciliu sau a unei reședințe în afara teritoriului României de către persoana față de care s-a formulat o acuzație în materie penală. Așa fiind, recent, prin Încheierea din 17.02.2025 a Judecătoriei Sighetu Marmației[1], instanța a înțeles să respingă solicitarea avocatului ales al unuia dintre inculpați, prin care s-a invocat nelegala citare a clientului său, respectiv nelegala comunicare a copiei certificate a rechizitoriului emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmației, sub aspectul faptului că la momentul la care au fost luate declarațiile inculpatul avea domiciliul la adresa indicată, însă și raportat la faptul că acesta are un avocat ales care s-a prezentat în fața instanței. Mai mult, Ministerul Public, fiind confruntat cu acest viciu de procedură, a opinat în sensul că se opune, având în vedere că există o adresă indicată pe teritoriul României, dar și că fapta a fost săvârșită în noiembrie 2020.
Ceea ce este de observat în aceste cazuri ( deloc izolate ), este că în momentul în care se pune problema iminenței împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, există o tendință de a “accelera” procedurile specifice fiecărei faze procesuale, pentru a evita incidența dispozițiilor art.16 alin.1 lit.f) Cod proc.pen., chiar cu riscul de a goli efectiv de conținut orice formă de drept sau garanție procesuală recunoscută suspectului sau inculpatului, strict din perspectiva evitării imposibilității tragerii la răspundere penală a acestuia. Totuși, ceea ce apreciem că arareori este avut în vedere de organele judiciare este faptul că această instituție de drept substanțial are un rol sancționator tocmai față de neglijența, pasivitatea sau inerția subiectului activ al acțiunii penale, iar nicidecum nu i se poate imputa, suplimentar față de acuzația deja formată, suspectului sau inculpatului faptul că va fi cercetat, respectiv judecat expeditiv, pentru că organele judiciare au stagnat într-o stare inertă pe o perioadă de timp nejustificat de îndelungată, iar acum, într-un moment de redobândire a conștiinței juridice, au realizat această pasivitate și recurg la perfectarea unei justiții expeditive, iar nicidecum eficiente.
…Cum ar spune cineva, GHINION!…
II. Despre comunicarea actelor procedurale, Convenția Europeană de asistență judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959 și Legea nr.236/1998, în contextul alegerii domiciliului procesual în afara teritoriului statului Român
Prin Decizia nr. 324/04.03.2025[2], Curtea de Apel Cluj vine și atrage atenția asupra dimensiunii repercusiunilor nerespectării, pe de-o parte, a prevederilor art.259 alin.9 Cod proc.pen., respectiv a Convenției din 1959 și Legii nr.236/1998. Succint și, fără a ne abate de la obiectul prezentei expuneri, arătăm faptul că și în starea de fapt analizată de Curtea de Apel Cluj, se punea problema (ne)respectării procedurii de citare și comunicare a actelor procedurale, față de un inculpat care domiciliază pe teritoriul statului Ucrainean:
Cu privire la procedura de citare la judecata în fond, Curtea reţine că toate citaţiile şi comunicările s-au realizat prin scrisori recomandate cu confirmare de primire. Potrivit art. 259 alin. 9 din Codul de procedură penală, dacă suspectul sau inculpatul locuiește în străinătate citarea se face pentru primul termen potrivit normelor de drept internațional penal aplicabile în relația cu statul solicitat, în condițiile legii; în absența unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil o permite, citarea se face prin scrisoare recomandată. Curtea constată că instrumentul juridic internațional aplicabil în prezenta cauză este Convenția Europeană de asistență judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959. Conform art. 16 din Protocolul al doilea al Convenției Europene de asistență judiciară în materie penală din 20 aprilie din 1959, autoritățile judiciare competente ale părților contractante pot trimite direct, prin poștă, actele procedurale sau deciziile judiciare, persoanelor care se află pe teritoriul altor ##### contractante. ####, la momentul ratificării, statul ucrainean a invocat art. 33, paragraful al doilea, din același act normativ și a declarat că nu acceptă prevederile art. 16, ceea ce înseamnă că procedura de citare sau de comunicare a actelor procedurale din ####### către orice persoană aflată pe teritoriul statului ucrainean se va face în condițiile generale ale Convenției din 1959, respectiv prin intermediul autorităților judiciare desemnate de către fiecare stat, în cazul României prin intermediul Ministerului Justiției, conform art. 2 pct. 3 lit. d din Legea nr. 236/1998.
(…)
În temeiul art. 396 alin. 6 Cod procedură penală rap. la art. 16 alin. 1 lit. f) Cod procedură penală, vom dispune încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului ##### ###### ########### sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trecere ilegală a frontierei de stat prev. de art 70 alin.1 din O.U.G. nr. 105/2001 şi a infracţiunii de contrabandă prev. de art 270 alin. 1 coroborat cu art. 274 din Legea nr. 86/2006 privind Codul Vamal al României, modificată şi completată prin OUG nr. 54/2010, ca efect al intervenirii prescripției răspunderii penale.
Făceam referire, într-o secțiune anterioară, la faptul că stabilirea unui domiciliu procesual în afara teritoriului României duce la o “temporizare” a actului de justiție. Acest lucru transpare tocmai din modalitatea de ratificare a Convenției de la 1959 de fiecare stat în parte. În cazurile anterior referite, aveam în discuție Regatul Unit, respectiv Ucraina. Ministerul de Justiție al acestor state a făcut cât se poate de clară procedura de comunicare a actelor procedurale față de o persoană aflată pe teritoriul lor, chemată în fața organelor judiciare ale statului solicitant:
- În primul exemplu, conform www.gov.uk, privind request for mutual legal assistance in Criminal Matters – Guidelines for Authorities outside of the United Kingdom, se are în vedere un termen de cel puțin 6 ( șase ) săptămâni anterior termenului fixat de autoritățile statului solicitant privind procedura ulterior a fi desfășurată: the documents should be received by the central authority at least six weeks prior to court hearings or other deadlines involved.
- În cel de-al doilea exemplu, conform www.coe.int statul Ucrainean a formulat o rezervă la prevederile art.16 din Convenție fiind invocat faptul că summons of the defendant who is on the teritory of Ukraine shall be transmitted to the authorities cencerned not later than 40 days before the date set for the appearance before the court. Așadar, aici avem în vedere un termen de cel mult 40 de zile anterior termenului fixat de autoritățile statului solicitant privind procedura ulterior a fi desfășurată.
Față de aceste proceduri, sigur că este de înțeles “grija” autorităților naționale în a evita astfel de citări și comunicări ale actelor procedurale, în afara teritoriului statului Român. Și totuși, ne punem atunci întrebarea: cum anume trebuie interpretate dispozițiile art.259 alin.9 Cod proc.pen.? Pe de-o parte avem în vedere viziunea propusă de Judecătoria Sighetu Marmației și susținută de Ministerul Public în respectiva cauză, iar pe de altă parte, avem în vedere accepțiunea propusă de Curtea de Apel Cluj, prin Decizia anterior referită.
Până la a formula o concluzie proprie, expunem cu titlu exemplificativ ceea ce se prefigurează a fi concluzia majoritară în practică:
Prin Încheierea nr.203/02.09.2024[3], Tribunalul Ilfov arată faptul că: necomunicarea actelor la procedură la domiciliul indicat în mod expres indică lipsa unei judecăţi efective a cauzei, prin punerea în imposibilitate a contestatorului de a invoca eventuale cereri şi excepţii cu privire la verificarea competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, creându-se o restrângere disproporţionată a dreptului la un proces echitabil care nu poate fi compensată/suplinită de către completul de control judiciar, întrucât ar conduce la lipsirea părţilor de un grad de jurisdicţie. Instanţa de control judiciar constată că potrivit dispoziţiilor art. 6 paragraful I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pe de o parte, trebuie să existe o judecată efectivă, cu toate garanțiile pe care le presupune aceasta, iar pe de altă parte, trebuie respectat principiul dublului grad de jurisdicţie și al echității procedurii în ansamblul său.
Prin Încheierea nr.98/12.11.2020[4], Tribunalul Satu Mare atrage atenția asupra faptului că potrivit prevederilor art. 344 alin. 2 Cod de procedură penală, copia certificată a rechizitoriului se comunică inculpatului la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Privitor la starea de fapt, s-a reținut că în cursul urmăririi penale apărătorul ales al inculpatului, prin adresa înregistrată la dosarul cauzei la data de 27 martie 2018 (fila 33 dosar u.p.) a solicitat comunicarea actelor de procedură la sediul profesional din #### ####, b-dul Republicii, nr. 1/23, dar şi prin telefon mobil/fix sau prin fax. Această solicitare a fost reiterată la data de 29 martie 2018, precizându-se în mod expres, faptul că domiciliul procesual a fost stabilit la avocat, sens în care se solicită comunicarea actelor de procedură la această adresă (fila 30 dosar u.p.). Din fotocopia cărţii de identitate a inculpatului aflată la dosarul de urmărire penală (fila 61), rezultă că acesta are domiciliul în Oraşul #####, #### ########### ### ###. Prin declaraţia dată în calitate de suspect la data de 4 iulie 2018, inculpatul ###### ###### #######, indică adresa unde locuieşte efectiv din Oraşul #####, #### ########### ### ###, #### #########, iar adresa aleasă pentru a-i fi comunicate actele de procedură din #### ####, #### ########### ### #/23. De asemenea, în declaraţia de suspect dată la data de 20 decembrie 2019, contestatorul indică domiciliul şi adresa pentru comunicarea actelor de procedură ca fiind în Oraşul #####, #### ########### ### ###. #### adevărat că prin declaraţia dată în calitate de inculpat la data de 21 februarie 2020 este consemnat domiciliul inculpatului şi adresa de comunicare a actelor de procedură din oraşul #####, #### ###### ### ##, #### #########. În actul de sesizare a instanţei, întocmit la data de 19 mai 2020 este indicat domiciliul inculpatului ca fiind în Oraşul #####, #### ###### ### ##, adresă la care judecătorul de cameră preliminară a dispus comunicarea rechizitoriului, desemnând, totodată şi un apărător din oficiu pentru reprezentarea intereselor inculpatului. #### de cele ce preced, constatându-se o situaţie echivocă cu privire la adresa de comunicare a actelor de procedură pentru inculpat şi în lipsa unei solicitări exprese din partea apărătorului ales de a se comunica actele de procedură la o altă adresă decât cea iniţial indicată, judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă avea obligaţia să verifice şi să clarifice cine este îndrituit să exercite apărarea inculpatului şi locul unde urmează să fie comunicate actele de procedură în etapa de cameră preliminară. Acest lucru se impunea cu atât mai mult cu cât nu există la dosarul cauzei vreun înscris din care să emane dovada rezilierii contractului de asistenţă juridică încheiat între inculpat şi apărătorul său. Pentru aceste considerente, se apreciază că inculpatului nu i s-au efectuat în mod legal comunicările specifice etapei de cameră preliminară, cu consecinţa lezării dreptului la apărare, motiv pentru care se constată ca fiind formulată în termen legal contestaţia inculpatului, sens în care va fi desfiinţată încheierea atacată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare, judecătorului de cameră preliminară.
Prin Încheierea nr.16/04.02.2021[5], Tribunalul Maramureș a opinat în sensul că: potrivit prevederilor art. 344 alin. 2 Cod de procedură penală, copia certificată a rechizitoriului se comunică inculpatului la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. În conformitate cu prevederile art. 259 alin. 3 C. pr. pen., inculpatul care a indicat printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal un alt loc pentru a fi citat, este citat la locul indicat. Privitor la starea de fapt, s-a reținut faptul că în cursul urmăririi penale apărătorul ales al inculpatului, prin adresa înregistrată la dosarul cauzei la data de 21.12.2016 (fila 83 dosar u.p.) a solicitat comunicarea actelor de procedură la sediul profesional din #### ####, b-dul Republicii, nr. 1/23, dar şi prin telefon mobil/fix sau prin fax. Această solicitare a fost reiterată la data de 7.02.2019, precizându-se în mod expres, faptul că domiciliul procesual a fost stabilit la avocat (filele ### # ### dosar u.p.). #### adevărat că în cursul procedurii de cameră preliminară actele de procedură i-au fost comunicate personal inculpatului la domiciliul său legal, însă acest fapt nu exonerează în nici un caz organul judiciar de obligativitatea de a notifica legal inculpatul la domiciliul procesual ales, respectiv la sediul profesional al avocatului angajat în cauză. #### evident că scopul alegerii domiciliului procesual la apărător a fost acela de a avea garanţia că drepturile procesuale conferite de lege inculpatului vor fi exercitate în mod neîndoielnic de către avocat, care este un profesionist al dreptului, cunoscător al prevederilor legale. În practica curentă a instanţelor judecătoreşti, atunci când partea are apărător ales, îndeplinirea certă şi lesnicioasă a procedurii de citare se face prin notă telefonică ( conform art. 257 alin. 1 Cod procedură penală) de către grefierul de şedinţă, care încunoştiinţează apărătorul ales şi întocmeşte proces verbal în acest sens. Pentru aceste considerente, se apreciază că inculpatului nu i s-au efectuat în mod legal comunicările specifice etapei de cameră preliminară, cu consecinţa lezării dreptului la apărare, motiv pentru care se constată ca fiind formulată în termen legal contestaţia inculpatului, sens în care va fi desfiinţată încheierea atacată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare, judecătorului de cameră preliminară.
III. În loc de concluzie
Astfel cum am văzut, în cazul persoanei care locuiește în afara statului Român, i se aplică dispozițiile art.259 alin.9, 10 Cod proc.pen., care prevăd reglementări speciale de citare. De ce? Tocmai din considerentul că pregătirea apărării pentru o persoană aflată în străinătate implică costuri suplimentare, precum și o durată mai mare de timp, prin raportare la o persoană aflată pe teritoriul statului Român. Dar, cu toate acestea, dacă organele judiciare constată probată obiectiv rezidența efectivă a persoanei față de care s-a formulat o acuzație în materie penală, în afara statului Român, solicitând expres a-i fi comunicate actele procedurale la acea adresă, respectiv stabilindu-și un domiciliu procesual în afara teritoriului statului Român ( chiar printr-o notificare distinctă sau cerere în probațiune, deci, inclusiv ulteriro momentului ultimei audieri în calitate de inculpat ), nerespectarea manifestării de voință afirmativ apreciem ca impunându-se a fi tratată ca o suspiciune rezonabilă că demersul de comunicare a actelor de procedură este unul pur formal, neputându-se considera că procedura a fost îndeplinită potrivit legii. Or, în atare situații, persoanei acuzate i se aduce o încălcare a dreptului la apărare, astfel cum este el consfințit de prevederile art.10 Cod proc.pen., respectiv art.6 CEDO, aspect ce invalidează vehement conceptul de justiție eficientă, căzând sub cupola conceptului de justiție expeditivă.
[1] Disponibilă pe www.rejust.ro/juris/3936g3472
[2] Disponibilă pe www.rejust.ro/juris/98e6e6698
[3] Disponibilp pe www.rejust.ro/juris/ee2562g5e
[4] Disponibilă pe www.rejust.ro/juris/g2752g68
[5] Disponibilă pe www.rejust.ro/juris/5ee7d369
