În Monitorul Oficial Partea I nr.326/11.IV.2025 a fost publică Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2025 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea ți aplicarea unitară a art. 174 și a art. 154 alin. (2) din Codul Penal.
În consecință ÎCCJ a stabilit că: în interpretarea și aplicarea unitară a art. 174 și a art. 154 alin. (2) din Codul penal, prin data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor unice prevăzute de art. 289-292 din Codul penal, în ipoteza în care sunt realizate, la date diferite, mai multe modalități normative ale elementului material, se înțelege data comiterii primei modalități alternative independent de realizarea subsecventă, ulterioară, a mai multor modalități alternative din conținutul infracțiunii și indiferent de intervalul de timp care se interpune între data săvârșirii primei modalități alternative și comiterea unei alte modalități alternative ori între actele care compun acțiunea caracteristică uneia din modalitățile normative de săvârșire a faptei, respectiv data comiterii primului act dintr-o succesiune de acte corespunzătoare unei singure modalități normative.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că din analiza hotărârilor judecătoreşti anexate actului de sesizare şi a conţinutului acestuia rezultă că nu există un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte stabilirea datei săvârşirii infracţiunii ca dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor unice cu mai multe modalităţi normative de realizare a elementului material, cu referire la infracţiunile de corupţie prevăzute de art. 289-292 din Codul penal, atunci când activitatea infracţională implică o desfăşurare în timp, fiind realizate, la date diferite, modalităţi alternative ale elementului material ori mai multe acte de executare specifice uneia dintre modalităţile normative alternative ale elementului material al faptei comise.
În esenţă, divergenţa de jurisprudenţă are ca punct de plecare calificarea faptei unei persoane de a pretinde sau a accepta promisiunea unei sume de bani sau alte foloase în legătură cu atribuţiile sale de serviciu, respectiv cu ale unui alt funcţionar public, sumă de bani/foloase pe care ulterior o/le primeşte în mai multe tranşe, pe parcursul unui interval de timp, actele de primire eşalonată a sumei de bani/folosului fiind distanţate în timp nu numai între ele (corespunzător efectuării unei plăţi fragmentate/în tranşe), precum şi în raport cu data când a avut loc prima modalitate normativă de realizare a elementului material al faptei, respectiv acţiunea de pretindere/acceptare a promisiunii, care consumă infracţiunea.
Astfel, unele instanţe au considerat că data săvârşirii infracţiunilor unice prevăzute de art. 289-292 din Codul penalcomise prin realizarea la date diferite a mai multor modalităţi alternative ale elementului material şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este data realizării primei modalităţi normative, reţinându-se că data de la care se consideră săvârşită o infracţiune este data de la care fapta dobândeşte relevanţă penală, respectiv momentul consumării.
S-a reţinut că infracţiunile prevăzute de art. 289-292 din Codul penal sunt infracţiuni cu consumare anticipată, instantanee şi de pericol abstract, momentul consumării fiind cel în care infracţiunea s-a produs în configuraţia sa tipică, respectiv momentul în care s-a produs starea de pericol abstract cerut de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în forma sa tip, şi anume momentul realizării primei modalităţi alternative.
Această interpretare jurisprudenţială se regăseşte în cauze în care data săvârşirii infracţiunii de corupţie a fost analizată din perspectiva prescripţiei răspunderii penale sau a altor instituţii de drept decât prescripţia răspunderii penale, spre exemplu, încadrarea juridică sau concursul de legi în timp, însă, indiferent de tipul de analiză pe care instanţele au fost chemate să o facă, s-a considerat că realizarea după momentul consumării infracţiunii a altor conduite reprezentând acţiuni specifice unor modalităţi alternative ale elementului material nu prezintă nicio relevanţă penală.
În cadrul acestei orientări distingem două abordări, unele instanţe considerând că infracţiunea comisă prin realizarea la date diferite a mai multor modalităţi alternative ale elementului material reprezintă o infracţiune specifică unităţii naturale colective, care reuneşte toate modalităţile alternative efectiv comise, altele că infracţiunea este una simplă, realizată printr-o singură conduită, o singură acţiune, specifică primei modalităţi alternative a elementului material comise, nu o unitate naturală colectivă, actele materiale ulterioare momentului realizării primei modalităţi normative (primirea sumei de bani/folosului la o dată ulterioară pretinderii) reprezentând o simplă punere în executare a înţelegerii dintre inculpaţi, fără a fi privită ca o altă modalitate normativă a elementului material şi fără a avea relevanţă penală.
În cea de-a doua orientare jurisprudenţială se consideră că data săvârşirii infracţiunilor unice prevăzute de art. 289-292 din Codul penal este data realizării ultimei modalităţi alternative sau, după caz, data ultimului act de executare din mai multe acte, care reunite caracterizează o singură modalitate alternativă (data primirii sumei de bani/folosului după ce iniţial fusese acceptată promisiunea sau a avut loc pretinderea sau data primirii ultimei tranşe din suma de bani), aceasta fiind şi data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Şi în cadrul acestei orientări jurisprudenţiale unele hotărâri analizează explicit prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunile deduse judecăţii, în timp ce altele analizează data săvârşirii infracţiunilor de corupţie din perspectiva altor instituţii de drept decât prescripţia răspunderii penale, respectiv încadrarea juridică sau concursul de legi în timp.
Indiferent de tipul de analiză efectuată, respectiv în aplicarea prescripţiei răspunderii penale ori a altor instituţii de drept, instanţele care îmbrăţişează acest punct de vedere au considerat că acele conduite, realizate ulterior consumării infracţiunii, prezintă relevanţă penală şi implică valorificarea lor în cadrul unităţii de infracţiune – fie că este o unitate naturală de infracţiune, fie că este o unitate legală de infracţiune sub forma infracţiunii continuate, reprezentând data săvârşirii infracţiunii şi momentul de debut al termenului de prescripţie a răspunderii penale.
Într-o primă abordare s-a reţinut că o astfel de infracţiune care implică comiterea la intervale de timp a mai multor modalităţi alternative ale elementului material, între care există o legătură obiectivă şi subiectivă şi care reprezintă etape diferite de realizare a unei activităţi ilicite unice, este comisă sub forma unei unităţi naturale colective de infracţiune. Fiind o formă a unei unităţi naturale de infracţiune, dar care are o desfăşurare în timp, infracţiunea are un moment al consumării, marcat de realizarea primei modalităţi alternative, şi un moment al epuizării, reprezentat de ultima modalitate alternativă sau ultimul act de executare al unei pluralităţi de astfel de acte, care alcătuiesc împreună ultima modalitate alternativă, ce reprezintă, totodată, şi data săvârşirii infracţiunii unice.
În cea de-a doua abordare s-a reţinut că o atare infracţiune este comisă în formă continuată, fiind astfel o formă a unităţii legale de infracţiune, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 154 alin. (2) din Codul penal, care prevăd că data săvârşirii infracţiunii continuate este data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.
Din analiza considerentelor hotărârilor judecătoreşti invocate în formularea recursului în interesul legii rezultă că problema de drept soluţionată diferit în practica instanţelor are ca punct de plecare modul în care acestea au calificat infracţiunile prevăzute de art. 289-292 din Codul penal ca infracţiuni simple, infracţiuni simple – formă a unităţii naturale colective de infracţiune sau infracţiuni continuate – formă a unităţii legale de infracţiune, stabilirea naturii juridice a acestor infracţiuni şi încadrarea lor în sfera unităţii naturale de infracţiune sau a unităţii legale de infracţiune determinând, pe cale de consecinţă, stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Dezlegarea acestei probleme presupune o analiză a infracţiunilor prevăzute de art. 289-292 din Codul penal din perspectiva elementelor care imprimă conţinutului faptic caracter de unitate infracţională şi forma sub care aceasta se manifestă în cazul realizării mai multor modalităţi alternative ale elementului material al laturii obiective, precum şi a dispoziţiilor legale care se referă la săvârşirea infracţiunii şi termenele de prescripţie a răspunderii penale.
Sub un prim aspect trebuie menţionat că textele de lege care se referă la săvârşirea infracţiunii nu precizează care este data când aceasta se consideră săvârşită, observaţie care se regăseşte în cuprinsul Deciziei de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a fostului Tribunal Suprem, care îşi păstrează valabilitatea şi în actuala codificare.
În explicaţiile privind înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală, cuprinse în titlul X al Codului penal (similar art. 144 din Codul penal din 1968), art. 174 prevede că prin expresia „săvârşirea unei infracţiuni” sau „comiterea unei infracţiuni” se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de autor, instigator sau complice.
Textul de lege nu conţine nicio precizare cu privire la data când infracţiunea se consideră săvârşită.
În materia prescripţiei, sub denumirea marginală „Termenele de prescripţie a răspunderii penale”, la art. 154 alin. (2) din Codul penal se prevede că termenele de prescripţie se calculează de la data săvârşirii infracţiunii şi precizează că în cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor, de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.
Tot astfel, la alineatele (3) şi (4) ale aceluiaşi articol sunt stabilite regulile după care se socotesc termenele de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor progresive şi al altor infracţiuni anume prevăzute de lege, respectiv trafic de persoane şi exploatare a persoanelor vulnerabile, infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale, altele decât cele declarate imprescriptibile, precum şi al infracţiunii de pornografie infantilă, săvârşită faţă de minor, în aceste cazuri fiind relevantă fie data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii, raportată la pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs – pentru infracţiunea progresivă, fie data când minorul a devenit major ori data decesului minorului, dacă aceasta intervine înainte ca minorul să fi devenit major.
Din textele de lege enunţate reiese că în materia prescripţiei răspunderii penale, în toate celelalte cazuri decât cele anume prevăzute la art. 154 alin. (2) teza a II-a, alin. (3) şi (4) din Codul penal, termenele se calculează de la data săvârşirii infracţiunii, conform regulii generale prevăzute la art. 154 alin. (2) teza I, a cărei semnificaţie nu poate fi alta decât cea care rezultă din conţinutul art. 174 din Codul penal.
Or, aşa cum s-a arătat, sintagma „săvârşirea unei infracţiuni” este definită legal prin referirea la caracterul de faptă consumată ori rămasă în fază de tentativă, concept căruia, din punctul de vedere al analizei ce interesează în prezenta cauză, îi corespunde realizarea actului de conduită interzis prin norma de incriminare – ca manifestare a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii, şi urmarea imediată caracteristică conţinutului respectivei infracţiuni.
Consumarea infracţiunii este întotdeauna raportată la gradul de realizare a activităţii infracţionale, care, la rândul său, implică, ca fază în desfăşurare, producerea acelui efect care, constituind rezultatul executării acţiunii sau inacţiunii interzise, este specific incriminării respective.
Rezultatul produs, ca urmare a acţiunii/inacţiunii infracţionale, îl regăsim în incriminarea legală şi, indiferent de modalitatea în care apare menţionat în text, explicit sau se degajă implicit din formularea incriminării, constituie un element în lipsa producerii căruia nu se poate vorbi de consumarea infracţiunii.
Distincţia este importantă, întrucât, în funcţie de rezultatul faptei, care poate fi o vătămare materială ori o stare de pericol, infracţiunile se consideră consumate după executarea activităţii infracţionale şi producerea rezultatului, în cazul infracţiunilor materiale, de rezultat, sau executarea în întregime a activităţii materiale ce constituie elementul material al laturii obiective, în cazul infracţiunilor abstracte, de pericol.
În cazul infracţiunilor de pericol, denumite în literatura juridică „formale (de atitudine, de simplă acţiune)”, la care urmarea constă în starea periculoasă pe care în mod firesc o produce activitatea infracţională, pentru consumarea infracţiunii este suficient să se constate că executarea a fost în mod complet realizată.
Pe de altă parte, în problema de drept analizată, importantă este şi distincţia dintre infracţiunile cu conţinut unic şi cele cu conţinut alternativ.
Astfel, infracţiunile cu conţinut unic sunt acele infracţiuni ale căror elemente constitutive se înfăţişează sub formă unică, exclusivă, nesusceptibilă de mai multe modalităţi, în timp ce infracţiunile cu conţinut alternativ sunt cele pentru care norma de incriminare prevede variante alternative de săvârşire a elementului material, echivalente sub aspectul semnificaţiei lor penale.
Prin urmare, realizarea mai multor modalităţi diferite de săvârşire a faptei, în cazul infracţiunilor cu conţinut alternativ, nu afectează unitatea infracţiunii şi nici nu întârzie momentul consumării infracţiunii în raport cu ultima modalitate alternativă de comitere a elementului material al laturii obiective.
Consumarea infracţiunii are loc prin realizarea oricărei modalităţi a elementului material, iar odată consumată infracţiunea, realizarea unei alte modalităţi alternative în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale va fi lipsită de consecinţe juridice sub aspectul analizat.
Raportând aceste considerente teoretice la conţinutul concret al infracţiunilor prevăzute de art. 289-292 din Codul penal, caracterizate ca fiind infracţiuni de simplă acţiune şi de pericol – pentru existenţa cărora, sub aspectul urmării, legea nu cere producerea unei urmări determinate, şi, totodată, infracţiuni de consumare anticipată şi instantanee, în sensul că, prin voinţa legiuitorului, comiterea oricăreia dintre modalităţile alternative ale elementului material generează starea de pericol la adresa valorii sociale proteguite juridic şi determină momentul de consumare a infracţiunii, se consideră că data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este cea a comiterii primei modalităţi alternative a elementului material al laturii obiective a infracţiunii, independent de realizarea subsecventă, ulterioară, a mai multor modalităţi alternative din conţinutul infracţiunii şi indiferent de intervalul de timp care se interpune între data săvârşirii primei modalităţi alternative şi comiterea unei alte modalităţi alternative ori între actele care compun acţiunea caracteristică uneia din modalităţile normative de săvârşire a faptei.
Aşa cum rezultă din conţinutul dispoziţiilor art. 289-292 din Codul penal, în cazul infracţiunilor de luare/dare de mită, traficul/cumpărarea de influenţă, legiuitorul a prevăzut ca modalităţi de comitere a faptei tipice consumate şi acţiuni/inacţiuni specifice actelor de pregătire sau actelor de executare rămase în faza tentativei, această modalitate de reglementare, care reflectă opţiunea legiuitorului de a recunoaşte valoare juridică superioară unor acte care, în mod normal, caracterizează forme imperfecte de infracţiune prin asimilare cu infracţiunea consumată, justificând calificarea lor ca infracţiuni de consumare anticipată.
Ca modalităţi alternative de comitere a faptelor, norma de incriminare de la art. 289-290 din Codul penal, respectiv art. 291-292 din Codul penal, prevede că acestea se realizează fie prin pretindere sau primire de bani sau alte foloase necuvenite de către un funcţionar public2 ori acceptarea promisiunii unor astfel de foloase pentru sine sau pentru altul, respectiv promisiune, oferire sau dare de bani ori alte foloase necuvenite, în cazul infracţiunilor de luare/dare de mită, fie prin pretindere, primire sau acceptarea de promisiuni de bani sau alte foloase de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, în schimbul traficării influenţei sale, respectiv promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în cazul infracţiunilor privind traficul/cumpărarea de influenţă.
Aşadar, fiind vorba de infracţiuni cu conţinut alternativ, înseamnă că realizarea oricărei modalităţi a elementului material va conduce la consumarea infracţiunii.
Sub acest aspect, se apreciază ca relevantă Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pronunţată în legătură cu o altă infracţiune cu conţinut alternativ, respectiv spălarea banilor prevăzută de art. 29 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Chiar dacă prin această decizie, instanţa supremă nu s-a pronunţat cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării de faţă, în considerentele formulate a stabilit care sunt efectele/consecinţele pe care le produce realizarea oricărei modalităţi alternative a elementului material şi realizarea succesivă, ulterioară, a altei modalităţi de comitere a faptei, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
Astfel, s-a reţinut că „realizarea oricărei modalităţi a elementului material va conduce la consumarea infracţiunii. Odată consumată infracţiunea, realizarea altei modalităţi a elementului material în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale va fi lipsită de consecinţe juridice.”
Prin urmare, această decizie de unificare a jurisprudenţei trebuie reţinută în cauză, în contextul în care practica neunitară constatată este generată tocmai de interpretarea diferită a semnificaţiei atribuite unor conduite infracţionale săvârşite subsecvent realizării unei prime modalităţi a elementului material al laturii obiective ori în cazul realizării mai multor acte materiale circumscrise unei singure modalităţi de săvârşire a infracţiunii.
Pe de altă parte, efectul obligatoriu al unei decizii interpretative nu este ataşat numai dispozitivului, ci în egală măsură şi considerentelor, motiv pentru care statuările instanţei supreme în legătură cu momentul consumării infracţiunii cu conţinut alternativ şi lipsa unor consecinţe juridice care să poată fi atribuite prin realizarea unei alte modalităţi de comitere a elementului material ori a repetării actelor materiale care se circumscriu aceleiaşi modalităţi alternative de săvârşire a faptei îşi păstrează valabilitatea şi în cazul infracţiunilor de corupţie, prevăzute la art. 289-292 din Codul penal.
Aşa fiind, având în vedere toate cele expuse, trebuie să se constate că în situaţia în care în desfăşurarea activităţii infracţionale se regăseşte acţiunea de pretindere/oferire/acceptarea promisiunii unei sume de bani sau alte foloase, momentul realizării respectivei acţiuni marchează consumarea infracţiunii, indiferent dacă primirea efectivă a banilor sau altor foloase are loc sau nu sau dacă acţiunea de primire se realizează ulterior în tranşe, pe o perioadă mai lungă de timp.
Primirea ulterioară a sumei de bani sau altor foloase, sub forma unei plăţi unice sau în mai multe tranşe, nu întârzie momentul consumării infracţiunii, până la momentul săvârşirii ultimului act de remitere, consumarea având loc odată cu pretinderea/acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, respectiv prima plată efectuată dintr-o succesiune de plăţi fragmentate, atunci când acţiunea de primire a plăţilor eşalonate nu concretizează o punere în aplicare a acţiunii iniţial realizate prin pretinderea/acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase.
Din hotărârile judecătoreşti anexate actului de sesizare, precum şi din conţinutul acestuia rezultă însă că aspectul asupra căruia instanţele nu au un punct de vedere comun nu constă în faptul de a stabili când se produce consumarea infracţiunii, ci dacă conduitele realizate ulterior consumării acesteia prezintă sau nu relevanţă penală, unele instanţe considerând că acţiunile ulterioare trebuie valorificate în cadrul unităţii naturale colective de infracţiune – ca formă a infracţiunii simple, care, implicând o desfăşurare în timp a activităţii infracţionale, cunoaşte şi un moment al epuizării, reprezentat de comiterea ultimei modalităţi alternative sau a ultimului act de executare al unei pluralităţi de acte care alcătuiesc împreună ultima modalitate alternativă, producerea acestui moment reprezentând şi data săvârşirii infracţiunii unice.
Aşa cum s-a arătat mai sus în dezvoltările anterioare, prin dispoziţiile art. 154 din Codul penal, referitoare la termenele de prescripţie a răspunderii penale, legiuitorul a reglementat diferenţiat momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale în cazul unor forme ale unităţii infracţionale, stabilind expres că acesta este reprezentat de data ultimului act de executare în cazul infracţiunii continuate, data la care conduita a încetat în cazul infracţiunii continue şi data la care conduita a produs primul rezultat de natură să încadreze fapta în ilicitul penal, în cazul infracţiunii progresive.
Or, „infracţiunea simplă nu cunoaşte un moment al epuizării, distinct de cel al consumării, infracţiunea fapt epuizat fiind posibilă doar la infracţiunile continue, continuate, progresive şi la cele din obicei”, astfel cum instanţa supremă a reţinut în considerentele Deciziei nr. 5 din data de 11 februarie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii.
Infracţiunea simplă este definită în doctrină ca fiind o formă a unităţii naturale de infracţiune, caracterizată de o singură acţiune, care produce un singur rezultat şi completează conţinutul legal al unei singure norme de incriminare.
Unitatea infracţiunii simplese păstrează în situaţia în care acţiunea constitutivă a infracţiunii nu este rezultatul unei singure acţiuni, ci realizarea ei implică comiterea mai multor acte similare, care, fără a avea o semnificaţie proprie, alcătuiesc împreună acţiunea unică incriminată (spre exemplu: falsificarea unui înscris oficial prin înscrierea mai multor menţiuni inexacte; aplicarea mai multor lovituri unei persoane, în aceeaşi împrejurare; sustragerea mai multor bunuri săvârşite cu aceeaşi ocazie, în cadrul unei activităţi de sustragere unice).
Tot astfel, unitatea naturală de infracţiune acoperă şi acele situaţii în care actele săvârşite în aceeaşi ocazie, în strânsă legătură între ele, exteriorizând un proces intenţional unic, concretizează conţinuturi alternative ale aceleiaşi infracţiuni (spre exemplu: fapta unei persoane, care, chemată în faţa instanţei de judecată, face afirmaţii mincinoase şi în acelaşi timp nu declară tot ceea ce ştie în legătură cu împrejurări esenţiale ale cauzei, actele astfel săvârşite realizând conţinutul a două modalităţi alternative de săvârşire a infracţiunii prevăzute de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal; pătrunderea prin violenţă în locuinţa unei persoane şi refuzul de a părăsi locuinţa la cererea expresă a acesteia, acţiuni corespunzătoare ambelor variante alternative ale infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 din Codul penal).
În fine, din perspectiva ce interesează problematica prezentului recurs în interesul legii, literatura juridică de specialitate a dezvoltat teoria unităţii naturale colective de infracţiune, construcţie juridică care reuneşte în cadrul unei acţiuni unice acte specifice unor modalităţi alternative de săvârşire a infracţiunii, distanţate/separate între ele de anumite intervale de timp.
În cadrul acestei teorii juridice, se consideră că între faptele prevăzute ca modalităţi alternative de săvârşire a infracţiunii există o legătură naturală, în sensul că săvârşirea uneia este urmarea firească a celeilalte, în cazul infracţiunilor de corupţie actele de pretindere şi primire a sumei de bani sau altor foloase în legătură cu îndeplinirea unui act de serviciu, indiferent de intervalul de timp care în fapt le separă, reprezentând trepte succesive de realizare a unui inter criminis, faze succesive, respectiv tentativa şi consumarea, ale unei activităţi infracţionale unice.
Pe de altă parte, tot ca formă a unităţii naturale colective de infracţiune este calificată în doctrină şi de o parte a jurisprudenţei situaţia în care între actele omogene ale aceleiaşi modalităţi alternative de comitere a faptei se interpun anumite intervale de timp, respectiv primirea eşalonată a sumei de bani sau altor foloase, reţinându-se că actele de primire eşalonată nu afectează unicitatea folosului material, reunindu-se toate, în mod natural, într-o singură acţiune constitutivă a aceleiaşi infracţiuni.
În acest punct de analiză, argumentele expuse în sprijinul orientării jurisprudenţiale, care include ipotezele de fapt arătate în categoria unităţii naturale colective de infracţiune, interesează în cadrul prezentului recurs în interesul legii numai sub aspectul consecinţelor recunoscute activităţii infracţionale desfăşurate după momentul realizării primei modalităţi alternative de săvârşire a faptei, când are loc consumarea infracţiunii, ori a primului rezultat produs/act de primire dintr-o pluralitate de asemenea acte, care realizează acţiunea constitutivă a infracţiunii.
Se reţine în cadrul acestei orientări jurisprudenţiale că infracţiunile săvârşite în ipotezele de fapt menţionate, în care activitatea infracţională are o desfăşurare în timp, prezintă un moment al consumării, marcat de realizarea primei modalităţi alternative, şi un moment al epuizării, reprezentat de ultima modalitate alternativă sau ultimul act de executare al unei pluralităţi de astfel de acte, care alcătuiesc împreună ultima modalitate alternativă, ce reprezintă şi data săvârşirii infracţiunii unice.
În raport cu cele arătate, reiese, aşadar, că ceea ce separă în realitate cele două orientări jurisprudenţiale este modul diferit de evaluare a dinamicii activităţii infracţionale în raport cu natura şi specificul infracţiunilor de corupţie, unele instanţe reţinând că actele de primire ulterioare pretinderii sunt absorbite juridic în cadrul primei modalităţi alternative care consumă infracţiunea, iar celelalte, dimpotrivă, considerând că momentul distinct al epuizării – echivalent datei săvârşirii ultimei modalităţi alternative ori al ultimului act de executare dintr-o pluralitate de acte specifice ultimei modalităţi normative, marchează finalizarea activităţii infracţionale, acţiunea iniţială fiind practic absorbită juridic în ultima, care îi asigură împlinirea.
Introducerea unui aşa-zis moment al epuizării ca reper pentru stabilirea datei de săvârşire a faptei şi implicit a datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cazul unităţii naturale colective (denumită ca atare în doctrină şi/sau jurisprudenţă ori doar menţionată ca unitate naturală de infracţiune), cu referire la infracţiunile prevăzute de art. 289-292 din Codul penal, după modelul infracţiunii continue, nu poate fi acceptată, neavând acoperire în actuala reglementare legală, dispoziţiile art. 154 alin. (2) teza a II-a din Codul penal prevăzând în mod clar şi limitativ situaţiile în care termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la momentul epuizării/finalizării activităţii infracţionale, prin excepţie de la regula generală de la art. 154 alin. (2) teza I.
Având în vedere modalitatea de reglementare a infracţiunilor de corupţie prevăzute de art. 289-292 din Codul penal, aceea a incriminării ca act de executare a unor acte care în realitate au semnificaţia unui început de punere în executare, se poate concluziona că în temeiul legii prima modalitate alternativă de comitere a faptei (promisiune/oferire, respectiv pretindere/acceptarea promisiunii) absoarbe juridic conduitele subsecvente, ulterioare, consumării infracţiunii.
Aceasta nu înseamnă că activitatea infracţională ulterioară consumării faptei nu prezintă relevanţă penală, ci doar că, prin voinţa legiuitorului, orice acte ulterioare sunt absorbite în prima modalitate alternativă realizată, spre deosebire de situaţiile în care, tot în temeiul legii, absorbţia operează în sens invers, întreaga activitate infracţională raportându-se la momentul care conturează rezultatul final al acesteia, respectiv epuizarea infracţiunii.
Trebuie ţinut seama şi de faptul că lipsa de autonomie a actelor infracţionale absorbite juridic în prima modalitate alternativă ori în sens invers, prin raportare la momentul care marchează sfârşitul activităţii infracţionale, nu echivalează cu ştergerea activităţii infracţionale desfăşurate, care continuă să producă acele efecte asupra cărora legea nu a intervenit în mod expres, în sensul de a le fi atribuit o anumită semnificaţie juridică, în cazul analizat, cea a datei la care se consideră săvârşită infracţiunea şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Pe linia acestui mod de gândire, nu poate fi acceptată interpretarea potrivit căreia absorbţia juridică în prima modalitate alternativă ori în primul act dintr-o succesiune de acte corespunzătoare unei singure modalităţi normative constituie un impediment pentru angajarea răspunderii penale a participanţilor, cu contribuţii ulterioare actului iniţial.
Dimpotrivă, în situaţia în care după consumarea infracţiunii se realizează una sau mai multe dintre celelalte modalităţi alternative ale elementului material al infracţiunii şi rezultă îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de lege pentru reţinerea participaţiei penale, spre exemplu, dacă, după consumarea acţiunii de pretindere, intervenţia intermediarului în cadrul operaţiunii subsecvente, de primire a banilor/altor foloase, urmăreşte acordarea unui ajutor autorului, contribuţiile ulterioare intră în sfera ilicitului penal, cu toate consecinţele decurgând din aceasta.
Este adevărat că, faţă de natura de infracţiune simplă de consumare anticipată a luării/dării de mită, respectiv traficul/cumpărarea de influenţă, nu este exclusă ipoteza ca activitatea infracţională să continue să se desfăşoare în paralel cu curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale, însă nici pentru situaţii de acest fel nu este permisă interpretarea legii penale prin analogie şi în defavoarea acuzatului prin recurgerea la reguli aplicabile unei alte forme a unităţii naturale de infracţiune, respectiv infracţiunea continuă, remediul posibil fiind o modificare legislativă care să includă între formele unităţii de infracţiune cu durată în timp şi infracţiunile de corupţie.
De asemenea, în rezolvarea problemei de drept examinate prezintă relevanţă şi Decizia nr. 5 din data de 11 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, care se referă la stabilirea datei săvârşirii infracţiunilor simple a căror latură obiectivă presupune producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp şi, implicit, a datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Chiar dacă infracţiunile de corupţie prevăzute de art. 289-292 din Codul penal, fiind infracţiuni de pericol, nu implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, dezlegarea instanţei supreme este importantă în cauză din perspectiva statuării ce vizează criteriile pe baza cărora se determină data de început a curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale, în cazul infracţiunilor simple, de rezultat sau pericol concret.
În partea relevantă a deciziei mai sus menţionate, instanţa supremă a arătat că „(…) momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale este cel în care s-a produs prima pagubă sau s-a produs primul folos patrimonial, întrucât doar atunci sunt întrunite toate condiţiile cerute de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în configuraţia sa tipică, acesta fiind momentul în care fapta săvârşită a produs rezultatul cerut de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în forma tip.
Prin urmare, atunci când infracţiunea comisă este o infracţiune de rezultat sau de pericol concret, dacă, în caz concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracţiune consumată) se produce la o oarecare distanţă în timp faţă de momentul desfăşurării (şi încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracţiune).
Momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale nu poate fi extins până la data producerii definitive a pagubei sau până la data realizării definitive a folosului patrimonial”.
Rezultă din considerentele de mai sus că momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale este în directă legătură cu data realizării acţiunii sau inacţiunii ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, respectiv atunci când fapta săvârşită a produs rezultatul cerut de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în configuraţia sa tipică, ceea ce în cazul infracţiunilor de corupţie analizate se traduce în realizarea primei modalităţi alternative ori a primului act material dintr-o succesiune de acte circumscrise acţiunii caracteristice uneia din modalităţile normative de săvârşire a faptei (primirea eşalonată a sumei de bani/alte foloase).
În considerarea tuturor celor arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii apreciază că trebuie să se constate că aplicarea regulilor prevăzute de art. 154 alin. (2) teza a II-a din Codul penal referitoare la momentul epuizării infracţiunii în corelaţie cu data de început a curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale nu poate fi extinsă şi altor forme de unitate naturală sau legală de infracţiune.
Orice altă interpretare ar avea drept consecinţă nesocotirea deciziilor interpretative ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie mai sus evocate, al căror efect obligatoriu este ataşat nu numai dispozitivului, dar şi considerentelor, precum şi încălcarea principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei prevăzut de art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu privire la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, „nullum crimen, nulla poena sine lege”, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că garanţiile consacrate de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reprezintă o componentă esenţială a supremaţiei legii şi ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie a drepturilor omului. Aşa cum rezultă din obiectul şi scopul său, art. 7 paragraful 1 trebuie interpretat şi aplicat în aşa fel încât să asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririlor şi a condamnărilor penale arbitrare. Deopotrivă, art. 7 paragraful 1 interzice aplicarea retroactivă a legii penale în detrimentul acuzatului. Acesta stabileşte, de asemenea, principiul conform căruia numai legea poate defini o infracţiune şi prescrie o pedeapsă. În timp ce interzice, în special, extinderea domeniului de aplicare a infracţiunilor existente la fapte care anterior nu erau infracţiuni, art. 7 paragraful 1 stabileşte, de asemenea, principiul conform căruia legea penală nu trebuie interpretată în mod extensiv în detrimentul unui acuzat, de exemplu prin analogie.
De asemenea, prin Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României, referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022, s-a statuat, printre altele, că: „a permite celui care interpretează şi aplică legea penală, în absenţa unei norme exprese, să stabilească el însuşi regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluţie pronunţată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevăd şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.”
De menţionat că natura de infracţiune simplă de consumare anticipată a infracţiunilor prevăzute de art. 289-292 din Codul penal nu exclude posibilitatea reţinerii formei continuate de infracţiune, potrivit art. 35 alin. (1) din Codul penal, atunci când, în circumstanţele particulare ale cauzei, se constată îndeplinite condiţiile de existenţă ale acesteia, ca formă a unităţii legale de infracţiune.
În consecinţă, prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor unice prevăzute de art. 289-292 din Codul penal, în ipoteza în care sunt realizate, la date diferite, mai multe modalităţi normative ale elementului material, se înţelege data comiterii primei modalităţi alternative independent de realizarea subsecventă, ulterioară, a mai multor modalităţi alternative din conţinutul infracţiunii şi indiferent de intervalul de timp care se interpune între data săvârşirii primei modalităţi alternative şi comiterea unei alte modalităţi alternative ori între actele care compun acţiunea caracteristică uneia din modalităţile normative de săvârşire a faptei, respectiv data comiterii primului act dintr-o succesiune de acte corespunzătoare unei singure modalităţi normative.
