Titlul problemei de drept: situația persoanelor condamnate care la data intrării în vigoare a dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 se aflau în executarea unor pedepse stabilite pentru infracțiuni săvârșite în stare de recidivă postcondamnatorie, recidivă postexecutorie sau de pluralitate intermediară.
- Materia: penal
- Subcategoria: cauze referitoare la executarea sancțiunilor de drept penal
- Acte normative incidente: art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, deciziile ÎCCJ nr. 13/25.04.2017, nr. 7/26.04.2018 (HP), nr. 15/26.09.2018 (HP)
- Cuvinte cheie: recalculare pedeapsă
S-a pus problema, în practica judiciară, dacă este posibilă recalcularea unei pedepse aplicate pentru o infracțiune ce reprezintă primul termen al unei pluralități de infracțiuni sub forma recidivei postcondamnatorii, postexecutorii sau a unei pluralități intermediare, atunci când pedeapsa rezultantă corespunzătoare, calculată, după caz, prin raportare la dispozițiile art. 43 alin. (1) C.pen., art. 43 alin. (5) C.pen. sau art. 44 alin. (2) C.pen., a fost aplicată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, aflată în curs de executare.
Soluționarea acestei probleme prezintă relevanță nu doar prin prisma cuantumului rezultantei pe care ar avea-o de executat condamnatul, dar mai ales din perspectiva noi forme de pluralitate care ar putea rezulta ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 în privința pedepsei de la primul termen. Astfel, în concret, recidiva postcondamnatorie poate deveni postexecutorie, respectiv pluralitatea intermediară poate deveni o pluralitate nenumită, atunci când în urma deducerii prevăzute de dispozițiile menționate din durata pedepsei de la primul termen aceasta ar fi considerată ca executată mai înainte de momentul comiterii infracțiunii de la cel de-al doilea termen al pluralității.
Într-o opinie, o astfel de recalculare nu ar fi posibilă, în condițiile în care, din întreaga reglementare a Legii nr. 169/2017, reiese că zilele considerate ca executate în compensarea cazării în condiții necorespunzătoare se au în vedere doar la recalcularea pedepsei care se execută, iar restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară este stabilit cu autoritate de lucru judecat de către instanța care a pronunțat hotărârea de condamnare.
Într-o altă opinie, pornind de la dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția României precum și de la faptul că nu există dispoziții care să restrângă sfera de aplicare a prevederilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, s-a apreciat că o astfel de recalculare ar fi posibilă, deoarece, în caz contrar, ar interveni o discriminare între persoanele care au fost liberate condiționat și au fost condamnate din nou și cele care urmează să fie liberate condiționat, chiar dacă ambele au executat pedepse privative de libertate ulterior datei de 24.07.2012. De asemenea, s-a avut în vedere și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 13/25.04.2017, prin care s-a stabilit că dispozițiile art. 6 C.pen. sunt incidente în ipoteza în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiționată a persoanei condamnate, iar ulterior s-a dispus executarea restului de pedeapsă, printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare, prin care instanța nu s-a pronunțat cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.
În opinia INM, primul punct de vedere este cel corect.
Astfel, prin decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a dispus că, în interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, pentru determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat în vederea aplicării tratamentului sancționator de la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, trebuie recalculată, începând cu data de 24 iulie 2012, perioada executată efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă eliberarea condiționată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în considerarea condițiilor de detenție necorespunzătoare. În motivarea acestei soluții instanța supremă a reținut că în cuprinsul dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, legiuitorul nu distinge, în acordarea măsurii compensatorii, între persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 şi persoanele liberate condiţionat şi nu limitează aplicarea dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a legii menţionate, în ambele cazuri instanța care judecă cea de-a doua infracțiune fiind obligată să efectueze deducerea (s.n.).
De asemenea, prin decizia nr. 15 din 26 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că în interpretarea dispozițiilor art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal, prin pedeapsa „executată sau considerată ca executată”, ce constituie primul termen al recidivei, se are în vedere pedeapsa recalculată ca urmare a aplicării art. 55^1 din Legea nr. 254/2013.
În cuprinsul considerentelor deciziei s-a reținut că, în acord cu Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 2 iulie 2018, în situaţia săvârşirii unei noi infracţiuni în perioada liberării condiţionate, indiferent că aceasta a fost acordată în baza Codului penal din 1969 sau a Codului penal în vigoare, revocarea liberării condiţionate şi executarea restului de pedeapsă presupune recalcularea perioadei executate efectiv prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate ca măsură compensatorie pentru condiţiile de detenţie necorespunzătoare pentru infracțiunea ce constituie primul termen al pluralității (s.n.).
Prin urmare, din analiza considerentelor celor două decizii rezultă că situațiile examinate în considerentele celor două decizii au constituit obiectul unor judecăți pe fondul cauzei, determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară realizându-se cu ocazia judecării infracțiunii ce constituie al doilea termen al pluralității.
Cu privire la posibilitatea de a proceda la o astfel de recalculare în privința unei pedepse rezultante aplicate printr-o hotărâre definitivă, prin utilizarea mecanismului procedural al contestației la executare, în raport de natura juridică a contestației la executare, prin deciziile Deciziile nr. 12 din 6 mai 2015 și nr. 10 din 12 aprilie 2016 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și nr. VIII din 5 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite s-a arătat că motivele invocate pe calea acestui mijloc procesual nu pot pune în discuție autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești atacate. În acest sens este și jurisprudența constantă a instanței de contencios constituțional care, prin decizia nr. 589 din 1 octombrie 2015 a arătat că noțiunea de cauză de stingere sau micșorare a pedepsei din cuprinsul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală nu are în vedere o revizuire a cuantumului pedepsei dispus prin hotărâre judecătorească definitivă, deoarece aceasta ar echivala cu o încălcare a autorității de lucru judecat (….).
De aceea, recalcularea pedepsei aplicate pentru infracțiunea ce constituie primul termen al pluralității, ca urmare aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, ar putea conduce la schimbarea încadrării juridice și a regimului sancționator avut în vedere la momentul judecării cauzei, operațiune incompatibilă cu autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care s-a aplicat pedeapsa rezultantă, motiv pentru care beneficiul dispozițiilor art. 55^1 din această lege poate fi obținut doar raportat la această pedeapsă.
Nu poate fi primit argumentul legat de crearea pe această cale a unei situații de discriminare între persoanele care au fost liberate condiționat și care au fost condamnate din nou, pe de o parte și cele care urmează să fie liberate condiționat, pe de altă parte, întrucât acestea se regăsesc în situații diferite. Aceasta întrucât nu poate fi pus semnul egalităţii între persoanele condamnate definitiv, pentru care s-a stabilit o pedeapsă rezultantă pentru o pluralitate de infracțiuni sub forma recidivei sau a pluralității intermediare şi cele care se află în curs de judecată pentru o infracțiune nouă, comisă în condițiile unei astfel de pluralități. În acest sens, cu privire la principiul egalităţii, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional.
Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. Or, în ipoteza în discuție, persoanele la care se face referire nu se regăsesc în situaţii identice (unele au fost condamnate definitiv în condițiile uneia din formele de pluralitate menționate, altele nu), astfel că se justifică în mod obiectiv şi rezonabil tratamentul juridic neomogen, principiul egalităţii în faţa legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia Curții Constituționale nr. 379 din 26 iunie 2014).
Nici referirea la decizia nr. 13/25.04.2017 nu este în măsură să conducă la o altă concluzie întrucât prin conținutul acesteia instanța supremă nu a admis posibilitatea reconsiderării formei de pluralitate reținute în privința pedepsei pe care o execută condamnatul, după dispunerea liberării condiționate, ca efect al aplicării art. 6 C.pen. în privința termenilor pluralității, ci doar a avut în vedere reducerea pedepsei rezultante în baza acestui articol, chiar și după dispunerea liberării condiționate, ceea ce se realizează și în ipoteza în discuție, ca efect al aplicării dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013.
În cadrul dezbaterilor a fost evocată decizia nr. 8/11.03.2019, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție – completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, că competenţa soluţionării cererii prin care o persoană privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 pentru restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară şi care se regăseşte în pedeapsa în a cărei executare se află revine instanţei de executare sau instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.
În considerentele aceleiași decizii, ÎCCJ a reținut că „Deşi această decizie (Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 – n.n.) are în vedere determinarea restului rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară în vederea aplicării tratamentului sancţionator în caz de recidivă postcondamnatorie, ceea ce presupune, ca situaţie premisă, existenţa unui proces penal pendinte, considerentele deciziei sunt deopotrivă aplicabile, pentru identitate de raţiune, şi persoanelor aflate în executarea unor pedepse rezultante în cuprinsul cărora se regăseşte, cumulat cu pedeapsa aplicată pentru o nouă infracţiune, un rest rămas neexecutat dintr-o pedeapsă pentru care aceste persoane au beneficiat de liberare condiţionată anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi Deciziei nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Într-o asemenea ipoteză, recalcularea părţii executate efectiv din pedeapsa anterioară, prin luarea în considerare a zilelor compensatorii acordate pentru executarea acesteia în condiţii de detenţie necorespunzătoare, va avea ca efect reducerea restului rămas neexecutat şi, prin aceasta, reducerea pedepsei rezultante definitiv aplicate, în condiţiile în care restul neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară s-a adăugat la pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune” (s.n.).
Participanții la întâlnire, în unanimitate, au agreat punctul de vedere al INM, în sensul că deducerea urmează a fi efectuată din durata pedepsei rezultante.
Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel – Curtea de Apel București, 16-17 mai 2019
