În Monitorul Oficial PARTEA I, Nr. 300/4.IV.2025 a fost publicată Decizia Nr. 511 din 17 octombrie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală.
- Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(1) Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:
- a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;”.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, cât timp limitează sfera căii extraordinare de atac a contestației în anulare, bazată pe lipsa citării/citarea nelegală, strict la hotărârile pronunțate în apel. Susține că stadiul procesual nu poate constitui un motiv obiectiv de limitare a căii de atac a contestației în anulare, dat fiind faptul că hotărâri judecătorești definitive pot fi pronunțate și în alte proceduri.
Judecătoria Buhuși apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Reține că, prin reglementarea instituției contestației în anulare, legiuitorul nu a urmărit introducerea unui „al treilea grad de jurisdicție”, accesibil oricărei părți din proces, pentru orice vătămare procesuală realizată printr-un act sau printr-o măsură a instanței de judecată. Art.2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale îi garantează acuzatului dreptul de acces la o instanță superioară, care să se pronunțe cu privire la existența infracțiunii, la individualizarea pedepsei sau alte dispoziții ale hotărârii de condamnare, respectiv prin exercitarea căii extraordinare de atac a apelului. Consideră că reglementarea strictă și limitativă a titularilor, a cazurilor și a termenelor de exercitare a unei căi extraordinare de atac urmărește nu doar respectarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive, ci și respectarea securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive.
Subliniază că impunerea unor condiții restrictive de exercitare a unei căi extraordinare de atac este acceptată și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care statuează că, atât timp cât restricțiile referitoare la exercițiul dreptului de acces la justiție urmăresc un scop legitim, nu afectează însăși substanța dreptului și asigură un raport de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, acestea nu contravin principiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că normele procesual penale criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin Decizia nr. 515 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 11 august 2015, Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 18 noiembrie 2015, Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 31 ianuarie 2017, Decizia nr. 240 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 10 iulie 2018, Decizia nr. 425 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 10 august 2020, Decizia nr. 706 din 28 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 26 ianuarie 2022, și Decizia nr. 240 din 27 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 10 august 2023, excepția de neconstituționalitate fiind respinsă ca neîntemeiată.
Astfel, în Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, precitată, paragrafele 15-20 (considerente reluate și în Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, precitată, paragrafele 20-35, și în Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, precitată, paragrafele 17-20), Curtea a reținut că, potrivit normelor procesual penale criticate, contestația în anulare poate fi formulată de oricare dintre părți, de persoana vătămată sau de procuror, autorul excepției neavând în procesul penal niciuna dintre calitățile procesuale enumerate anterior (aceeași situație regăsindu-se și în prezenta cauză). Art. 32 din Codul de procedură penală stabilește că părțile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente, persoana vătămată și suspectul făcând parte din categoria subiecților procesuali principali, cărora alin. (2) al art. 33 din Codul de procedură penală le recunoaște aceleași drepturi și obligații ca și părților, cu excepția celor pe care legea le acordă numai acestora din urmă. Potrivit art. 34 din același act normativ, sunt subiecți procesuali și orice alte persoane având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale.
Cât privește contestația în anulare, instanța decontencios constituțional a reținut că aceasta poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 și în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. Această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătorești definitive și se promovează în condiții procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât privește titularii, termenul de introducere, cazurile de contestație în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susținerea lor) tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituție juridică, datorat faptului că prin aceasta se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă care își produce efecte.
Curtea a constatat, de asemenea, că intenția legiuitoruluia fost aceea de a nu permite reformarea pe calea contestației în anulare a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură ce nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală. Curtea a reținut, totodată, că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.Așa fiind, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același fel, astfel cum dispune art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. În aceste condiții, având în vedere caracterul contestației în anulare de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiții procedurale stricte și ținând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată și modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiția respectării normelor și principiilor privind drepturile și libertățile fundamentale și a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituțională, fiind competentă să cenzureze norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.
Instanța constituțională a reținut că legiuitorul poateexclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.
Totodată, în Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015,precitată, paragrafele 29-37, Curtea a reținut că art. 21 alin. (3) din Constituție garantează dreptul părților de acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime. Dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac și la toate categoriile de instanțe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluționată.
Dreptul la un proces echitabil, invocat în susținerea excepției, reprezintă un standard constituțional a cărui îndeplinire este apreciată în funcție de ansamblul procesului și ținând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea și egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate de a-și susține apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale obligă statele membre la asigurarea prin legislația națională a unor garanții procesuale precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunțate, publicitatea procesului, soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumția de nevinovăție și asigurarea dreptului la apărare.
În completare, art. 13 din Convenție prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 paragraful 1 din Convenție. Dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituție, conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror alte drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.
În concluzie, având în vedere cele arătate în precedent,Curtea a constatat că prevederile art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală nu contravin dispozițiilor art. 21 alin. (3), ale art. 24 alin. (2) și ale art. 129 din Constituție și nici celor ale art. 6 paragraful 1 și ale art. 13 din Convenție.
În aceeași decizie, Curtea a constatat că autoareaexcepției se afla într-o situație juridică diferită de cea a părților și a celorlalți participanți la procesul penal enumerați la art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, aspect care justifică tratamentul juridic diferențiat instituit de legiuitor în privința posibilității de a formula cerere de contestație în anulare, fără ca prin aceasta textul criticat să contravină dispozițiilor art. 16 din Constituție. Curtea a constatat, în final, că textul criticat reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituție, considerente aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudența Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor anterior arătate sunt aplicabile și în prezenta cauză.
Prin urmare, Curtea Cosntituționaă a respins ca neîntemeiată sesizarea.
