În data de 21 octombrie 2024 a avut loc, online, Întâlnirea președinților secțiilor specializate (foste comerciale) din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, întâlnire în cadrul căreia au fost dezbătute probleme de drept ce au generat practică judiciară neunitară în materia contenciosului administrativ și fiscal, ocazie cu care s-a pus și problema dacă Legea nr. 11/1991 stabilește o competență teritorială alternativă absolută sau relativă? Se poate da efect unei clauze atributive de competență în materie de combatere a concurenţei neloiale.
Într-o primă opinie, în materia protecției contra concurenței neloiale legea instituie o competenţă teritorială alternativă între locul săvârşirii faptei și locul unde pârâtul are sediul sau domiciliul.
Fiind vorba despre o competență teritorială alternativă, deci de ordine privată, astfel cum prevede art. 129 C. pr. civ., alegerea de competenţă făcută de părţi este făcută în mod legal, raportat la dispoziţiile art. 126 alin. (1) C. pr. civ.. Potrivit celei de-a doua opinii, legea instituie o competenţă teritorială alternativă, dar absolută, între instanţa de la locul săvârşirii faptei, respectiv instanţa de la locul unde pârâtul are sediul sau domiciliul.
Competența reglementată de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 11/2011 este una alternativă, ce dă posibilitatea reclamantului să se adreseze fie tribunalului de la locul săvârșirii faptei de concurență neloială, fie tribunalului de la sediul pârâtului.
Competența astfel reglementată este și exclusivă, aceasta neavând posibilitatea unei a treia opțiuni, întrucât legea specială stabilește clar competența teritorială în
favoarea unei anumite instanțe.
În opinia INM, conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 11/1991, acţiunile izvorând dintr-o practică de concurenţă neloială sunt de competenţa tribunalului locului săvârşirii
faptei sau în a cărui rază teritorială se găseşte sediul pârâtului; în lipsa unui sediu este competent tribunalul domiciliului pârâtului. Din perspectivă teritorială, competența este una alternativă.
Pentru a determina dacă este vorba și despre o competență exclusivă nu este suficient a se reține faptul că legea specială stabilește competența teritorială în favoarea unei anumite instanțe.
Astfel, și art. 107 alin. (1) C. pr. civ. stabilește competența teritorială în favoarea unei anumite instanțe, însă, în principiu, aceasta nu este exclusivă. De asemenea, nici faptul că reglementarea este situată într-o normă specială nu este suficient. În acest sens, în doctrină35 s-a arătat că echivalarea unei norme speciale de competență cu o normă de competență exclusivă, doar în considerarea caracterului special al normei, este fără îndoială greșită, nefiind îndreptățită de nicio dispoziție legală.
Din examinarea dispozițiilor art. 117 – 121 C. pr. civ. rezultă că legiuitorul marchează competența teritorială exclusivă folosind termeni din care rezultă expres acest caracter: „numai”, în art. 117 alin. (1), „exclusivă” în art. 118 alin. (1) și (2), „exclusivă” în art. 119 și în art. 120, respectiv „numai” în art. 121. De asemenea, sub aspect teritorial, în procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care părțile pot să dispună, necompetența este în principiu de ordine privată, astfel cum rezultă și din modalitatea în care este redactat art. 126 alin. (1) C. pr. civ.
În același sens, în doctrină36 s-a observat că: au caracter relativ doar competenţa teritorială de drept comun şi cea alternativă, iar aceasta exclusiv în pricinile privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care părţile pot să dispună.
Autorul remarcase, cu temei, existența unui caz de competență teritorială alternativă și exclusivă, respectiv cel reglementat de art. 113 alin. (1) pct. 1 C. pr.
civ., acesta referindu-se însă la cererile privitoare la stabilirea filiației, iar nu la bunuri sau drepturi de care părţile pot să dispună.
În aceste condiții, dat fiind că art. 7 alin. (2) din Legea nr. 11/1991 nu folosește termeni din care să rezulte neechivoc faptul că este vorba despre o competență teritorială exclusivă, considerăm că este vorba despre o competență alternativă și de ordine privată, astfel că părțile pot conveni, în condițiile art. 126 alin. (1) C. pr. civ., ca procesele să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece.
În concluzie, opinia INM este în sensul că art. 7 alin. (2) din Legea nr. 11/1991 reglementează o competență teritorială alternativă și de ordine privată, astfel că părțile pot conveni, în condițiile art. 126 alin. (1) C. pr. civ., ca procesele să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece.
