Curtea are în vedere faptul că prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziţia reclamantei care, în procesul penal, se constituise parte civilă, cu respectarea normelor de drept procesual penal. Aşadar, fiind deja constituită parte civilă în procesul penal, reclamanta nu putea promova separat şi acţiune civilă în valorificarea aceloraşi pretenţii.
Aceasta întrucât opţiunea valorificării dreptului subiectiv este irevocabilă (electa una via non datur recursus ad alteram) şi partea nu o poate părăsi, cu excepţia situaţiei în care este împiedicată să urmeze calea aleasă până la definitivarea ei, cum s-a întâmplat în speţă, prin soluţia de încetare a procesului penal, cu lăsarea nesoluţionată a laturii civile.
Prin sentinţa civilă apelată, Tribunalul – Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale a admis excepţia prescripţiei şi în consecinţă respinge acţiunea formulată de reclamanta X în contradictoriu cu pârâtul Y A obligat reclamanta la o anumită sumă – cheltuieli de judecată către pârât.
Analizând cererea reclamantei prin prisma motivelor invocate, raportat la actele şi lucrările dosarului, precum şi a textelor de lege incidente în cauză, instanţa a constatat şi reţinut următoarele:
Conform dispozițiilor art. 248 din Codul de procedura civilă, instanța s-a pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Prin prezentul demers judiciar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de x lei, creată ca urmare a îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor de serviciu prin plăţile efectuate.
În cauză, reclamanta prin cererea introductivă şi ulterior prin răspunsul la întâmpinare a avansat mai multe teze cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.
Potrivit dispozițiilor art. 268 alin. l, lit.”c” din Codul muncii (legea aplicabilă spetei de față), cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă ori formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajatori”, iar conform dispozițiilor art. 2.517 din Codul civil, „ Termenul general al prescripției este de 3 ani, daca legea nu prevede alt termen, iar conform dispozițiilor art. 2.523 din același cod, „prescripția începe sa curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască”.
Prin urmare, termenul de prescripţie în materia răspunderii materiale este de 3 ani şi nu 10 ani, cum a solicitat reclamanta să se reţină. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 19/3.06.2019, completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit în interpretarea și aplicarea dipozițiilor art. 268, alin.1, lit. c din Legea nr. 53/2003 Codul Muncii, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul 167/1858 privitor la prescripția extinctivă, republicat și a dispozițiilor art. 211, lit. c din Legea Dialogului Social, nr. 62/2011, republicată cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 2526 din Codul Civil că „modul de calcul al termenului de prescripție pentru acțiunea în răspunderea patrimonială îndreptată împotriva salariatului, în condițiile art. 211, lit. c din Legea nr. 62/2011, este unul de excepție în situația conflictelor de muncă, având ca obiect plata unor despăgubiri și anume prin raportare la data producerii pagubei, derogatorie de la dreptul comun care se referă la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau după împrejurări trebuia să cunoască nașterea lui – art. 2523 din Codul Civil, respectiv când ” păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde pentru ea”- art. 2528 din Codul Civil.
Înalta Curte a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea respectivelor dispoziţii, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.
În cauza de faţă, raţionamentul cuprins în decizia dată în interesul legii este aplicabil, întrucât există identitate de raţiune în ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia. Astfel, momentul emiterii deciziei nr. … a Camerei de Conturi …nu marchează începutul termenului de prescripţie, aşa cum a pretins reclamanta.
Instanţa a apreciat că momentul de la care începe să curgă termenul de 3 ani pentru recuperarea prejudiciului este marcat de ultima plată făcută de reclamantă, respectiv prin OP nr. …, fila …, această dată, 3.05.3012, reprezentând momentul producerii pagubei în patrimoniul UAT. În raport de acest moment, termenul de prescripție pentru recuperarea prejudiciului a început să curgă de la 3.05.2012 şi se socoteşte împlinit la 3.05.2015, instanţa fiind învestită la 15.02.2021, cu mult peste termenul general. Pârâtul, în argumentarea excepţiei prescripţiei, în subsidiar, a invocat că data de la care termenul de 3 ani ar fi putut curge, ar fi fost …, când s-a formulat plângerea penală împotriva sa, dar instanţa nu poate să reţină această teză, dată fiind şi decizia nr. 19/2019 a ICCJ care a statuat asupra momentului producerii pagubei.
Reclamanta nu ar putea susţine că nu ar fi cunoscut autorul pagubei întrucât a formulat plângere penală împotriva pârâtului, fila … verso, ceea ce presupune că deja la acea dată cunoştea pe autorul pretinsului prejudiciu.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a mai apreciat că momentele de la care ar fi început să curgă termenul de prescripţie ar fi fost date, fie de constituirea ca parte civilă în cadrul urmăririi penale, fie de la momentul pronunţării ordonanţei de clasare.
Aceste momente pe care îşi fundamentează reclamanta începutul termenului de prescripţie, nu au acoperire legală, pe de o parte pentru argumentele expuse mai sus, iar pe de ală parte pentru cele ce succed.
Constituirea ca parte civilă în cadrul unei plângeri penale după expirarea termenului de prescripție a răspunderii patrimoniale pe calea dreptului comun, nu este de natură să influențeze în vreun fel starea de fapt şi drept pe dreptul comun, de vreme ce nu se poate aprecia ca intervenire a unei situații de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție, pentru un termen deja împlinit.
Reclamanta UAT s-a constituit parte civilă în cadrul dosarului nr. …, de abia la …, fila …. Astfel, art. 2537 C civ. enumeră cazurile de întrerupere a prescripţiei: „1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia;
2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie;
3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;
4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere;
5. în alte cazuri prevăzute de lege.”
Or, textul citat mai sus prevede imperativ, că odată cu constituirea de parte civilă în procesul penal se poate întrerupe cursul prescripţiei şi nicidecum nu constituie cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, constituirea ca parte civilă după împlinirea termenului pentru dreptul comun.
În speţa de faţă nu se aplică teza finală a pct. 3, întrucât despăgubirile nu se acordau din oficiu pentru infracţiunile pentru care se formulase plângere penală., respectiv abuz în serviciu.
În raport de toate aceste considerente, instanţa a admis excepţia prescripţiei şi în consecinţăa respins acţiunea formulată.
În baza art. 453 C.pr.civ., instanţa a obligat reclamanta la suma x lei cheltuieli de judecată către pârât, reprezentând c.val transportului pentru apărătorii aleşi, conform documentelor justificative. Instanţa nu a acordat onorariul de avocat întrucât la dosar au fost depuse doar facturile şi nu şi dovada achitării sumei reprezentând onorariul de avocat.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a promovat apel reclamanta, aducând critici pentru nelegalitate şi netemeinicie.
A solicitat instanței de apel să dispună în mod legal și temeinic admiterea apelului, să caseze Sentința civilă nr. pronunțată de Tribunalul Dolj în dosar cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru judecare pe fond.
În fapt, prin acțiunea înregistrată le rolul Tribunalului reclamanta prin doamna X în calitate de Primar, în contradictoriu cu pârâtul a solicitat instanței de fond ca prin hotărârea ce va pronunța să oblige pârâtul la plata sumei de …. lei, pentru a acoperii paguba creată ca urmare a îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor de serviciu.
S-a învederat instanței de fond că pârâtul, în calitatea sa de primar al reclamantei, a înființat cu depășirea mandatului acordat prin HCL de consiliul local al comunei. Societatea Comercială pentru ca la data de z să semneze Contractul de prestării servicii având ca obiect întreținerea izlazului comunal, pentru suma de x lei, din care s-a achitat prin virament bancar cu OP pentru suma de x lei conform Facturii nr.., fară documente justificative, mai mult se probează cu înscrisuri că lucrările facturate pentru întreținerea izlazului comunal, în fapt au fost executate de reclamantă în luna ianuarie a anuluiprin serviciile contractate cu pentru suma de x lei, așa cum reiese din Factura achitată cu OP iar începând cu luna Februarie cu persoanele beneficiare ale venitului minim garantat, nici de cum de UAT, a precizat că până la data de z a fost împiedicată în a lua la cunoștință de paguba reclamată în cuantum de x lei, pârâtul folosindu-se de calitatea sa de primar în a ascunde fapta sa delictuală, ceea ce a și determinat reclamanta să promoveze la data z o plângere penală ce a format dosarului penal al Parchetului de pe lângă Judecătorie.
În aceste condiții, reclamanta a învederat instanței de fond că, data la care a cunoscut sau după împrejurări trebuia să cunoască nașterea dreptului de a pretinde repararea pagubei, respectiv când a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde pentru ea, se impune a fi apreciată atât în raport de situația de fapt concretă, în care se probează că pârâtul a uzat de calitatea sa de primar în a ascunde modul defectuos de îndeplinire a obligațiilor de serviciu, cât și în raport de cazul legal de suspendare/întrerupere a cursului prescripției materiale a dreptului de a solicita despăgubiri pe cale litigioasă, urmare a faptului că delictul civil reclamat în speța pendinte se dovedește a fi fost și o faptă care s-a constituit într-o infracțiune ce a făcut obiectul unei urmăriri penale.
La termenul de judecată judecătorul fondului a luat cauza în pronunțare și judecând a respins pe cale de excepție procesuală acțiunea reclamantei, cu motivarea că : ”momentul de la care începe să curgă termenul de 3 ani pentru recuperarea prejudiciului este marcat de ultima plată făcută de reclamantă, respectiv prin OP această dată, reprezentând momentul producerii pagubei în patrimoniul UAT ”, astfel că : „termenul de prescripție pentru recuperarea prejudiciului a început să curgă de la 3.05.2012 și se socotește împlinit la 3.05.2015, instanța fiind învestită la 15.02.2021, cu mult peste termenul general.
Sentința civilă pronunțată în dos. de Tribunalul Dolj este una netemeinică, pentru următoarele motive :
— într-adevăr, art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 prevede ca plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate angajatorului poate fi cerută în termen de 3 ani de la data producerii pagubei de către salariat, însă se observa că în speță, răspunderea patrimonială se impune a fi circumscrisa momentului în care reclamanta a cunoscut atât paguba repercutată în patrimoniul său, cât și pe salariatul vinovat de producerea acesteia.
Ori, din acest punct de vedere se probează că, imediat ce reclamanta s-a aflat în posesia unor elemente pertinente (înscrisuri, constatări, procese-verbale, rapoarte de control, expertize tehnice etc.) care i-au permis să concluzioneze că în patrimoniul său s-a produs o pagubă de care se face vinovat pârâtul, a și acționat în vederea trageri la răspundere și a recuperării pagubei, sens în care la data de a formulat o plângere penală.
Ca atare, momentul de la care a început să curgă termenul de 3 ani pentru recuperarea prejudiciului este marcat de momentul cunoașterii situației patrimoniale a reclamantei de către noul primar, care la data z a sesizat organul de cercetare penală cu privire la fapta pârâtului.
— judecătorul fondului în aprecierea momentului de la care a început să curgă prescripția de 3 ani, a pierdut din vedere că instituția reclamantă reprezintă o entitate publică dintre cele vizate de OG nr. 119/1999 — rep., în cadrul căreia din dispoziția pârâtului trebuia efectuat anual un controlul intern financiar preventiv, care se cerea a fi prezentat Consiliului local al comunei ca anexa la situația financiară a exercițiului bugetar încheiat.
Ori, în situația în care pârâtul a eludat și această obligație legală, se constată cu atât mai mult că a ascuns intenționat reclamantei modul culpabil în care i-a prejudiciat cu intenție patrimoniul. Așadar, pasivitatea în recuperarea sumelor datorate instituției reclamante trebuia în mod evident să fie raportată de instanța de fond inclusiv la culpa pârâtului în a sesiza Consiliului local al comunei Negoi, atât prin aprobarea exercițiului financiar anual, cât și prin prezentarea raportului anual asupra sistemului de control intern, ori în lipsa îndeplinirii acestor atribuții ale primarului de către pârât, ne aflăm în situația în care termenul de prescripție nu se poate calcula începând cu data producerii pagubei (a ultimei plății) în patrimoniul reclamantei, ci se cere ca termenul de început al calculului prescripției să se facă în raport de data la care reclamanta a cunoscut atât paguba repercutată în patrimoniul său, cât și pe salariatul vinovat de producerea acesteia.
— judecătorul fondului a respins cu nesocotirea legii, apărarea reclamantei prin care a învederat că în speță ne situăm în prezența unui caz în care, cererea de despăgubire pe cale judecătorească a reclamantei cu suma x se cere a se face pe temeiul răspunderii civile patrimoniale născute dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, întrucât termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă patrimoniale a pârâtului, întrucât disp. art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii se coroborează cu prev. art. 1.394 NCC, care instituie în materia termenului de prescripție o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, întrucât despăgubirea civilă pretinsă de reclamantă a-i fi acordată de instanță, derivă dintr-o faptă penală, caz în care termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și acțiunii în răspundere civilă, adică de 8 ani -art. 154 alin. 1 lit. „c ” Cp, raportat la art. 297 alin. 1 Cp.
— instanța de fond a respins netemeinic apărarea reclamantei, prin care învedera că disp. art. 1.394 NCC impun condiția ca fapta cauzatoare de prejudicii să derive dintr-o faptă prevăzută de legea penală, fără ca acest fapt să fi fost cercetat ca și infracțiune și fără ca o instanță penală să fi pronunțat o hotărâre din care să rezulte vinovăția celui acuzat de săvârșirea acesteia.
În acest sens reclamanta a arătat faptul că, ÎCCJ prin Decizia nr. 2195/26.10.2020 a reținut împrejurarea potrivit căreia într-un dosar penal deschis în legătură cu cercetarea unor fapte prevăzute de Codul penal, în care prin ordonanță a procurorului s-a dispus clasarea cauzei, justificat de incidența unui caz care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, aceasta nu are nicio relevanță asupra calificării faptei prejudiciabile ca fiind derivată dintr-o faptă penală, de vreme ce în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt penal, supus unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se prorogă în privința dreptului la acțiune în răspundere civilă.
— în fine, a respins netemeinic apărarea reclamantei potrivit căreia, în speță, termenului de prescripție a acțiunii în răspundere civilă patrimonială, în raport de prev. art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, se impune a fi constatat că a fost întrerupt/suspendat, după caz, pe tot timpul cât fapta prejudiciabilă imputată pârâtului, s-a aflat în fața organului de urmărire penală.
Ori, din acest punct de vedere, reclamanta consideră că termenul de prescripție nu s-a împlinit data de așa cum nefondat apreciază pârâtul și a constatat judecătorul fondului, impunându-se a se constatata de instanța de apel :
— că termenul prescripție a început să curgă de la data de, în raport de momentul la care reclamanta a cunoscut atât paguba din patrimoniul său, cât și pe salariatul vinovat de producerea acesteia, dovadă ca a și formulat plângere penală;
– că termenul de prescripție a fost suspendat/întrerupt prin Ordonanța de începere a urmăririi penale dispusă de Parchetul de pe lângă Judecătorie:
– că prescripția și-a reluat cursul la data de …, ca efect al Ordonanței de clasare dispuse în dos. pen al Parchetului de pe lângă Judecătorie;
– că termenul de prescripție urma a se fi împlini la data astfel că în raport de data promovării acțiunii -prescripția civilă se constată a nu se fi împlinit.
— ca urmare a constituirii reclamantei ca parte civilă în dosarul penal chiar dacă la data de s-a dispus clasarea cauzei, în cauza pendinte ne situăm în prezența unui caz în care cererea de despăgubire a reclamantei cu suma de x lei, pe cale judiciară s-a făcut pe temeiul răspunderii civile patrimoniale născute dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă.
În acest sens judecătorul fondului a respins netemeinic apărarea reclamantei potrivit căreia termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă patrimoniale, dat fiind că disp. art. 268 alin. I 1 it. c) Codul muncii se coroborează cu prev. art. 1.394 NCC, care instituie în materia termenului de prescripție o normă specială, derogatorie de la dreptul comun.
Ca atare, dat fiind că despăgubirea civilă pretinsă de reclamantă a-i fi acordată de instanță, derivă dintr-o faptă ce a fost cercetată penal, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și acțiunii în răspundere civilă, adică de 8 ani (art. 154 alin. 1 lit. ”c ” Cp, raportat la art. 297 alin. 1 Cp), situație față de care se constată ca nefiind împlinită prescripția de 3 ani, la care s-a raportat în mod nefundat și netemeinic, prima instanță.
În drept, a întemeiat prezentul apelul pe dispozițiile art. 22, art. 35, art. 94 pct. 1 lit. k), art. 102, art. 107 alin. 1, art. 113 alin. 1 pct. 3, art. 116, art. 129 alin. 2 pct. 3, art. 130 alin. 2, art. 1.034 și urm., art. 461, art. 466 alin. 1, art. 468 alin 1 – 2, alin. 5, art. 471 alin. 1, art. 476, art. 479 – 481 NCPC, art. 154 alin. 1 lit. ”c” și art. 297 alin. 1 NCP, art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, art. 1.394 NCC, art. 1, art. 2 lit. c), d), m), o), s) art. 3 pct. 2, art. 3 alin. 3, art. 4 alin. 1, art. 9 alin. 1, art. 10 alin. 1 OG nr. 119/1999 – rep.
Intimatul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.
Examinând sentinţa prin prisma motivelor de apel şi a dispoziţiilor legale incidente, Curtea constată următoarele:
Prin acţiunea pendinte, reclamanta Unitatea Administrativ – Teritoriala Comuna a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de x lei, creată ca urmare a îndeplinirii defectuoase a
atribuţiilor de serviciu în perioada z , prin plăţile efectuate către S.C Y. S.R.L şi I.F I
Pretinsa pagubă s-a produs odată cu plăţile efectuate, astfel: pentru suma de Z lei; (OP ..);pentru suma Y lei; (OP ); pentru suma B lei; (OP .)
Tribunalul s-a limitat la a face aplicarea considerentelor expuse in Decizia nr. 19/3.06.2019, de către completul competent să judece recursul în interesul legii, care a stabilit în interpretarea și aplicarea dipozițiilor art. 268, alin.1, lit. c din Legea nr. 53/2003 Codul Muncii, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul 167/1858 privitor la prescripția extinctivă, republicat și a dispozițiilor art. 211, lit. c din Legea Dialogului Social, nr. 62/2011, republicată cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 2526 din Codul Civil că „modul de calcul al termenului de prescripție pentru acțiunea în răspunderea patrimonială îndreptată împotriva salariatului, în condițiile art. 211, lit. c din Legea nr. 62/2011, este unul de excepție în situația conflictelor de muncă, având ca obiect plata unor despăgubiri și anume prin raportare la data producerii pagubei, derogatorie de la dreptul comun care se referă la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau după împrejurări trebuia să cunoască nașterea lui – art. 2523 din Codul Civil, respectiv când ” păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde pentru ea”- art. 2528 din Codul Civil.
Înalta Curte a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea respectivelor dispoziţii, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.
Astfel, Instanţa a apreciat că momentul de la care începe să curgă termenul de 3 ani pentru recuperarea prejudiciului este marcat de ultima plată făcută de reclamantă, respectiv prin OP. reprezentând momentul producerii pagubei în patrimoniul UAT. După care, a mai apreciat că apărările reclamantei vizează numai momentele de la care ar fi început să curgă termenul de prescripţie date fie de constituirea ca parte civilă în cadrul urmăririi penale, fie de momentul pronunţării ordonanţei de clasare.
De altfel, prin decizia ICCJ nr. 16/2016, pronuntata in solutionarea recursului in interesul legii s-a statuat in sensul ca prevederile Codului muncii se aplica raporturilor juridice dintre primar/viceprimar si unitatea administrativ-teritoriala, daca legi speciale nu conţin dispozitii specifice, inclusiv dupa încetarea mandatelor.
De subliniat este că în termenul legal de atragere a răspunderii patrimoniale a primarului, reclamanta a promovat la data z o plângere penală ce a format dosarului penal al Parchetului de pe lângă Judecătorie.
Reclamanta UAT s-a constituit parte civilă în cadrul dosarului penal, la data z cu respectarea disp. art. 20 Cpp, respectiv constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești.
Prin urmare, potrivit disp. Art. 19 cpp, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.
Din acest motiv, odată ce a formulat in termenul legal acţiunea civilă în cadrul procesului penal, partea civilă are îndreptăţirea să aştepte soluţia ce se va da asupra acestei acţiuni în acest cadru procesual, fără a se putea reproşa o eventuală nerespectare a termenelor prevăzute de legea civilă.
Potrivit disp. al. 2-3 al Art. 27 cpp, persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă acţiune în faţa instanţei civile dacă procesul penal a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă în condiţiile prevăzute la alin. (7).
Toate aceste texte legale converg spre interpretarea potrivit căreia reclamanta care optase, în modalitatea arătată, pentru realizarea pretenţiilor civile nu poate să-şi vadă paralizat dreptul de a sesiza instanţa civilă doar pentru că opţiunea sa legală a rămas nevalorificată/nefinalizată din cauza soluţiei de încetare a procesului penal.
În realitate, dreptul de a învesti instanţa civilă pentru validarea jurisdicţională a pretenţiilor civile s-a născut pentru reclamantă abia în momentul în care aceasta a luat cunoştinţă (la data z când s-a dispus clasarea cauzei) că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluţionată.
Aceasta întrucât pe de o parte, prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziţia reclamantei care, în procesul penal, se constituise parte civilă, cu respectarea normelor de drept procesual penal.
Pe de altă parte, este un principiu de drept, aplicabil speţei, conform căruia prescripţia extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acţiona (contra non valentem agere non currit praescriptio). Or, în speţă, reclamanta nu putea acţiona separat în faţa instanţei civile (pentru ca, operând această obligaţie, să se determine altfel momentul de la care să înceapă curgerea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune), câtă vreme aceasta se constituise deja parte civilă în procesul penal.
Aşadar, fiind deja constituită parte civilă în procesul penal, reclamanta nu putea promova separat şi acţiune civilă în valorificarea aceloraşi pretenţii.
Aceasta întrucât opţiunea valorificării dreptului subiectiv este irevocabilă (electa una via non datur recursus ad alteram) şi partea nu o poate părăsi, cu excepţia situaţiei în care este împiedicată să urmeze calea aleasă până la definitivarea ei, cum s-a întâmplat în speţă, prin soluţia de încetare a procesului penal, cu lăsarea nesoluţionată a laturii civile.
Astfel fiind, abia de la momentul pronunţării soluţiei de încetare a procesului penal şi rămânerii nesoluţionate a laturii civile, reclamanta a putut acţiona separat de procedura penală pentru care optase şi sesiza astfel, instanţa civilă. Or, raportat la momentul menţionat, învestirea instanţei civile la data x a fost efectuată înăuntrul şi cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani.
În acelaşi timp, instanţa de apel reţine un efect întreruptiv de prescripţie pentru perioada desfăşurării procesului penal, întrucât altfel este negată protecţia afectivă, pe latură civilă, a celui păgubit prin săvârşirea faptei acuzate a fi păgubitoare.
Or, ceea ce interesează pentru a da eficienţă unei astfel de manifestări de voinţă este lipsa pasivităţii părţii, manifestată procesual în formele prevăzute de lege, prin alăturarea acţiunii civile procesului penal, astfel cum s-a întâmplat în speţă.
Ca atare, decizia din apel care ataşează un astfel de efect întreruptiv constituirii de parte civilă în procesul penal este corectă şi justifică, alături de considerentele expuse anterior, soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe de fond.
Prin urmare, potrivit disp. art. 480 cpc, va fi admis apelul, va anula sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
