Prin sentinţa civilă nr. 1675/07.03.2022 pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. .. a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei invocată prin întâmpinare.
A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova în contradictoriu cu pârâta X. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 1673,44 lei, reprezentând contravaloare servicii medicale acordate părţii vătămate în perioada 04.01.2019-07.01.2019, la care se va calcula dobânda legală, de la data producerii prejudiciului (07.01.2019) şi până la data plăţii efective a debitului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin Decizia civilă nr. 1438/30.09.2022, pronunțată de Tribunalul Dolj a fost respins apelul ca neîntemeiat.
Analizând apelul din prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 476-482 C.proc.civ., tribunalul a reţinut că este nefondat pentru următoarele motive:
Criticile apelantei-pârâte au privit respingerea de către instanţa de fond a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi pretinsa reţinere greşita de către instanţa de fond a neaplicabilităţii în speţă a Deciziei RIL nr.1/2016, în condiţiile în care apelanta pârâtă beneficia la data producerii evenimentului rutier de un contract de asigurare valabil, astfel că societatea de asigurare ar avea singură obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, cu atât mai mult cu cât, prin tranzacţia încheiată între societatea de asigurare şi persoana vătămată, asigurătorul s-a obligat să achite cheltuielile de spitalizare.
Tribunalul a constatat că aceste critici ale apelantei-pârâte sunt neîntemeiate, mecanismul prin care asigurătorul poate fi constrâns sa plătească presupunând un demers al spitalului în
contradictoriu cu persoana asigurata, urmând ca acesta sa se îndrepte cu o cerere de chemare in garanţie împotriva societăţii de asigurare, întrucât spitalul nu a cunoscut decât pe autorul faptei prejudiciabile, nu si pe cel obligat sa răspundă contractual fata de acesta din urma.
Mai mult, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este reprezentat de prevederile art. 320 din Legea nr. 95/2006 Republicata – privind reforma în domeniul sănătăţii, şi nu de dispozițiile Legii nr. 132/2017, astfel că în baza textului de lege invocat de reclamant în susţinerea cererii sale, obligat poate fi autorul faptei ilicite prejudiciabile, în speţă persoana care se pretinde a fi vinovată de provocarea accidentului de circulaţie ce a determinat spitalizarea victimei şi efectuarea unor cheltuieli ocazionate de această spitalizare.
În această situaţie, corect s-a reţinut a fi aplicabilă în speţă decizia RIL nr. 22/2017, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a interpretat chiar dispoziţiile pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, respectiv art. 320 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, reţinând că „ autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților.”
De asemenea, corect s-a reţinut de către instanţa de fond că nu este o chestiune de calitate procesuală pasivă în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 320, alin. 1 din Legea nr. 95/2006 faptul că autorul faptei ilicite are încheiată o asigurare de răspundere civilă auto, împrejurarea că obligaţia de dezdăunare este preluată în anumite limite având relevanţă în ceea ce priveşte suportarea prejudiciului în temeiul contractului de asigurare, față de care unitatea medicală este terț.
Apelanta-pârâtă căreia i se impută producerea prejudiciului reclamat de spital are posibilitatea de a formula cerere de chemare în garanţie a societăţii de asigurare şi să solicite ca asiguratorul să-i achite despăgubirile la care ar fi obligată către reclamant. Numai în cadrul soluţionării unei cereri de chemare în garanţie s-ar verifica raporturile contractuale şi limitele răspunderii pecuniare a asiguratorului, precum şi împrejurarea invocată de apelanta-pârâtă referitoare la existenţa unei tranzacţii încheiate între societatea de asigurare şi persoana vătămată, prin care asigurătorul s-ar fi obligat să achite cheltuielile de spitalizare.
Pentru toate aceste considerente, apreciind legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond, în temeiul art.480 alin.1 Cod procedură civilă, Tribunalul a respins apelul, ca neîntemeiat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal,a declarat recurs pârâta..solicitând admiterea recursului, casarea Deciziei civile nr. 1438/2022 din 30.09.2022 și, în rejudecare, admiterea apelului și schimbarea sentinței Judecătoriei Craiova în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Recurenta pârâtă a susţinut că atât prima instanță, cât și instanța de apel au aplicat greșit normele de drept material, considerând că dispozițiile Legii 132/2017, precum și Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nu își au aplicabilitatea în cazul de față.
După cum a arătat în conținutul întâmpinării, recurenta pârâtă a beneficiat, la data producerii evenimentului rutier, de un contract de asigurare valabil, calitatea de pârât în dosarele având ca obiect accidentele de circulație aparținând asigurătorului RCA. Astfel, la data de 03.01.2019, a beneficiat de un contract de asigurare valabil, încheiat cu societatea.
Cu toate că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în jurisprudența sa că asiguratul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor în situația în care a încheiat un Contract de Asigurare RCA, decât pentru suma ce depășește limita de asigurare, atât prima instanță, cât și instanța de apel au considerat că aceste decizii sunt aplicabile doar în materie penală.
Astfel, prin Decizia RIL nr. 1/2016, ÎCCJ a stabilit că societatea de asigurarea are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite prin Contractul de Asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă. În mod eronat prima instanță și instanța de apel au concluzionat că o Decizie a ÎCCJ pronunțată în soluționarea unui Recurs în Interesul Legii nu are aplicabilitate în această cauză întrucât acel RIL s-a pronunțat în legătură cu latura civilă a unui proces penal, iar acesta este un proces civil, cu atât mai mult cu cât potrivit dispozițiilor art. 19, alin. (l ) din Codul de procedură penală, „Acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile.”.
Potrivit dispozițiilor alineatului 5 al aceluiași articol, „Repararea prejudiciului material și moral se face potrivit legii civile”. Așadar, Decizia 1/2016 își are pe deplin aplicabilitatea și în situația de față. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488, alin. (l), pct. 8 Cod procedură civilă.
În cauzănu s-a depus întâmpinarede către intimatul reclamant.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce succed:
Sintetizând motivele de recurs, Curtea constată că recurenta critică decizia instantei de apel sub aspectul greşitei aplicări în cauză a prevederilor art. 1349 si art.1357 Cod civil şi art. 320 din Legea nr.95/2006 cu modificările si completările ulterioare, în sensul că şoferul vinovat de producerea accidentului, prin care s-au produs vătămări ce au necesitat spitalizarea victimei, nu are calitate procesuală pasivă exclusivă în acţiunea unităţii spitalicesti pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare, dacă la momentul producerii pagubei avea asigurare de răspundere civilă auto pentru autovehiculul implicat în accident.
Criticile astfel formulate sunt susceptibile de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., indicat în memoriul de recurs, deoarece în mod real recurenta aduce în dezbatere o problemă ce ţine de aplicarea normelor de drept material.
În acord cu recurenta, Curtea apreciază fondate criticile aduse deciziei sub aspectul subiectelor raportului juridic litigios dedus judecății, în sensul că răspunderea pârâtei nu este exclusivă, în condiţiile în care aceasta deţine un contract de asigurare. Potrivit art. 3 din Legea 132/2017 “Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, precum și tramvaie au obligația să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale prevăzute la art. 2 pct. 18”, ceea ce înseamnă că asigurarea de răspundere civilă auto reprezintă un contract forțat.
În baza unui astfel de contract, corelativ încasării de la asigurat a primelor de asigurare, asigurătorul se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile pentru care asigurații răspund față de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, în acest sens fiind dispozițiile art.10 si urm. din Legea 132/2017.
Aceste prevederi legale nu permit interpretarea că pentru recuperarea prejudiciului ar exista un drept de opțiune între persoana vinovată de producerea accidentului și societatea de asigurare, fiind negată însăşi ratiunea încheierii contractului de asigurare de răspundere civilă auto, şi anume, aceea de a oferi o dublă protecție, atât terțului vătămat cât şi autorului faptei prejudiciabile.
Recunoașterea legitimării procesuale active a persoanei păgubite într-o acțiune directă împotriva asigurătorului, în condițiile în care este terţ faţă de raportul juridic de asigurare, nu este altceva decât o consacrare a principiului protecției terţului păgubit, care se materializează prin a oferi persoanelor vătămate prin accident garanția că își pot recupera mai ușor prejudiciul în cazul urmăririi asigurătorului. Totodată, prin încheierea acestui contract titularul asigurării, în schimbul plăţii primelor de asigurare, îşi conservă patrimoniul, obligația de reparare a prejudiciului fiind preluată de către societatea de asigurări. În limitele contractului de asigurare, adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terțului prejudiciat este asigurătorul, persoana asigurată fiind exceptată de la obligația de plată a despăgubirilor rezultate din participarea culpabilă la producerea riscului asigurat.
Atâta timp cât persoana vinovată de producerea accidentului a invocat un contract de asigurare şi aplicarea normelor speciale ale Legii 132/2017, instanța nu se poate pronunța asupra angajării răspunderii acesteia potrivit normelor dreptului comun, respectiv art. 320 din Legea nr.95/2006 rap. la art. art.1349 alin.2 şi 1357 C.civil.
Analiza cronologică a legislaţiei în materia asigurărilor de răspundere civilă auto demonstrează o schimbare radicală de optică a legiuitorului sub aspectul cadrului procesual în care are loc judecarea unei acţiuni în despăgubire grefată pe un contract de asigurare.
Dacă în forma sa iniţială art. 54 din Legea 136/1995 prevedea imperativ că “În cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, asigurații sunt obligați să se apere în proces. Citarea în proces a asigurătorului este obligatorie”, ulterior legiuitorul a operat modificări pentru a sublinia că principalul debitor al terțului păgubit este asigurătorul nicidecum persoana asigurată, autoare a faptei ilicite.
În acest sens este de amintit modificarea adusă dispoziţiilor antereferite prin OUG 61 din 23 iunie 2005, în sensul că ”În cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi fortat”, actuala lege preluând în mod automat şi efectiv aceste prevederi legale existente anterior, în acest sens fiind art. 22 alin. 1 din Legea 132/2017.
Așadar, valorificarea creanței de despăgubire pentru prejudicii cauzate terților de către o persoană asigurată se face direct împotriva societății de asigurare, fiind cea care răspunde singură pentru prejudiciile cauzate prin accidente de circulație, atunci când intervine răspunderea civilă delictuală a asiguratului, pentru simplul fapt că şi-a asumat contractual conduita asiguratului său.
Numai dacă suma datorată pentru repararea prejudiciului depășește suma asigurată, intervine răspunderea civilă delictuală a asiguratului pentru fapta proprie, aceasta fiind, în acest caz, o răspundere exclusivă şi subsidiară celei a asigurătorului.
În acest sens, s-au pronunțat, prin decizii obligatorii, atât Curtea Constituțională cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, valorificate în susținerea considerentelor ce preced. Astfel, potrivit considerentelor deciziei Curtii Constitutionale nr. 77/11 februarie 2014, încheierea contractului de asigurare face ca răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată, în materia asigurării de răspundere civilă auto, să fie o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, şi, totodată, o răspundere directă, asigurătorul asumându-şi conduita asiguratului.
Potrivit instanței de contencios constituțional, exceptând situațiile prevăzute de art. 58 din Legea 136/1995 şi care se referă la ipotezele în care accidentul a fost produs cu intenţie, accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârşite cu intenţie, în toate celelalte situații asigurătorul nu are doar un rol de simplu garant al plăţii despăgubirilor ci este “adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terţului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv şi definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său”.
Aşa cum s-a precizat, problemele de drept care decurg din posibilitatea antrenării răspunderii asigurătorului faţă de terţa persoană păgubită au făcut si obiectul unor decizii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare. Nu are importantă dacă unele dintre aceste decizii au fost pronunțate în materie penală, câtă vreme chestiunea de drept dezlegată de instanța supremă se identifică si în cauzele civile.
Prin decizia în interesul Legii nr. 23/2015 s-a statuat că această formă de asigurare reprezintă o modalitate prin care titularul asigurării îşi conservă patrimoniul prin transferarea către societatea de asigurări a obligației de reparare a prejudiciului cauzat în urma unui accident rutier produs din culpa sa, obligație care, în lipsa contractului de asigurare, i-ar fi revenit celui vinovat de producerea accidentului.
De asemenea, în considerentele deciziei în interesul legii nr. 86 din 20 noiembrie 2017 instanța supremă a validat opinia că prin dispozițiile art. 54 alin. (1) din Legea nr.136/1995, legiuitorul a acordat legitimare procesuală activă persoanei păgubite împotriva societății de asigurare de răspundere civilă, deși nu are nici raporturi delictuale și nici contractuale cu aceasta, aceasta fiind o consacrare a principiului protecției terțului păgubit.
Prin Decizia nr. 1/2016, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.
Explicitând această dezlegare, în considerentele deciziei instanta supremă a retinut că dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 instituie un caz de extindere a efectelor contractului de asigurare de răspundere în beneficiul terţilor păgubiţi prin accidente. Părţile încheie un contract aleatoriu, în care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la asigurat la asigurător, este asumat de acesta din urmă, care răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât a încasat în acest scop o primă de asigurare stabilită în raport cu specificul riscului. Ca urmare, obligaţia de dezdăunare a persoanelor păgubite prin infracţiune îşi are cauza în contraprestaţia asiguratului, respectiv în plata primei de asigurare.
Prin aceeași decizie, instanța supremă a statuat că, împrejurarea că asigurătorul răspunde în limitele prevăzute în contract şi că această limitare ar putea aduce atingere principiului reparației integrale a prejudiciului nu justifică legal răspunderea solidară cu autorul faptei ilicite, întrucât solidaritatea nu rezultă din lege sau din contract, iar asigurătorul răspunde pentru asigurat în temeiul legii şi al contractului, asumându-și o obligație proprie şi nefiind ținut la reparație în condițiile art. 1382 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, întrucât nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să o fi comis alături de asigurat.
În realitate, răspunderea de care este ținut asigurătorul R.C.A. este una limitată de contractul de asigurare şi de lege, dar nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparației integrale a prejudiciului, pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător.
Deși aceste dezlegări se referă la raportul de asigurare întemeiat pe prevederile Legii 136/1995, în condițiile în care mecanismul încheierii contractului de asigurare si efectele acestuia sunt reglemente în mod identic în actuala lege privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, acestea își păstrează valabilitatea.
Toate aceste argumente justifică deplin concluzia că nu poate fi reținută calitatea procesuală pasivă exclusivă a recurentei-pârâte. Urmare a încheierii contractului de asigurare, în condițiile realizării riscului asigurat, iau naștere trei categorii de raporturi juridice si anume: raportul juridic delictual între victimă și autorul faptei, raportul juridic contractual între autorul faptei și asigurător şi raportul dintre terțul păgubit și asigurător, acest ultim raport fiind fundamentat, astfel cum s-a precizat, pe dreptul recunoscut păgubitului de art.22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 de a acționa direct societatea de asigurare.
Natura raportului juridic dedus judecății impune ca soluționarea acțiunii civile să aibă loc atât cu citarea asigurătorului, cât şi a persoanei responsabile de producerea accidentului, în economia spetei fiind indiferentă calitatea atribuită acesteia din urmă – pârât sau intervenient forțat – concluzie susținută, de altfel, şi de decizia în interesul legii nr. 13/2020. Important este ca autorul faptei ilicite să participe în proces întrucât numai existenţa unui contract valabil de asigurare dă naștere dreptului terțului prejudiciat la promovarea unei acțiuni directe împotriva asigurătorului, totodată fiind de neconceput promovarea unei astfel de acțiuni în absența săvârșirii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii unui terț față de contractul de asigurare și care se constituie în risc asigurat, în acest sens fiind dezlegările obligatorii ale deciziei în interesul legii nr. 13 din 18 mai 2020.
Nu în ultimul rând, așa cum s-a precizat, răspunderea pentru prejudiciu este partajată între asigurător si autorul faptei ilicite, în cele ce preced fiind explicat că asigurătorul răspunde în limitele în care s-a obligat prin contractul de asigurare, iar autorul faptei ilicite poate răspunde pentru un eventual rest de prejudiciu care nu este acoperit prin contractul de asigurare.
Or, toate acestea trebuie stabilite într-un cadru procesual complet, cu participarea atât a asigurătorului, cât şi a autorului faptei prejudiciabile, obligația indicării corecte a părților între care se desfășoare judecata, în circumstanțele cauzei, revenind reclamantului. Citarea asigurătorului nefiind reglementată ca o obligație în sarcina instanței de judecată, lărgirea cadrului procesual sub aspectul citării în cauză a asigurătorului nu poate fi făcută din oficiu pe temeiul dispozițiilor art. 78 alin. 1 C.proc.civ.
În concluzie, în condițiile invocării unui contract de asigurare este imperios necesară participarea în cauză a asigurătorului, fără efectuarea verificărilor menționate în cele ce preced, în contradictoriu cu acesta, neputând fi reținut că răspunderea pentru prejudiciul încercat de reclamant ar reveni exclusiv recurentei-pârâte.
Reținând, așadar, că judecata a avut loc într-un cadrul procesual subiectiv ce nu concordă cu exigențele legale, în mod eronat tribunalul a confirmat soluția de admitere a acțiunii pronunţată de judecătorie.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. 2 şi art. 498 alin. 1 C.proc.civ. recursul declarat de pârâtă va fi admis, decizia va fi casată iar, rejudecând, apelul va fi admis şi sentinţa va fi schimbată, în sensul respingerii acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
