Material realizat de Cadru Didactic Asociat la Facultatea de Studii Europene (Universitatea Babeș-Bolyai) Drd. Adrian I. BOGDAN
Jumătatea de secol scursă de la capitularea Germaniei naziste și a Japoniei imperiale în 1945 a fost marcată de o succesiune de evenimente majore care, asemenea celor din prezent, au pus sub semnul întrebării securitatea statelor, dar și însăși existența umanității. De la Blocada Berlinului, Războiul din Coreea, Criza Rachetelor din Cuba, la Revoluțiile din 1989 și destrămarea URSS, sistemul internațional nu a mai traversat, totuși, un deceniu cu atâtea crize existențiale suprapuse precum cel pe care îl parcurgem astăzi.
Un deceniu al discontinuității sistemice
Perioada post-Război Rece a fost percepută ca o eră a unei relative stabilități, a cooperării internaționale și a unei ordini globale aparent echilibrate. În ciuda intervențiilor internaționale (Iugoslavia, Kosovo, Afganistan, Irak, Libia), a avut loc o tranziție echilibrată structural a sistemului internațional: de la o bipolaritate sovieto-americană, la o unipolaritate americană, urmată de o multipolaritate emergentă și, în cele din urmă, de o nouă bipolaritate, de această dată sino-americană.
Al treilea deceniu al secolului XXI a fost așteptat cu optimism și poate cu o doză de inconștiență firească, lipsită de vină, față de potențialele discontinuități sistemice. Criza pandemică globală provocată de COVID-19 (2020–2022) a constituit un moment de inflexiune profund, punând în lumină fragilitatea interdependenței economice și contestând premisele ordinii liberale globale.
Pandemia: catalizator al transformărilor sistemice
Criza sanitară a revelat vulnerabilități ignorate anterior, inclusiv dependența excesivă a Uniunii Europene de importurile din China în domeniul produselor medicale. Această realitate a condus la dezechilibre comerciale, blocaje logistice și creșteri de prețuri care au afectat în mod direct populațiile vulnerabile. Drept consecință, paradigma interdependenței a fost contestată tot mai puternic de ideea autonomiei strategice și a relocalizării producției esențiale.
În paralel, pandemia a afectat în mod sever și capacitatea statelor de a comunica eficient cu propriii cetățeni, erodând încrederea publică în instituțiile democratice. Inconsecvențele în gestionarea crizei și deciziile contradictorii au amplificat frustrarea și radicalizarea populației. În democrațiile consolidate, acest fenomen a avut inclusiv efecte politice directe, cum a fost înfrângerea administrației Trump în alegerile prezidențiale din 2020.
Moștenirea pandemiei: vulnerabilități persistente
Pandemia a lăsat urme adânci în arhitectura internațională, prin polarizare socială, încetinire economică și slăbirea legitimității instituțiilor democratice. Deși unele economii s-au redresat parțial, rămân prezente semnele unei crize sistemice latente, alimentate și de instrumentalizarea politică a vulnerabilităților de către actori revizioniști cu agende geopolitice agresive.
Invazia Ucrainei: o fractură geopolitică majoră
La sfârșitul crizei pandemice, invazia rusă asupra Ucrainei din 24 februarie 2022 a generat o nouă undă de șoc. Chiar dacă înrădăcinată în antecedentele agresiunilor din 2008 și 2014, intervenția a surprins prin amploarea și brutalitatea sa. Motivată oficial de “extinderea NATO” și de “interesele strategice ale Rusiei”, agresiunea marchează ruptura de paradigma legalistă postbelică, favorizând reîntoarcerea la logica forței brute.
Această agresiune amintește de episoadele interbelice care au precedat cel de-al Doilea Război Mondial, precum anexarea Austriei sau invazia Etiopiei. Ordinea internațională post-1945 este pusă în dificultate de o contestare frontală, cu potențial distructiv pentru principiile care au guvernat pacea europeană în ultimii 80 de ani.
A câștigat Rusia războiul?
Din perspectivă teritorială, Rusia a obținut controlul asupra unei cincimi din teritoriul ucrainean, incluzând zone strategice de coastă și resurse naturale valoroase. Totuși, obiectivul inițial, ocuparea integrală a Ucrainei și instalarea unui regim pro-rus, a eșuat. Rezistența Kievului și mobilizarea occidentală au blocând acest blitzkrieg al Kremlinului.
Deși sancțiunile economice au afectat Rusia, ele au determinat și o pivotare accelerată către China, întărind interdependențele estice într-un mod dificil de gestionat pe termen lung. Războiul rămâne deschis, cu un viitor încă incert, modelat de evoluțiile interne în ceea ce privește Administrația SUA și de dinamica de sprijin occidental.
Extinderea crizei: conflictul israelo-palestinian
În octombrie 2023, conflictul latent din Orientul Mijlociu a escaladat din nou prin atacurile Hamas asupra Israelului. Intensitatea și amploarea confruntărilor au transformat criza într-un nou punct de tensiune major la nivel global. Implicarea Iranului și alinierea unor actori regionali sporesc riscul extinderii conflictului într-un arc de instabilitate ce leagă Europa de Asia.
Această evoluție vine într-un moment în care ordinea globală este deja slăbită, iar capacitatea de reacție a actorilor internaționali este diminuată de oboseala strategică și fragmentarea intereselor.
Trump 2.0 și reconfigurarea alianțelor occidentale
Revenirea lui Donald Trump la conducerea SUA produce o reașezare strategică profundă. Retorica sa anti-multilateralistă, abordarea tranzacțională și criticile aduse NATO și Uniunii Europene au potențialul de a submina liderul tradițional al lumii democratice. În acest context, alte state, precum Canada, Marea Britanie, Franța sau Germania încep să propună alternative simbolice de leadership occidental.
Nu asistăm (încă) la finalul hegemoniei americane, dar la o criză de direcție și legitimitate care însă, din nefericire, ar putea fi exploatată de actori autoritari. Chiar dacă nemulțumirile SUA privind contribuțiile aliaților europeni sunt justificate, modul de exprimare și lipsa unui dialog constructiv riscă să fragmenteze coeziunea transatlantică și să creeze o vulnerabilitate tentantă.
Deceniu al crizelor sau criza deceniului?
Dacă pandemia și războiul din Ucraina au fost etichetate individual drept „crizele deceniului”, succesiunea lor rapidă și suprapunerea altor focare de instabilitate (Orientul Mijlociu, posibil în viitor Indo-Pacific, crize energetice și migraționiste) ne apropie tot mai mult de un „deceniu al crizelor”. Conceptul propus de George Friedman în Furtuna de dinaintea liniștii (2020) pare să se confirme: o perioadă de tensiuni interne și externe, urmate de un proces de recalibrare profundă a ordinii globale.
Friedman mizează însă pe o capacitate de regenerare a sistemului democratic american și occidental, prin creativitate instituțională și adaptabilitate. Crizele vor continua să existe și să persiste, însă rămâne de văzut intensitatea și impactul lor, iar ceea ce va conta cel mai mult este modul în care noi, Occidentul și Lumea Liberă vom reuși să le depășim printr-o formulă care să nu trădeze principiile noastre fundamentale, dar care să fie, în același timp, adaptată la noile vremuri atât de dinamice în care trăim.
