A. În cazul în care avantajele financiare acordate întreprinderilor ar putea fi apte să denatureze concurența pe piața internă, iar Comisia Europeană constată că ajutorul de stat este ilegal și/sau incompatibil cu piața internă, ea obligă statul membru, printr-o decizie, să îl recupereze, în scopul restabilirii situației care exista înainte de plata lui, lipsind beneficiarul de avantajul creat față de concurenții săi.
O atare dispoziție provine din modalitatea în care funcționează instituțiile europene, din relația dintre acestea și statele membre, dar semnificația ei nu este aceea că statul este în mod necesar titularul dreptului de restituire, ci doar că el trebuie să se asigure că, fiind restabilită situația ce exista înainte de plata lui, beneficiarul este lipsit de avantajul creat față de concurenții săi, prin rambursarea ajutorului.
Emiterea unei astfel de decizii generează, în temeiul art. 33 din O.U.G. nr. 77/2014, obligația beneficiarului de a rambursa suma reprezentând echivalentul ajutorului de stat a cărui recuperare a fost decisă.
Cum mecanismul ajutorului de stat îi opune pe furnizorul și pe beneficiarul acestuia, principiul simetriei impune ca rambursarea lui să fie făcută de către beneficiar către furnizor.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. m) din O.U.G. nr. 77/2014, furnizorul este definit ca fiind orice entitate deținută de stat sau care administrează resurse ale statului sau, după caz, deținută de o unitate administrativ-teritorială sau care administrează resurse ale unei astfel de unități, care acordă întreprinderilor facilități de natura ajutorului de stat sau de minimis.
Prin urmare, în cazul în care furnizorul este o societate la care statul este acționar majoritar, deținând peste 80% din acțiuni și care administrează resurse ale statului, în scopul producerii energiei electrice, instanța, ignorând art. 2 alin. (1) lit. m) din O.U.G. nr. 77/2014 și omițând să analizeze criticile invocate sub acest aspect și, deci, calitatea acestei societăți de creditor și apreciind că aceasta îi revine Ministerului Energiei, a nesocotit aceste prevederi legale.
B. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede în art. 44 că doar partea dispozitivă a unui act normativ reprezintă conținutul propriu-zis al reglementării, alcătuit din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale care fac obiectul acestuia.
În schimb, preambulul enunță în sinteză, potrivit art. 43 alin. (1) din aceeaşi lege, scopul și, după caz, motivarea reglementării; el nu cuprinde nici directive, nici reguli de interpretare.
Așadar, în lipsa necontestată a indicării în partea dispozitivă a O.U.G. nr. 11/2015 a unei reglementări derogatorii de la O.U.G. nr. 77/2014, în sensul că rambursarea ajutorului de stat să se facă nu către furnizor, ci către acționarul său majoritar ori chiar către stat, existența în preambulul respectivei ordonanțe de urgență a unor mențiuni de genul celor citate mai sus nu conferă statului calitatea de creditor.
Prin urmare, apreciind în mod greșit că statul era titularul dreptului de a-i fi rambursată suma în dispută, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 1.341 C. civ., potrivit cărora „Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire”.
Ca fapt juridic licit și voluntar, plata nedatorată presupune executarea de către o persoană, în principiu din eroare, a unei prestații la care nu era obligată și fără intenția de a plăti datoria altuia.
Or, atât timp cât creditor al dreptului de a-i fi rambursat ajutorul de stat era furnizorul acestuia, plata datoriei a fost făcută din eroare către Ministerul Energiei, chiar și în condițiile în care autoritățile naționale au apreciat, în mod eronat însă, asupra persoanei îndrituite să o primească.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 2265 din 1 noiembrie 2023
Prin cererea înregistrată la 25.03.2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, reclamanta societatea A. S.A. (A. S.A.), în insolvență, prin administrator judiciar B. S.P.R.L., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta să-i plătească suma de 14.133.986 lei, reprezentând daune-interese și penalități de întârziere aferente debitului principal, calculate de la data pronunţării hotărârii și până la plata lui efectivă, cu cheltuieli de judecată.
La cererea reclamantei, formulată la 09.04.2015, a fost introdusă în proces, în calitate de pârâtă, societatea D. S.A., înfiinţată ca efect al fuziunii prin contopire, prin H.G. nr. 1023/2011, a S.C. C. S.A. și a S.C. E. S.A.
La 16.09.2015, reclamanta a depus o nouă cerere adițională de modificare a cadrului procesual, prin care a solicitat introducerea în proces, în calitate de pârât, și a Ministerului Energiei, Întreprinderilor Mici și Mijlocii și Mediului de Afaceri și obligarea pârâților, în solidar, să-i plătească suma de 14.133.986 lei, reprezentând daune-interese pentru acoperirea prejudiciului înregistrat ca urmare a acordării către S.C. C. S.A. a unui ajutor de stat, dar și dobânda aferentă, începând de la pronunțarea hotărârii și până la plata efectivă a debitului principal, precum și cheltuielile de judecată. Iar la termenul din 14.10.2015, reclamanta și-a precizat cuantumul pretențiilor, în sensul că a solicitat obligarea pârâților și la plata sumei de 3.012.515 lei, reprezentând ajutor de stat acordat în anul 2010, a dobânzii aferente sumei de 3.656.675 lei, calculate de la data de la care ajutorul de stat a fost pus la dispoziţia beneficiarilor şi până la recuperarea lui, a dobânzii legale penalizatoare pentru suma de 13.489.826 lei, începând cu data emiterii deciziei nr. 4/19.01.2015 a Curții de Conturi. Totodată, a solicitat, în temeiul art. 1.341 și 1.560 C.civ., obligarea pârâtului Ministerul Energiei, Întreprinderilor Mici și Mijlocii și Mediului de Afaceri la restituirea sumei de 34.785.015,45 lei, pe care a încasat-o de la pârâtă fără a-i fi datorată.
La 14.10.2015, Fondul Proprietatea S.A. a formulat o cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamantei.
În al doilea ciclu procesual, la 30.01.2019, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a pronunțat sentinţa civilă nr. 534/27.02.2019, prin care a respins, ca prescrisă, acţiunea reclamantei și, ca neîntemeiată, cererea de intervenție accesorie.
Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel reclamanta şi intervenienta; reclamanta a apelat și încheierea din 30.01.2019 (prin care se aplicase sancțiunea decăderii sale din dreptul de a-și modifica acțiunea).
Prin decizia nr. 1643/07.10.2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis apelurile, a anulat în parte încheierea atacată şi, rejudecând, a constatat că reclamanta nu era decăzută din dreptul de a-şi modifica cererea de chemare în judecată, a menţinut în rest dispoziţiile încheierii apelate, a anulat în tot sentinţa primei instanţe şi, rejudecând, a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, încetarea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. și a respins, ca neîntemeiate, cererea de obligare a pârâtului Ministerul Energiei la plata sumei de 34.785.015,45 lei, soluţionată şi, în contradictoriu cu pârâta, cererea de intervenţie accesorie şi cererea apelantei-reclamante de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva deciziei nr. 1643/07.10.2021, societatea A. S.A. şi Fondul Proprietatea S.A. au declarat recurs, solicitând casarea ei în parte, în ceea ce priveşte soluţia dată capătului de cerere referitor la obligarea intimatului-pârât Ministerul Energiei, în temeiul acţiunii oblice, la restituirea sumei de 34.785.015,45 lei, reprezentând ajutor de stat și la plata cheltuielilor de judecată solicitate.
În motivare, A. S.A. a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și a fost dată cu încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept material, invocând, deci, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ.
Circumscris ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea ori aplicarea eronată a art. 1.560 și 1.341 C. civ., dar și a O.U.G. nr. 77/2014.
Sub un prim aspect, a apreciat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că acţiunea oblică a fost întemeiată doar pe dispozițiile art. 1.560 și art. 1.341 C. civ., în condițiile în care ea fusese fundamentată și pe prevederile art. 2 alin. (1) lit. m) și art. 34 și art. 412 din O.U.G. nr. 77/2014, art. 663 alin. (2) C.proc.civ., O.U.G. nr. 11/2015 și H.G. nr. 1023/2011. De asemenea, a arătat că decizia atacată a fost dată cu greșita aplicare a art. 108 alin. (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și a art. 321 și 33 din O.U.G. nr. 77/2014.
În dezvoltarea motivului de recurs, autoarea acestei căi de atac a precizat că a solicitat obligarea Ministerului Energiei, pe calea acțiunii oblice, să restituie suma de 34.785.015,45 lei, care îi fusese plătită nedatorat, cu titlu de rambursare ajutor de stat, de către D. S.A., cât timp ea însăși, iar nu ministerul, fusese cea care îl furnizase, însă cererea sa a fost respinsă în etapele procesuale anterioare, apreciindu-se că nu are calitatea de creditor, concluzie desprinsă atât din adresa nr. 5282/22.05.2015 a Consiliului Concurenței, cât și din preambulul O.U.G. nr. 11/2015.
În continuare, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a soluționat cauza raportându-se numai la situaţia de fapt prezentată de intimata-pârâtă și, în esență, la adresa nr. 5282/22.05.2015 a Consiliului Concurenței și la preambulul O.U.G. nr. 11/2015, ajungând la concluzia eronată că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1.560-1.561 C. civ. și de art. 1.341 C. civ.
Astfel, a precizat că a acordat D. S.A. un ajutor de stat, a cărui restituire a fost impusă prin Decizia nr. SA.33475 (2012/C) a Comisiei Europene. A mai subliniat că în loc ca plata să fie făcută în contul său, D. S.A. a efectuat-o în cel al Ministerului Energiei, Întreprinderilor Mici și Mijlocii și Mediului de Afaceri, al cărui succesor este Ministerul Energiei.
Apreciind că o atare plată este nedatorată, recurenta-reclamantă a promovat pe calea acțiunii oblice demersul judiciar de față, afirmând că este prejudiciată, prin lipsirea de folosința sumei de bani și diminuarea semnificativă a şanselor de a o recupera.
Din analiza cerințelor impuse de art. 1.560 C.civ. pentru exercitarea acțiunii oblice, autoarea acestui recurs a considerat că, într-o primă etapă, instanțele de fond ar fi trebuit să stabilească faptul că ea însăși era entitatea în patrimoniul căreia s-a născut dreptul la rambursarea ajutorului de stat, iar nu ministerul, iar apoi să examineze îndeplinirea celorlalte condiții ale acțiunii pe care a declanșat-o.
În ceea ce privește calitatea sa de creditor, recurenta-reclamantă a arătat că în apel au fost aplicate greșit prevederile art. 1.560 C.civ., instanța de prim control judiciar confundând persoana creditorului cu statul sau cu ministerul, aspect ce a determinat aplicarea greșită a celorlalte dispoziții legale ce reglementează acțiunea oblică și plata nedatorată și, astfel, în mod eronat, ca efect al unei greșite analize a normelor care definesc furnizorul ajutorului de stat, respectiv cele ale art. 2 alin. (1) lit. m) din O.U.G. nr. 77/2014, a reținut că nu are calitatea de creditor al societății intimate.
Contrar concluziilor instanţei de prim control judiciar, autoarea acestei căi de atac a arătat că, prin decizia emisă, Comisia Europeană a stabilit la paragraful 91 că este persoana care a conferit un avantaj necuvenit societăților F. S.A. și C. S.A. și că din aceste concluzii rezulta că ea era cea îndreptățită la rambursarea ajutorului de stat pe care l-a furnizat, iar plata făcută de D. S.A. către minister este rezultat al interpretării eronate de către Consiliul Concurenței a deciziei C.E. și a art. 2 alin. (1) lit. m) din O.U.G. nr. 77/2014, necenzurată corespunzător în decizia din apel.
În acest sens, a precizat că dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. m) din O.U.G. nr. 77/2014 definesc furnizorul de ajutor de stat ca fiind orice entitate deținută de stat sau care administrează resurse ale statului sau, după caz, deținută de o unitate administrativ-teritorială sau care administrează resurse ale unei astfel de unități, care acordă întreprinderilor facilități de natura ajutorului de stat sau de minimis.
Subliniind că este o societate la care statul este acționar majoritar, deținând 80% din acțiuni și că administrează resurse ale statului (potențialul hidroenergetic, lacuri de acumulare și râuri) în scopul producerii energiei electrice, recurenta-reclamantă a arătat că, în speță, ea a furnizat ajutorul de stat a cărui rambursare a fost impusă prin decizia Comisiei Europene.
Ca atare, titulara acestui recurs a arătat că, ignorând textul art. 2 alin. (1) lit. m) din O.U.G. nr. 77/2014 și, prin urmare, calitatea sa de creditor și apreciind că aceasta îi aparține Ministerului Energiei, curtea de apel a aplicat greșit legea, iar eroarea în care s-a aflat s-a perpetuat în întreaga analiză subsecventă a condițiilor acțiunii oblice.
În opinia sa, calitatea de furnizor de ajutor de stat a fost probată și prin înscrisurile depuse la dosar, facturile emise de C. S.A., situaţia lor și a plăţilor efectuate, calculul dobânzilor, raportul de control nr. 133129 din 17.12.2014, decizia nr. 4/19.01.2015 a Curţii de Conturi și decizia C.E., asupra cărora instanţa de apel a omis să se pronunțe, deși le-a încuviințat în probațiune.
În acest context, recurenta-reclamantă a afirmat că a depus facturile la dosar cu scopul de a dovedi că a fost parte în contractele de cumpărare a energiei electrice la prețuri mai mari decât cele practicate pe piaţă.
De asemenea, a arătat că și înscrierea la masa credală a intimatei-pârâte cu suma de 1.036.204.625,67 lei proba calitatea sa de furnizor de ajutor de stat și de creditor al părții adverse, însă instanța de apel a omis să se pronunţe și asupra acestui aspect.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de apel a interpretat eronat și prevederile art. 34 din O.U.G. nr. 77/2014, care stabileau în sarcina furnizorului de ajutor de stat și a Consiliului Concurenței obligaţia de a efectua toate demersurile și procedura de recuperare a ajutorului, întrucât, în opinia sa, autoritățile naționale nu i-au dat curs. Astfel, a afirmat că greșit a considerat curtea de apel că instituţiile statului au aplicat întocmai acest articol, pornind de la adresa nr. 5282/22.05.2015 a Consiliului Concurenței și că, respectând cele indicate acolo, D. S.A. a rambursat în mod corect intimatului-pârât ajutorul de stat, care ulterior a fost virat către bugetul de stat.
În continuare, autoarea căii de atac a prezentat procedura care, în opinia sa, ar fi trebuit urmată de instituțiile statului, potrivit normei legale pretins încălcate, subliniind că dacă autoritățile române ar fi respectat-o, atunci restituirea ajutorului de stat s-ar fi efectuat în patrimoniul său.
Mai mult decât atât, a apreciat că, în adresa nr. 5282/22.05.2015, Consiliul Concurenţei nu avea competența de a oferi interpretări obligatorii ale legislaţiei europene în materia ajutorului de stat.
În argumentarea nelegalității deciziei recurate, autoarea căii de atac a mai menționat că instanţa de prim control judiciar a aplicat greşit și prevederile O.U.G. nr. 11/2015, întrucât și-a întemeiat considerentele referitoare la calitatea de creditor a statului pe preambulul acestui act normativ, care nu reprezenta o normă juridică aptă să tranşeze problema de drept din speţă, întrucât potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, doar articolele cuprind dispoziţii legale.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de apel nu a analizat dacă a suportat un prejudiciu prin restituirea ajutorului de stat către intimatul-pârât, și nici raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și refuzul sau neglijența intimatei-pârâte de a recupera creanța, iar hotărârea a fost pronunţată ca urmare a greşitei aplicări a art. 1.560 C.civ., deoarece, în mod eronat, s-a apreciat că suma pretinsă nu era certă, lichidă și exigibilă, în condițiile în care existența ei rezulta din decizia C.E., care reprezenta titlu executoriu.
Totodată, a arătat că hotărârea atacată a fost dată și cu încălcarea art. 1.341 C.civ., întrucât condițiile plății nedatorate nu au fost examinate, sens în care a arătat că, întrucât ea a furnizat ajutorul de stat, datoria achitată de către intimata-pârâtă către intimatul-pârât nu există și, ca atare, nu justifica plata efectuată.
A mai susținut că art. 1.341 alin. (1) C.civ. a fost aplicat greșit și atunci când instanţa a analizat condiția ca plata să fi fost făcută din eroare, întrucât îndeplinirea acestei cerințe era evidentă, cât timp scopul emiterii deciziei C.E. era de restabilire a situaţiei anterioare acordării ajutorului de stat.
Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., această recurentă a susținut că hotărârea atacată nu răspunde exigențelor prevăzute de art. 425 C.proc.civ., cât timp nu cuprinde motivele care fundamentează soluția pronunțată, instanța de apel limitându-se a relua fraze din adresa Consiliului Concurenței nr. 5282/22.05.2015, din preambulul O.U.G. nr. 11/2015, din considerentele primei instanțe din primul ciclu procesual și din susţinerile intimaților, dar fără a examina incidența în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 77/2014, a art. 663 alin. (2) C.proc.civ. și a O.U.G. nr. 11/2015.
A mai arătat că și soluţia de neacordare a cheltuielilor de judecată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 451-453 C.proc.civ., întrucât, deşi apelul a fost admis numai în parte, instanța devolutivă nu a stabilit măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea căii de atac pe care a promovat-o, recurenta-intervenientă a arătat, în esenţă, că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a textelor de lege în materia ajutorului de stat, în special a art. 108 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, a art. 2 alin. (1) lit. m), a art. 321 şi 33 din O.U.G. nr. 77/2014 și a afirmat că acţiunea oblică a fost soluţionată cu încălcarea normelor de drept material, arătând că intimata-pârâtă în mod eronat a rambursat ajutorul de stat către Ministerul Energiei şi că, în temeiul plăţii nedatorate, față de pasivitatea intimatei manifestată în recuperarea creanței achitate în mod nedatorat, recurenta-reclamantă putea solicita restituirea ei.
Evocând prevederile art. 1.560 C. civ., a arătat că în cauză erau îndeplinite condiţiile legale ale acţiunii oblice. În argumentare, a afirmat că prin decizia C.E. s-a stabilit obligația intimatei-pârâte de a restitui ajutorul de stat încasat în mod nelegal, iar decizia indicată reprezenta titlu executoriu, potrivit art. 321 din O.U.G. nr. 77/2014 și că, în temeiul aceluiași text de lege, rambursarea sumei ar fi trebuit să se efectueze către recurenta-reclamantă. Citând dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. m) și ale art. 33 din O.U.G. nr. 77/2014, autoarea acestei căi de atac a subliniat că din cuprinsul deciziei C.E. rezulta în mod neechivoc calitatea recurentei-reclamante de furnizor al ajutorului de stat, ea fiind partea care a încheiat contractele analizate de autoritățile europene și care a achitat din propriul patrimoniu prețul energiei ce constituie o formă de ajutor de stat acordat nelegal.
A subliniat că prin încasarea de către intimatul-pârât a creanței în litigiu, sancțiunea instituită de normele legale indicate s-ar transforma într-un beneficiu al Statului Român, iar scopul legii nu ar fi atins. Contrar considerentelor instanței de apel, autoarea acestui recurs a susținut că Statul Român nu deținea o atare calitate, ci avea doar obligația de a-și da concursul la restabilirea situației anterioare. De asemenea, recurenta-intervenientă a susținut că preambulul unei ordonanțe de urgență nu ar putea reprezenta o normă juridică aptă să tranșeze problema de drept din speță.
A mai arătat că, în mod greșit, la pronunțarea deciziei a fost reținută adresa nr. 5282/22.05.2015 a Consiliului Concurenței, deoarece această instituție nu putea oferi interpretări obligatorii legislației europene în materia ajutorului de stat, numai Curtea de Justiție a Uniunii Europene având această competență.
Față de aceste considerente, a apreciat că recurenta-reclamantă deținea o creanță certă, a cărei existență rezultă din decizia C.E., și exigibilă, de vreme ce în cuprinsul aceleiași decizii se menționează că recuperarea ajutorului trebuia să fie imediată și efectivă.
Cu privire la existența dreptului la restituire, neexercitat de către intimata-pârâtă, autoarea acestei căi de atac a arătat că, urmare a plății nedatorate efectuate de intimată, în patrimoniul recurentei-reclamante s-a născut dreptul de creanță asupra sumei achitate cu acest titlu. Totodată, a subliniat că prejudiciul recurentei-reclamante a fost reprezentat de lipsa folosinței sumei la rambursarea căreia era îndreptățită, acesta fiind înregistrat încă de la data la care s-a stabilit rambursarea ajutorului de stat.
A mai apreciat că, întrucât între recurenta-reclamantă și intimatul-pârât nu existau raporturi juridice directe, promovarea acțiunii de față a reprezentat singura cale de readucere a creanței în patrimoniul societății intimate.
În argumentare, a mai arătat că și față de deschiderea procedurii insolvenței împotriva beneficiarului ajutorului de stat se impunea admiterea acțiunii, întrucât recuperarea sumei în litigiu ar fi majorat șansele recurentei-reclamante de a-i fi rambursată creanța.
La 25.01.2022, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.
În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul de a prezenta puncte de vedere la raport, în termen de 10 zile de la comunicare; numai recurenta-reclamantă și intimata-pârâtă și-au expus punctele de vedere.
La 15.02.2023, completul de filtru a admis în principiu recursurile și a dispus citarea părților pentru dezbateri.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:
Cadrul procesual în care se derulează judecata în prezentul dosar, stabilit prin decizia atacată și necontestat în recurs, o pune pe reclamanta Societatea A. S.A. şi pe pârâtul Ministerul Energiei, D. S.A., stând în proces ca debitor pretins pasiv, în al cărui patrimoniu urmează a fi restituită suma în cazul în care demersul de inițiere a acțiunii oblice ar fi găsit fondat; în același cadru figurează și intervenienta Fondul Proprietatea S.A., autoare a cererii de intervenție accesorie; limitele judecății în recurs nu vizează dispoziția adoptată în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, prin care s-a decis încetarea acţiunii formulate împotriva pârâtei D. S.A. și nici cea prin care a fost înlăturată sancțiunea decăderii reclamantei din dreptul de a-şi modifica cererea, aplicată de prima instanță.
Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt care a generat litigiul de față este plasată pe emiterea, la 20.04.2015, a deciziei (UE) 2015/1877 a Comisiei Europene privind tarifele practicate de S.C. A. S.A. față de S.C. F. S.A. și S.C. C. S.A. – SA.33475 (12/C) [notificată cu nr. C(2015) 2648], (în continuare, Decizia C.E.), prin care s-a constatat că S.C. C. S.A. a beneficiat de un ajutor de stat, a cărui recuperare a fost impusă. Succesoarea acestor societăți, D. S.A., a arătat că a restituit suma în contul Ministerului Energiei, însă recurenta-reclamantă a susținut că suma ar fi trebuit să îi fie virată ei înseși, deoarece ea este entitatea care a furnizat ajutorul de stat; în aceste condiții, a apreciat că plata făcută de D. S.A. este nedatorată.
Invocând pasivitatea D. S.A. în a solicita restituirea sumei de la Ministerul Energiei, recurenta-reclamantă a inițiat demersul judiciar de față, pe calea acțiunii oblice, respins în etapele procesuale anterioare în care s-a apreciat că nu ea are calitatea de creditor, ci Ministerul Energiei, concluzie desprinsă atât din adresa nr. 5282/22.05.2015 a Consiliului Concurenței, cât și din preambulul O.U.G. nr. 11/2015.
Așadar, chestiunea de drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea ambelor recursuri -care urmează să fie analizate împreună – constă în a stabili persoana îndreptățită la rambursarea ajutorului de stat.
Ca formă în care statul poate influența funcționarea piețelor, ajutorul de stat își are sediul materiei în art. 107 alin. (1) din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, ale cărui prevederi au fost interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Jurisprudența instanței europene a conturat, astfel, elementele care întrunite cumulativ conduc la calificarea unei măsuri ca fiind ajutor de stat: măsura implică o intervenție a statului sau o intervenție prin utilizarea resurselor publice, ea oferă un avantaj economic uneia sau mai multor întreprinderi, pe care aceasta/acestea nu l-ar fi obținut în condiții normale de piață, avantajul este acordat selectiv, iar măsura are efect potențial asupra schimburilor comerciale în interiorul Uniunii Europene, afectând concurența.
În cazul în care avantajele financiare acordate întreprinderilor ar putea fi apte să denatureze concurența pe piața internă, iar Comisia Europeană constată că ajutorul de stat este ilegal și/sau incompatibil cu piața internă, ea obligă statul membru, printr-o decizie, să îl recupereze, în scopul restabilirii situației care exista înainte de plata lui, lipsind beneficiarul de avantajul creat față de concurenții săi.
Prin decizia amintită, Comisia Europeană a stabilit că A. S.A. este persoana care a conferit un avantaj necuvenit societăților F. S.A. și C. S.A.
Astfel, în considerentele prezentate, Comisia, evaluând avantajul economic creat societăților F. S.A. și C. S.A., a stabilit, făcând o analiză econometrică și verificând dacă A. S.A. s-a comportat într-un mod comparabil cu cel al unui operator economic privat într-o situație similară, prin examenul circumstanțelor, a ajuns la concluzia că fiecare MWh cumpărat de la F. S.A. și C. S.A. a fost revândut în pierdere de A. S.A., ceea ce a conferit celor două societăți un avantaj economic, care în alte circumstanțe nu era disponibil în condiții de piață; de altfel, la aceeași concluzie a ajuns și comparând prețurile prevăzute în contract, plătite de A. S.A., cu prețurile cele mai mari aplicate în România în perioada 2009-2011 din contractele cu amănuntul pe termen lung, analiză din care a rezultat că prețurile medii plătite de A. S.A. societăților F. S.A. și C. S.A. au fost mai mari decât prețurile cele mai ridicate din anii 2009, 2010 și 2011.
În continuare, pentru a verifica dacă măsura a implicat resurse de stat și a fost imputabilă acestuia, Comisia a notat că A. S.A. este în mod direct controlată de Statul Român, așa încât resursele la care a renunțat reprezintă resurse de stat la care a renunțat România. Subliniind că nu capacitatea statului de a controla entitățile implicate în acordarea măsurilor justifică în mod automat prezumția conform căreia acțiunile entităților sunt imputabile statului și că în jurisprudența ei Curtea de Justiție a Uniunii Europene a furnizat indicatori de stabilire a imputabilității statului, a constatat că, de vreme ce Ministerul Economiei și Comerțului a fost implicat în mod activ în procesul decizional privind încheierea contractelor și în reajustările ulterioare ale prețului contractual, raporturile derulate nu au fost expresia unor decizii comerciale raționale și independente ale societății A. S.A., ci au rezultat din exercitarea influenței dominante a Statului Român.
Din perspectiva selectivității, Comisia a notat că numai F. S.A. și C. S.A. au beneficiat în temeiul contractelor de avantaje economice necuvenite și că niciun alt furnizor de energie electrică al societății A. S.A. nu a beneficiat de condiții similare celor prevăzute în contracte; de aceea, a considerat că avantajele economice care decurg din prețurile contractuale excesiv de mari sunt selective.
Evaluând impactul asupra schimburilor comerciale, în decizie s-a reținut că piața pentru vânzarea de energie electrică pe care societățile F. S.A. și C. S.A. își desfășoară activitatea este deschisă concurenței și interconectată cu cea a altor state membre, iar orice beneficiu economic acordat ar putea să le ofere celor două societăți un avantaj față de alți concurenți cărora nu li se aplică astfel de prețuri în condiții de piață. De aceea, Comisia a tras concluzia că prin contractele examinate s-ar putea denatura concurența și că ele ar putea avea un efect asupra schimburilor comerciale dintre statele membre, în sensul art. 107 alin. (1) din Tratat.
În considerarea tuturor acestor argumente, a apreciat că ambele contracte implică acordarea de ajutor de stat în favoarea societăților F. S.A. și C. S.A., că România nu a respectat clauza de standstill și că ajutorul de stat este ilegal și incompatibil cu piața internă; așa fiind, Comisia a stabilit că România îl recuperează de la beneficiari.
Emiterea acestei decizii a generat, așadar, în temeiul art. 33 din O.U.G. nr. 77/2014, obligația beneficiarului de a rambursa suma reprezentând echivalentul ajutorului de stat a cărui recuperare a fost decisă.
Reiterând că atunci când Comisia constată că ajutorul de stat este ilegal și incompatibil cu piața internă, ea obligă statul membru printr-o decizie să îl recupereze, Înalta Curte subliniază că o atare dispoziție provine din modalitatea în care funcționează instituțiile europene, din relația dintre acestea și statele membre, dar semnificația ei nu este aceea că statul este în mod necesar titularul dreptului de restituire, ci doar că el trebuie să se asigure că, fiind restabilită situația ce exista înainte de plata lui, beneficiarul este lipsit de avantajul creat față de concurenții săi, prin rambursarea ajutorului.
În vederea efectivității procedurii de rambursare, a fost adoptată O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996.
Cum mecanismul ajutorului de stat îi opune, după cum s-a arătat mai sus, pe furnizorul și pe beneficiarul acestuia, principiul simetriei impune ca rambursarea lui să fie făcută de către beneficiar către furnizor.
Acesta din urmă, definit de art. 2 alin. (1) lit. m) din O.U.G. nr. 77/2014, ca fiind orice entitate deținută de stat sau care administrează resurse ale statului sau, după caz, deținută de o unitate administrativ-teritorială sau care administrează resurse ale unei astfel de unități, care acordă întreprinderilor facilități de natura ajutorului de stat sau de minimis, este, în speță, așa cum rezultă din expunerea amplă a considerentelor deciziei C.E., recurenta-reclamantă A. S.A., societate la care statul este acționar majoritar, deținând peste 80% din acțiuni și care administrează resurse ale statului (potențialul hidroenergetic, râuri și lacuri de acumulare), în scopul producerii energiei electrice.
Ca atare, ignorând art. 2 alin. (1) lit. m) din O.U.G. nr. 77/2014 şi omiţând să analizeze criticile care îi fuseseră invocate sub acest aspect – sens în care motivul fundamentat pe ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. este întemeiat – și, deci, calitatea A. S.A. de creditor și apreciind că aceasta îi revine Ministerului Energiei, cu toate că personalitatea juridică a celor două entități este distinctă, curtea de apel a nesocotit prevederile evocate mai sus.
D. S.A. a susținut că a rambursat ajutorul de stat în mod corect intimatului-pârât, în considerarea adresei nr. 5282/22.05.2015 a Consiliului Concurenței, însă Înalta Curte constată că, potrivit art. 34 și 36 din O.U.G. nr. 77/2014, atribuțiile Consiliului Concurenței, în îndeplinirea rolului său de autoritate națională de contact, sunt limitate la transmiterea către furnizorul de ajutor de stat a copiei deciziei Comisiei Europene prin care s-a dispus recuperarea ajutorului de stat ilegal sau a ajutorului utilizat abuziv, primită prin intermediul Reprezentanței Permanente a României pe lângă Uniunea Europeană. Ca atare, Consiliul Concurenței nu interpretează cu efect obligatoriu nici normele europene, nici pe cele naţionale în materia ajutorului de stat.
Un alt argument care a justificat concluzia instanței de prim control judiciar a fost desprins din analiza preambulului O.U.G. nr. 11/2015 privind acordarea unui împrumut D. S.A. din venituri rezultate din privatizare, în care s-a consemnat în repetate rânduri că „Societatea D. S.A. are obligaţia să ramburseze suma reprezentând ajutorul de stat incompatibil pentru care Comisia Europeană a dispus, în data de 20 aprilie 2015, în cazul nr. SA.33475 (2012/C) referitor la tarifele practicate de A. pentru societatea F. S.A. şi societatea C. S.A., recuperarea acestuia de către Statul Român”.
O atare mențiune nu demonstrează însă, prin ea însăși, calitatea de creditor a statului, deoarece preambulul unui act normativ nu reprezintă o normă juridică.
În acest sens, Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede în art. 44 că doar partea dispozitivă a unui act normativ reprezintă conținutul propriu-zis al reglementării, alcătuit din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale care fac obiectul acestuia.
În schimb, preambulul enunță în sinteză, potrivit art. 43 alin. (1) din aceeaşi lege, scopul și, după caz, motivarea reglementării; el nu cuprinde nici directive, nici reguli de interpretare.
Conţinutul propriu-zis al unei reglementări este alcătuit doar din articole şi alineate; astfel, în art. 47 din Legea nr. 24/2000 se arată că articolul, element structural de bază al părții dispozitive, cuprinde, de regulă, o singură dispoziție normativă aplicabilă unei situații date, iar în art. 48 se prevede că atunci când din dispoziția normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte, asigurându-se alineatului, ca subdiviziune a articolului, o succesiune logică a ideilor și o coerență a reglementării.
Așadar, în lipsa necontestată a indicării în partea dispozitivă a O.U.G. nr. 11/2015 a unei reglementări derogatorii de la O.U.G. nr. 77/2014, în sensul că rambursarea ajutorului de stat să se facă nu către furnizor, ci către acționarul său majoritar ori chiar către stat, existența în preambulul respectivei ordonanțe de urgență a unor mențiuni de genul celor citate mai sus nu conferă statului calitatea de creditor, care a fost, aşadar, reținută nelegal în etapele anterioare ale procesului.
Prin urmare, apreciind în mod greșit că statul era titularul dreptului de a-i fi rambursată suma în dispută, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 1.341 C. civ., potrivit cărora „Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire”.
Ca fapt juridic licit și voluntar, plata nedatorată presupune executarea de către o persoană, în principiu din eroare, a unei prestații la care nu era obligată și fără intenția de a plăti datoria altuia.
Or, atât timp cât creditor al dreptului de a-i fi rambursat ajutorul de stat era furnizorul acestuia, respectiv recurenta-reclamantă, plata datoriei a fost făcută din eroare către Ministerul Energiei, chiar și în condițiile examinate mai sus, în care autoritățile naționale au apreciat, în mod eronat însă, asupra persoanei îndrituite să o primească.
De aceea, plasându-și întregul raționament pe o premisă eronată, în sensul că statul ori acționarul majoritar al furnizorului ajutorului de stat declarat ilegal și incompatibil era titularul dreptului de a-i fi rambursată suma în dispută, instanța de apel s-a aflat într-o eroare care s-a perpetuat apoi în întreaga analiză a condițiilor acțiunii oblice, în special a celei referitoare la pasivitatea debitorului, cât timp nu a dat relevanța cuvenită intenției autorului demersului judiciar de a și-l fundamenta, în mod judicios, pe calitatea sa de creditor.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte a constatat că sunt întemeiate ambele motive de nelegalitate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 și 497 C.proc.civ., a admis recursurile, a casat în parte decizia atacată și a trimis cauza instanţei de apel pentru o nouă judecată a cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Energiei şi a cererii de intervenţie accesorie, context în care instanța de apel va reevalua cerințele acțiunii oblice, care se desprind din analiza reglementării cuprinse în art. 1.560-1.561 C. civ., pornind de la premisa dezlegată prin prezenta decizie; dispoziţiile neatacate ale deciziei au fost menţinute.
Trebuie adăugat că, în cazul în care demersul adresat instanțelor în litigiul de față va fi găsit fondat, se va ține cont, în măsura în care procedura de insolvență a D. S.A. va fi în continuare pe rolul instanțelor de judecată sau va fi închisă, de considerentele regăsite la paragrafele 117-124 din decizia C.E., a căror aplicabilitate mutatis mutandis va fi avută în vedere.
