În Monitorul Oficial nr. 324/11.IV.2025 a fost publicată Decizia nr. 64 din 3 martie 2025 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Tribunalul Mehedinți — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 487/101/2023, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, și, în consecință, a stabilit că:
În aplicarea prevederilor art. 35 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. II alin. (3) teza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, pentru a beneficia de plata orelor lucrate suplimentar nu este necesar ca funcționarul public cu statut special să solicite, în prealabil, printr-un raport scris, acordarea de timp liber corespunzător orelor lucrate suplimentar în termenul de 60 de zile de la prestarea muncii.
În motivarea deciziei, ÎCCJ arată că Pentru corecta înțelegere și aplicare a dispozițiilor legaleasupra cărora poartă divergența de interpretare și care vizează modalitatea și condițiile în care orele lucrate suplimentar, peste programul normal de lucru sau în zilele declarate nelucrătoare, de către personalul salarizat din fonduri publice, sunt compensate cu timp liber acordat sau în bani, se cuvine a sublinia că aceste aspecte fac obiectul, în primul rând, al unor reglementări europene, fiind edictată în acest sens Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (Directiva).
Așa cum rezultă din cuprinsul art. 1 al Directivei, aceastastabilește cerințele minime de securitate și sănătate pentru organizarea timpului de lucru, reglementând perioadele minime de repaus zilnic, repausul săptămânal, concediul anual, pauzele și timpul de lucru maxim săptămânal, precum și anumite aspecte privind munca de noapte, munca în schimburi și ritmul de lucru, fiind aplicabilă tuturor sectoarelor de activitate, private sau publice, și instituind obligația statelor membre de a lua măsurile necesare respectării acestor standarde minime stabilite prin Directivă.
Deși, în anumite limite și condiții, Directiva permitestatelor membre să deroge de la aceste standarde minime privitoare la durata timpului de lucru și a timpului de repaus, astfel de derogări sunt premise numai cu instituirea corelativă a unor măsuri care să permită lucrătorilor refacerea capacității de muncă prin acordarea în principal a unor ore/zile libere în acest sens. Astfel, conform art. 17 alin. (2) din Directiva 2003/88/CE, „derogările prevăzute la alineatele (3)-(5) pot fi adoptate prin acte cu putere de lege și acte administrative sau prin convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali, cu condiția ca lucrătorii în cauză să beneficieze de perioade de repaus echivalente compensatorii sau dacă, în cazuri excepționale în care nu este posibil, din motive obiective, să se acorde asemenea perioade de repaus echivalente compensatorii, lucrătorii beneficiază de protecție adecvată”.
Statul român a edictat dispoziții similare atât în cuprinsulCodului muncii, cât și în actele normative aplicabile funcționarilor publici sau funcționarilor publici cu statut special. Fără a face o trecere în revistă a tuturor dispozițiilor naționale ce reglementează chestiunea analizată, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept subliniază că dispozițiile art. 111-119 din Codul muncii reglementează timpul de muncă și timpul de repaus, iar prevederile art. 120—124 stabilesc condițiile în care se poate desfășura munca suplimentară, precum și măsurile pe care angajatorii sunt obligați să le dispună în astfel de cazuri. În acest sens sunt relevante prevederile art. 122 alin. (1) și art. 123 alin. (1) din Codul muncii, conform cărora „munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 90 de zile calendaristice după efectuarea acesteia”, iar „în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia”. În același sens sunt și prevederile art. 419 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare (Codul administrativ), conform cărora „pentru orele lucrate peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de repaus săptămânal, sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare, potrivit legii, funcționarii publici au dreptul la recuperare sau la plata majorată, în condițiile legii”.
Aceleași principii se regăsesc și în normele speciale carereglementează munca suplimentară prestată de personalul numit sau angajat în instituții sau autorități publice, plătit din fonduri publice, în această privință fiind relevante prevederile art. 21 din capitolul II — „Salarizarea”, secțiunea a 3-a — „Sporuri”, cuprins în Legea-cadru nr. 153/2017, conform cărora:
„(1) Munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum și munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal și în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează, se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia.
În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nueste posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru va fi plătită în luna următoare cu un spor de 75% din salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate.În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nueste posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, va fi plătită în luna următoare cu un spor de 100% din salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate.
Plata muncii în condițiile alin. (2) și (3) se poate facenumai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de șeful ierarhic în scris, fără a se depăși 360 de ore anual. În cazul prestării de ore suplimentare peste un număr de 180 de ore anual, este necesar acordul sindicatelor reprezentative sau,
după caz, al reprezentanților salariaților, potrivit legii. (…)”
Așa cum se poate observa, legea instituie obligațiaangajatorului — autoritate sau instituție publică — de a compensa orele suplimentare lucrate peste programul normal de muncă, în principal prin acordarea de ore libere plătite, pentru refacerea capacității de muncă, iar în cazul în care compensarea cu ore libere plătite nu este posibilă în următoarele zile calendaristice după efectuarea muncii suplimentare, prin compensarea acesteia în bani, prin plata unui spor salarial.
Legea nu instituie expres vreo obligație în sarcinapersonalului care prestează muncă peste programul normal de lucru ori în zilele declarate nelucrătoare, de a cărei îndeplinire să depindă satisfacerea dreptului de a beneficia de una din cele două forme de compensare a muncii suplimentare prestate sub sancțiunea pierderii acestui drept.
Dispozițiile legale a căror interpretare face obiectullitigiului în fața instanței de trimitere nu derogă în mod semnificativ de la aceste reguli, în ceea ce privește problematica ce interesează litigiul. Astfel, conform art. 35 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018:
„(1) Prin derogare de la prevederile art. 21 alin. (2)-(6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, în perioada 2019-2021, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcții de execuție sau de conducere, precum și munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează în cadrul schimbului normal de lucru se vor compensa numai cu timp liber corespunzător acestora. (…)
- Prin excepție de la prevederile alin. (1), muncasuplimentară prestată în perioada 2019-2021 peste programul normal de lucru de către personalul cu statut special care are atribuții pentru desfășurarea activităților deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut în domeniul ordinii și siguranței publice, în respectarea regimului frontierei de stat a României, (…), care nu se poate compensa cu timp liber corespunzător, se plătește cu o majorare de 75% din solda de funcție/salariul de funcție cuvenit(ă), proporțional cu timpul efectiv lucrat în aceste condiții. Plata majorării se efectuează în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în următoarele 60 de zile după prestarea muncii suplimentare.
- Plata majorării prevăzute la alin. (3) se efectuează astfelîncât să se încadreze în limita de 3% din suma soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă. (…)
- În situația prevăzută la alin. (3), munca suplimentarăprestată peste programul normal de lucru se poate plăti numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de șeful ierarhic, în scris, fără a se depăși 180 de ore anual. În cazuri cu totul deosebite, munca suplimentară se poate efectua și peste acest plafon, dar nu mai mult de 360 de ore anual, cu aprobarea ordonatorului de credite și cu acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanților salariaților, potrivit legii, precum și cu încadrarea în fondurile bugetare aprobate.
- Condițiile de stabilire a majorării prevăzute la alin. (3),precum și activitățile deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut pentru care se acordă acest drept se stabilesc prin ordin al ordonatorului principal de credite. (…)
(9) Ordonatorii de credite răspund în condițiile legii de stabilirea și acordarea drepturilor prevăzute la alin. (2)-(4) numai în condițiile încadrării în cheltuielile de personal aprobate prin buget”.
60. O reglementare similară este cuprinsă în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021, ale cărei prevederi urmăreau să reglementeze raporturile juridice de serviciu din cursul anului 2022, respectiv în art. II din acest act normativ conform căruia:„(1) Prin derogare de la prevederile art. 21 alin. (2)-(6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, în anul 2022, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcții de execuție sau de conducere, precum și munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează în cadrul schimbului normal de lucru se vor compensa numai cu timp liber corespunzător acestora. (…)
- Prin excepție de la prevederile alin. (1), muncasuplimentară prestată în anul 2022 peste programul normal de lucru de către personalul cu statut special care are atribuții pentru desfășurarea activităților deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut în domeniul ordinii și siguranței publice, în respectarea regimului frontierei de stat a României (…), care nu se poate compensa cu timp liber corespunzător, se plătește cu o majorare de 75% din solda de funcție/salariul de funcție cuvenită/cuvenit, proporțional cu timpul efectiv lucrat în aceste condiții. Plata majorării se efectuează în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în următoarele 60 de zile după prestarea muncii suplimentare.
- Plata majorării prevăzute la alin. (3) se efectuează astfelîncât să se încadreze în limita de 3% din suma soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, la nivelul ordonatorului principal de credite. (…)
- În situația prevăzută la alin. (3), munca suplimentarăprestată peste programul normal de lucru se poate plăti numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de șeful ierarhic, în scris, fără a se depăși 180 de ore anual. În cazuri cu totul deosebite, munca suplimentară se poate efectua și peste acest plafon, dar nu mai mult de 360 de ore anual, cu aprobarea ordonatorului de credite și cu acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanților salariaților, potrivit legii, precum și cu încadrarea în fondurile bugetare aprobate.
- Condițiile de stabilire a majorării prevăzute la alin. (3) șicele de încadrare în limitele stabilite la alin. (4) și (5), precum și activitățile deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut pentru care se acordă acest drept se stabilesc prin ordin al
ordonatorului principal de credite. (…)
(9) Ordonatorii de credite răspund în condițiile legii de stabilirea și acordarea drepturilor prevăzute la alin. (2)-(5) numai în condițiile încadrării în cheltuielile de personal aprobate prin buget. (…)”
Din examinarea acestor prevederi normative, cuprinse încele două ordonanțe de urgență — nr. 114/2018 și nr. 130/2021 — rezultă că legiuitorul, suplimentar față de norma generală de la art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017, a instituit o îndatorire suplimentară în sarcina angajatorilor — instituții sau autorități publice — obligație generată de constrângerile bugetare care au determinat edictarea acestor acte normative și care sunt expuse în notele de fundamentare care le prefațează, și anume obligația de a recurge la soluția subsidiară a compensării în bani a orelor suplimentare prestate, cu majorarea de 75% inclusă, numai în situații excepționale, cum ar fi pentru personalul cu statut special care are atribuții pentru desfășurarea activităților deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut în domeniul ordinii și siguranței publice, în respectarea regimului frontierei de stat a României și astfel încât autoritatea/instituția publică să se încadreze în limita de 3% din suma soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, la nivelul ordonatorului principal de credite.Nici aceste acte normative speciale nu instituie vreoîndatorire în sarcina personalului care a prestat munca suplimentară a cărei neîndeplinire să conducă la pierderea dreptului de a beneficia de compensarea acestei munci fie prin acordarea de ore/zile libere plătite, fie prin plata acestora cu majorarea de 75% instituită de lege.
Pe de altă parte, în considerarea obligației instituite însarcina ordonatorului principal de credite, prin art. 35 alin. (7) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 a fost emis Ordinul nr. 35/2019, iar, ulterior, în temeiul art. II alin. (7) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021, a fost emis Ordinul nr. 60/2022.
Ambele acte normative infralegale conțin prevederisimilare referitoare la condițiile și modalitățile de compensare a muncii suplimentare prestate de personalul din subordine, fiind relevante, din perspectiva care interesează chestiunea de drept în discuție, art. 6 din Ordinul nr. 35/2019 și, respectiv, art. 7 din Ordinul nr. 60/2022, care au un conținut identic și conform cărora:
„(1) Majorarea se plătește personalului cu statut special dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- există ordinul/dispoziția șefului ierarhic de prestare amuncii suplimentare în condițiile prevăzute la art. 4, scris(ă) și emis(ă) conform competențelor și regulilor stabilite la nivelul fiecărei unități. În situațiile care implică desfășurarea de urgență a muncii suplimentare, ordinul/dispoziția șefului ierarhic poate fi comunicat(ă) și verbal, dar cu obligația de a fi consemnat(ă) ulterior în scris, în cel mai scurt timp posibil;
- nu beneficiază de alte drepturi salariale sub formă demajorări, sporuri, compensații etc. ori de cuantumul acestora, prevăzute expres pentru munca suplimentară;
- compensarea muncii suplimentare prin ore libere plătitenu a fost posibilă în următoarele 60 de zile de la prestarea acestei munci;
- se asigură încadrarea în fondurile bugetare alocate cu
această destinație.
În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nueste posibilă în termenul prevăzut la alin. (1) lit. c), majorarea se plătește prin adăugare la drepturile salariale plătite în luna următoare expirării termenului respectiv și la drepturile salariale corespunzătoare muncii suplimentare prestate pentru care nu a fost acordat timp liber corespunzător. Orele suplimentare care fac obiectul acordării altor drepturi salariale expres prevăzute pentru munca suplimentară nu se iau în calcul la plata majorării în condițiile prezentului ordin.”
Timpul liber corespunzător se acordă pentru muncasuplimentară prestată și presupune că pentru numărul de ore lucrate peste timpul normal de lucru se acordă același număr de ore libere plătite. În cazul în care orele lucrate peste timpul normal de lucru au fost compensate prin ore libere plătite în termenul prevăzut la alin. (1) lit. c), majorarea nu se mai plătește.
Majorarea se stabilește proporțional cu timpul efectivlucrat ca muncă suplimentară și se determină pe baza raportului dintre solda de funcție/salariul de funcție și durata timpului normal de lucru din luna în care s-a desfășurat munca suplimentară.
- Nici aceste acte normative infralegale nu stabilesc în modexpres și explicit în sarcina personalului care prestează munca suplimentară vreo obligație de a cărei îndeplinire să depindă acordarea orelor/zilelor libere în compensare sau, după caz, plata orelor suplimentare prestate peste programul normal de muncă ori a cărei neîndeplinire să atragă decăderea celui îndreptățit din dreptul de a beneficia de una din cele două forme de recompensare a muncii prestate suplimentar.
- Rezultă însă din conținutul art. 6 alin. (1) lit. d) din Ordinulnr. 35/2019, respectiv art. 7 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 60/2022 că la stabilirea modalității de compensare a muncii suplimentare prestate — prin acordarea de ore/zile libere sau prin plata unei sume de bani — ordonatorul de credite al autorității/instituției publice trebuie să asigure încadrarea în fondurile bugetare alocate cu această destinație.
- Spre deosebire de dispozițiile Codului muncii, cuprinse înart. 123 alin. (2), conform cărora „sporul pentru munca suplimentară (…) se stabilește prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, și nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază”, în cazul raporturilor de serviciu dintre funcționarul public cu statul special și autoritatea/instituția publică în care este încadrat, legea instituie o obligație complexă în sarcina angajatorului, aceea de a evalua periodic activitatea instituției, în așa fel încât compensarea muncii suplimentare prin acordarea de ore libere să nu afecteze îndeplinirea serviciului public, iar compensarea aceleiași munci suplimentare în bani să nu afecteze limitele bugetare stabilite cu această destinație.
- În acest sens sunt relevante dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Ordinul nr. 60/2022, conform cărora:
„(1) Plata majorării se efectuează astfel încât să se încadreze în limita de 3% din suma soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, la nivelul ordonatorului principal de credite.
(2) Conducătorii/Șefii unităților care au calitatea de ordonatori terțiari de credite aflați în subordinea ordonatorului principal de credite, potrivit legii, analizează în ședința de comandă organizată la începutul fiecărei luni calendaristice evoluția evenimentelor/situațiilor din aria de responsabilitate, în baza datelor și informațiilor specifice deținute și stabilesc, la propunerea personalului cu funcții de conducere din subordine, măsuri privind munca suplimentară prestată în condițiile prevăzute la art. 4, în vederea încadrării în fondurile bugetare alocate pentru plata acestei munci, respectiv în limita de 3% din suma soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, stabilită la nivelul fiecărui ordonator.” [Art. 6 alin. (2) din Ordinul nr. 60/2022 este similar art. 5 alin. (3) din Ordinul nr. 35/2019.]
- Împrejurarea că alegerea modalității de compensare amuncii suplimentare prestate de personalul vizat de actele normative în discuție este o sarcină exclusivă a angajatorului, independent de vreo solicitare formulată în acest sens de către funcționarul public în cauză, rezultă și din conținutul altor prevederi din cuprinsul acelorași acte normative infralegale.
- Astfel, conform art. 3 din Ordinul nr. 35/2019:
„(1) Prestarea muncii suplimentare se realizează cu respectarea prevederilor legale în vigoare privind programul de lucru și formele de organizare a acestuia.
(2) Comandanții/Șefii unităților din M.A.I. au obligația de a dispune măsuri pentru asigurarea cu prioritate a perioadei de repaus necesare refacerii capacității de muncă în cazul personalului propriu care a prestat muncă suplimentară.”
71. Dispoziții similare sunt cuprinse și în art. 3 din Ordinul nr. 60/2022, conform cărora:
„(1) Prestarea muncii suplimentare se realizează cu respectarea prevederilor legale în vigoare privind programul de lucru și formele de organizare a acestuia.
(2) Comandanții/Șefii unităților din M.A.I. au obligația de a dispune măsuri pentru asigurarea cu prioritate a perioadei de repaus necesare refacerii capacității de muncă în cazul personalului propriu care a prestat muncă suplimentară, precum și pentru replanificarea concediilor de odihnă, după caz.”
- Mai mult, astfel cum rezultă din metodologia descrisă înfiecare dintre ordinele menționate [art. 7 alin. (2) din Ordinul nr. 35/2019, respectiv art. 8 alin. (2) din Ordinul nr. 60/2022]: „Centralizatorul lunar prevăzut la alin. (1) (s.n. cu personalul care a prestat muncă suplimentară, în vederea plății majorării) se întocmește de șeful ierarhic nemijlocit, se aprobă de ordonatorul de credite sau, după caz, de persoanele delegate potrivit competențelor și se comunică structurii financiarcontabile până la data de 5 a lunii. La momentul întocmirii centralizatorului lunar, șeful ierarhic nemijlocit întocmește și un raport către ordonatorul de credite prin care își asumă motivele pentru care nu a fost posibilă acordarea timpului liber corespunzător.”
- Prin urmare, atunci când se solicită ordonatorului decredite compensarea bănească a orelor suplimentare nerecuperate, angajatorul este obligat să justifice motivele necompensării lor în natură, de unde rezultă că, anterior formulării acestei solicitări, este obligat să evalueze posibilitatea acordării timpului liber plătit.
- Nimic nu împiedică însă ca, în aplicarea normelordreptului comun, ce reglementează regimul compensării orelor suplimentare, sau a celor edictate în domeniul salarizării din fonduri publice, angajatorii să prevadă un mecanism intern, menit a compatibiliza, ținând cont de constrângerile impuse de specificul activității angajatorului, executarea obligației sale de a acorda angajatului ore libere compensatorii pentru munca prestată suplimentar cu interesul angajatului de a beneficia de aceste ore/zile de repaus într-o anumită perioadă din cadrul intervalului de timp în care legea impune acordarea lor. În niciun caz însă o astfel de procedură internă nu va putea să genereze în sarcina angajatului o obligație de a acționa, în sensul indicat în sesizare, a cărei neîndeplinire să conducă la pierderea dreptului pe care angajatul îl are, acela de a-și reface, într-o manieră eficientă, capacitatea de muncă.
În cadrul acestui context normativ european și intern seobservă că acordarea orelor/zilelor libere, consecutiv unei perioade în care personalul a prestat muncă suplimentară, are ca scop asigurarea unei perioade de timp echivalente de repaus, necesară pentru refacerea capacității de muncă și protecția sănătății acestuia. Prin urmare, în aceste ipoteze nu este vorba despre acordarea unor ore/zile libere la solicitarea expresă a angajatului/funcționarului necesare pentru rezolvarea unor probleme sau interese personale, ci despre obligația care îi revine angajatorului de a asigura desfășurarea raporturilor de muncă ori de serviciu cu respectarea standardelor minimale privind timpul de muncă și de odihnă, precum și de a acorda timpul de odihnă corespunzător sau o compensație echivalentă, atunci când, datorită unor împrejurări justificate, intervin derogări impuse de angajator de la regulile privind durata normală a timpului de lucru.
79. Pentru toate aceste considerente,
- Îndeplinirea ex officio a acestei obligații rezultă și din specificitatea raporturilor de muncă sau de serviciu, angajatorul fiind singurul îndreptățit să aprecieze asupra necesității prezenței la locul de muncă a angajatului/funcționarului public peste limitele programului normal de muncă, dar și singurul în măsură să aprecieze, în raport cu volumul și natura activităților pe care le gestionează și organizează, asupra posibilității compensării muncii suplimentare prestate prin acordarea de ore/zile libere, în vederea refacerii capacității de muncă sau, dacă specificul sau sarcinile de serviciu nu permit o astfel de măsură compensatorie în natură, prin acordarea compensației bănești echivalente prevăzute de lege.
Din această perspectivă, o interpretare a dispozițiilorlegale supuse analizei în sensul instituirii în sarcina angajatului/funcționarului public a obligației de a solicita expres acordarea orelor/zilelor libere, în urma efectuării unor ore de muncă suplimentară, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a primi vreo compensație pentru munca prestată suplimentar, ar conduce în mod indirect la transformarea muncii suplimentare prestate într-o muncă voluntară gratuită, adică la o finalitate ce se situează în total dezacord cu scopul urmărit de Directiva 2003/88/CE, precum și cu reglementările naționale enunțate supra, în condițiile în care nici directiva, nici dispozițiile legale ori infralegale nu instituie expres și implicit o astfel de îndatorire în sarcina angajatului/funcționarului.
În raport cu aceste considerente, de vreme ce autoritateapublică are obligația legală de a evalua și a decide, din oficiu, modalitatea în care va compensa munca suplimentară prestată, în principal, prin acordarea unor ore/zile libere sau, în subsidiar, prin acordarea unui spor salarial în cuantumul prevăzut de lege, nu poate fi primită nici susținerea conform căreia, în absența unei cereri exprese a funcționarului public de acordare a orelor/zilelor libere, formulată după prestarea orelor suplimentare, întemeiată pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, acesta ar fi decăzut atât din dreptul de a beneficia de ore libere plătite, cât și din dreptul de a primi o compensație bănească echivalentă pentru munca suplimentară prestată, sub pretextul că, în lipsa unei astfel de cereri, nu s-ar mai putea stabili dacă acordarea orelor/zilelor libere nu a fost posibilă.
