Titlul problemei de drept: Admisibilitatea şi temeiul juridic de acordare a despăgubirilor în cazul în care subiectul de drept public preia faptic o suprafaţă de teren aflată în proprietatea privată a unei persoane fizice sau juridice, fie în vederea realizării unui obiectiv de interes public (edificarea fiind doar în faza de proiect), fie ca urmare a realizării unui obiectiv de interes public, obiectivul fiind deja edificat la momentul promovării acţiunii având ca obiect acordarea de despăgubiri.
- Materia: civil
- Subcategoria: pretenții
- Obiect ECRIS: pretenții
- Acte normative incidente: art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, art. 563, art. 566 și art. 1357 – 1371 C. civ.
- Cuvinte cheie: expropiere în fapt, despăgubiri, temei juridic, acțiune în revendicare.
Opinia Institutului Național al Magistraturii:
“Exproprierea de fapt” nu constituie o instituție juridică reglementată de o normă internă de drept substanțial, ci a fost creată pe cale jurisprudențială, reprezentând o situație de fapt generatoare de efecte juridice în planul dreptului de proprietate.
Subiectul de drept public ocupă în fapt, fără drept, imobilul aparținând în proprietate unui subiect de drept privat în vederea realizării unui obiectiv de interes public. O astfel de nesocotire a dreptului de proprietate impune o analiză a aplicării art. 1 din Primul Protocol adițional la Conventia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale, precum și a jurisprudenței C.E.D.O. în materie.
Potrivit art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale, încheiat la Paris la 20 martie 1952, prevede că:
Paragraful (1): Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Paragraful (2): Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
În cauza Vergu împotriva României, cererea nr. 8209/06, 11 ianuarie 2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis următoarele, cu referire la cazul unui cetățean român care a pretins o atingere adusă dreptului său de proprietate pentru realizarea construcţiilor de infrastructură rutieră pe terenul său:
“Curtea reamintește că, pentru a determina dacă a existat o privare de bunuri în sensul celei de-a doua „dispoziții”, este necesar nu numai să se examineze dacă a existat deposedare sau expropriere formală, ci și să se privească dincolo de aparențe și să se analizeze realitatea situației în litigiu. Convenția având ca obiect protecția drepturilor „concrete și efective”, este important să se cerceteze dacă situația menționată echivala unei exproprieri de fapt (Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 63, seria A nr. 52).
Curtea notează că, în speță, reclamantul a pierdut în totalitate și definitiv dispoziția asupra parcelei în litigiu din cauza ocupației de către Administrația Națională a Drumurilor care a transformat-o iremediabil, construind o rețea de evacuare a apelor. Deși nu a existat un act de expropriere formală și, deși reclamantul păstrează posibilitatea teoretică de a vinde acest teren, Curtea consideră că limitările aduse dreptului său de proprietate au fost atât de grave încât le putem asimila unei exproprieri de fapt care reiese din a doua frază a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Belvedere Alberghiera S.R.L. împotriva Italiei, nr. 31524/96, pct. 54, CEDO 2000-VI).
Astfel, a existat ingerință în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale.
Pentru a fi compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, o asemenea ingerință trebuie operată „pentru cauza de utilitate publică”, „în condițiile prevăzute de legea și de principiile generale de drept internațional”. Ingerința trebuie să înlesnească un „echilibru just” între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (Sporrong și Lönnroth, citată anterior, pct. 69). Mai mult, necesitatea de a examina problema echilibrului just nu se poate face simțită decât dacă s-a dovedit că ingerința în litigiu a respectat principiul legalității și nu era arbitrară [Iatridis împotriva Greciei (GC), nr. 31107/96, pct. 58, CEDO 1999-II; Beyeler împotriva Italiei (GC), nr. 33202/96, pct. 107, CEDO 2000-I și Belvedere Alberghiera S.R.L., citată anterior, pct. 55].
Curtea reamintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 solicită, înainte de toate, legalitatea unei ingerințe a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor. În mod special, principiul legalității presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor [Hutten-Czapska împotriva Poloniei (GC), nr. 35014/97, pct. 163, CEDO 2006-VIII].
În speță, fiind vorba despre temeiul juridic al ingerinței, Guvernul afirmă că art. 17 din Ordonanța Guvernului nr. 43/1997 a instituit asupra terenului în litigiu o servitute în favoarea domeniului public în temeiul căreia lucrările au avut loc. Mai mult, acesta afirmă că în aplicarea Legii nr. 213/1998, rețelele de canalizare și terenurile aferente fac parte din domeniul public.
Curtea nu poate accepta argumentele Guvernului.
Cu privire la primul, Curtea notează că art. 17 din Ordonanța Guvernului nr. 43/1997 prevede că terenurile situate în zona de protecție a drumului rămân în administrația proprietarilor lor.
În plus, Curtea constată că Codul civil prevede că cel căruia i se datorează o servitute are dreptul să facă lucrările necesare pentru a o folosi, cu condiția să nu facă în fondul care datorează servitutea modificări care să agraveze starea acestui fond.
În speță, Curtea notează că terenul a fost transformat în mod ireversibil și că reclamantul a pierdut dispoziția asupra lui din momentul ocupării sale de către Administrația Națională a Drumurilor. Prin urmare, să presupunem că acest teren a fost grevat de o servitute, Curtea constată că autoritățile, ocupându-l în mod ireversibil și fără să-l informeze pe reclamant, au depășit cadrul legal fixat de Codul civil și de Ordonanța nr. 43/1997 pentru exercitarea normală a servituții și și-au însușit definitiv un bun în ciuda normelor ce reglementează exproprierea conformă cu legea.
În ceea ce privește al doilea argument rezultat din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998, Curtea observă că rețeaua de evacuare a apelor nu era preexistentă cumpărării terenului de către reclamant, dar că a fost creată ulterior, după ocuparea terenului de către Administrația Națională a Drumurilor. Or, această ocupare nu a avut ca temei juridic niciunul din modurile de transfer ale bunurilor în domeniul public prevăzute de Legea nr. 213/1998, și anume donația, vânzarea sau exproprierea. Astfel, Curtea concluzionează că această din urmă lege nu mai putea constitui temei legal pentru ocuparea terenului.
Având în vedere aceste considerente, în lipsa unui act formal de transfer de proprietate, Curtea apreciază că situația reclamantului nu putea fi considerată ca fiind „previzibilă” și răspunzând exigenței de „securitate juridică” (a se vedea, mutatis mutandis, Burghelea, citată anterior, pct. 39).
În ceea ce privește argumentul Guvernului conform căruia reclamantul ar fi putut cere instanțelor interne repararea prejudiciului suportat, Curtea notează că nu a furnizat decât un singur exemplu de jurisprudență, și anume hotărârea din 31 martie 2009 a Judecătoriei Craiova cu privire la posibilitatea de a solicita o reparație din cauza ocupării definitive a terenurilor în cadrul lucrărilor de amenajare a drumurilor.
Pe lângă faptul că este vorba de o hotărâre pronunțată la șase ani de la ocuparea terenului în litigiu și la mai mult de trei ani de la terminarea procedurii introduse de soții Vergu, având în vedere controlul statului asupra acestui teren și în lipsa „predictibilității” în care reclamantul s-a aflat din cauza autorităților, Curtea nu poate reproșa reclamantului că nu a încercat, după o primă acțiune de recuperare a terenului, o nouă procedură în despăgubire al cărei rezultat este nesigur (a se vedea, mutatis mutandis, Belvedere Alberghiera S.R.L., citată anterior, pct. 68 și Burghelea, citată anterior, pct. 40).
În lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că ingerința în litigiu nu era compatibilă cu principiul legalității și, prin urmare, că a încălcat dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale. O asemenea concluzie scutește Curtea de a mai căuta să afle dacă s-a menținut un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și cerințele obligatorii ale respectării drepturilor individuale.
Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi ocuparea ireversibilă a terenului, Curtea consideră că cea mai bună formă de reparaţie constă în acordarea de către stat a unei despăgubiri pentru prejudiciul material suferit. Părţile nefurnizând totuşi informaţii precise cu privire la valoarea acestui teren, se cuvine să nu se pronunţe asupra problemei şi să se stabilească în termen de şase luni de la data acestei hotărâri procedura ulterioară având în vedere eventualitatea unui acord dintre statul pârât şi reclamant.”
De asemenea, în Cauza Burghelea împotriva României, cererea nr. 26985/03, publicată în M.Of. nr. 736/26.10.2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând asupra cererii unui cetățean român care a pretins o atingere adusă dreptului său de proprietate asupra unui teren pentru construirea unei hidrocentrale și absența acordului privind vânzarea terenului către autorități:
“Curtea reiterează că, pentru a determina dacă a avut loc o privare de bunuri conform celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie nu numai să se examineze dacă s-a realizat deposedarea sau exproprierea formală, dar și să privească dincolo de aparențe și să analizeze realitatea situației litigioase. Întrucât Convenția vizează protejarea drepturilor „concrete și efective“, este important să se analizeze dacă această situație echivala cu o expropriere de fapt (Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, § 63).
Curtea amintește în continuare că art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune, mai întâi și cu precădere, ca o ingerință a autorității publice în exercițiul dreptului la respectarea bunurilor să fie legală: cea de-a doua teză a primului alineat din acest articol nu autorizează privarea de proprietate decât „în condițiile prevăzute de lege“ [Iatridis împotriva Greciei(MC) nr. 31.107/96, § 59, CEDO 1999-II]. De asemenea, principiul legalității implică existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile (Hentrich împotriva Franţei, Hotărârea din 22 septembrie 1994, seria A, nr. 296-A, § 42). În plus, preeminența dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă tuturor articolelor Convenției. Rezultă că necesitatea de a analiza dacă s-a păstrat un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale individului nu poate avea loc decât dacă se dovedește că ingerința litigioasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară (Iatridis, ibidem). Prin urmare, Curtea nu apreciază ca fiind oportun să își întemeieze raționamentul pe simpla constatare că nu a existat reparație în favoarea reclamantei (a se vedea, între altele, Giacobbe şi alţii împotriva Italiei, nr. 16.041/02, § 88, 15 decembrie 2005, și Janes Carratu împotriva Italiei, nr. 68.585/01, § 48, 3 august 2006).
În speță, Curtea observă mai întâi că reclamanta a pierdut dispoziția asupra terenului său începând cu momentul ocupării de către societatea H., în iunie 1994, sau cel târziu în martie 1995. Începând din acel moment, terenul a fost transformat în mod ireversibil, fiind defrișat și inundat în cadrul lucrărilor de construcție a unei hidrocentrale. În ceea ce privește argumentul Guvernului, conform căruia Declarația din 20 mai 1994 echivala cu un antecontract de vânzare a terenului între reclamantă și societatea H., Curtea remarcă faptul că nu era vorba decât de o declarație unilaterală adresată primăriei și retrasă ulterior și nimic nu contestă faptul că nu s-a încheiat niciun acord privind prețul de vânzare, element esențial pentru încheierea unui asemenea contract. Astfel, Curtea constată că nu a existat un transfer de proprietate amiabil în virtutea art. 4 din Legea nr. 33/1994, după cum susține Guvernul, niciun element al dosarului nesusținând teza conform căreia terenul în cauză a fost la un moment dat vândut efectiv sau cedat de reclamantă [a se vedea, mutatis mutandis, Fiore împotriva Italiei, nr. 63.864/00, § 96, 13 octombrie 2005, și Maselli împotriva Italiei (nr. 2) nr. 61.211/00, § 37, 11 iulie 2006]. În plus, Curtea observă că nici Guvernul, nici reclamanta nu au invocat faptul că ocuparea terenului în cauză s-a făcut în virtutea Decretului nr. 326/1985, care nu mai putea reprezenta bază legală pentru ocuparea terenurilor după Constituția din 1991 (paragraful 11 de mai sus).
Pe de altă parte, Curtea observă că, din moment ce vânzarea terenului în cauză a fost interzisă de Legea nr. 18/1991 pentru durata de 10 ani și în momentul inundării acestui teren Legea nr. 33/1994 era în vigoare, autoritățile au preferat să nu urmeze această procedură transparentă și, fără excepție, judiciară, prevăzută specific în acest sens; acestea au preferat să se bazeze pe Declarația reclamantei din 20 mai 1994 pentru a ocupa în mod irevocabil terenul acesteia, fără a îi plăti în prealabil despăgubiri, și – tot fără acordul conform și prealabil al reclamantei – să ia terenul cu chirie până la momentul în care vânzarea bunului va fi autorizată de lege. În acest sens, trebuie notat că dintre scrisorile prin care societatea H. a informat tardiv reclamanta despre ocuparea și inundarea terenului prima se referea, într-o manieră cel puțin confuză, la închirierea terenului în așteptarea vânzării ce trebuia să aibă loc după exproprierea, pretinsă a fi în curs, a terenului (paragraful 11 de mai sus). În plus, Curtea arată că autoritățile nu au informat-o pe reclamantă, care nu locuia în satul Nicorești, despre ședințele organizate de societatea H. pentru negocierea prețului de ocupare a terenurilor (închiriere) și despre prețul lor de vânzare. În orice caz, cu privire la faptele pertinente și la ocuparea prealabilă a terenului, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform căruia mecanismul juridic ales de autorități a fost mai rapid decât procedura de expropriere și a plasat părțile pe poziții de egalitate.
În temeiul acestor considerații, în absența unui act formal de expropriere, Curtea apreciază că situația reclamantei nu poate fi considerată „previzibilă“ și corespunzătoare cerinței „principiului securității juridice“. Situația în cauză a permis autorităților să tragă foloase din ocuparea terenului în cauză, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea (Constituția din 1991 și, în special, Legea nr. 33/1994), fără a pune în prealabil o indemnizație la dispoziția reclamantei (a se vedea, mutatis mutandis, De Sciscio, citată anterior, §§ 83-84, Janes Carratu, citată anterior, § 51, și Ucci împotriva Italiei, nr. 213/04, §§ 83-84, 22 iunie 2006).
În ceea ce privește argumentul Guvernului, conform căruia reclamanta ar fi putut să solicite în continuare tribunalelor interne reparația prejudiciului suferit, Curtea observă că acesta nu a prezentat exemple de jurisprudență fondate pe dreptul comun și că singura sentință definitivă prezentată (paragraful 23 de mai sus) s-a dat după aproximativ 12 ani de la data faptelor în cauză. În plus, trebuie avute în vedere, de asemenea, dispozițiile și practica interne în materie de prescripție (paragraful 25 de mai sus), care fac incertă modalitatea de soluționare a unei asemenea acțiuni introduse la mulți ani de la ocuparea terenului. În orice caz, având în vedere observațiile de mai sus privind lipsa de „previzibilitate“ în care reclamanta sa aflat din vina autorităților, Curtea nu îi poate reproșa acesteia că nu a încercat, după o perioadă atât de îndelungată, să angajeze o procedură de despăgubire, așa cum nu estimează ca fiind oportun să își bazeze raționamentul pe constatarea absenței de reparație în favoarea reclamantei (a se vedea, între altele, mutatis mutandis, Janes Carratu, citată anterior, § 48, De Sciscio, citată anterior, § 72, și Gautieri și alții împotriva Italiei, nr. 68.610/01, § 50, 19 octombrie 2006).
Prin prisma celor de mai sus, Curtea apreciază că ingerința litigioasă nu era compatibilă cu principiul legalității și, prin urmare, a încălcat dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Această concluzie scutește Curtea de a mai cerceta dacă s-a menținut un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor individuale.
Prin urmare, Curtea respinge excepția neepuizării căilor de recurs interne și hotărăște că s-a produs o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere că terenul său nu îi mai poate fi restituit în natură, reclamanta solicită 190.724,70 EUR reprezentând valoarea – determinată de un expert – a prejudiciului material suferit prin privarea de dreptul de proprietate. Din raportul de expertiză în cauză rezultă că reclamanta l-a împuternicit pe expert să calculeze acest prejudiciu pe baza unei sume lunare de 0,10 USD/m2/lună pentru perioada 1993-2008 și terenul nu a fost considerat forestier, ci având o utilizare „hidroenergetică“. De asemenea, reclamanta solicită 1.000 EUR pe an pentru perioada cuprinsă între 1994 și 2008 cu titlu de daune morale.
Asupra cererii de despăgubire materială, Guvernul contestă metoda de calcul a reclamantei, mai ales absența oricărei justificări a valorii de 0,10 USD menționate. El susține că pentru a calcula pierderea de profit a reclamantei trebuie să se ia în calcul faptul că este vorba de un teren forestier, cu plopi, neproductiv sau cu productivitate forestieră redusă. Acesta face trimitere la informațiile furnizate de regia națională a pădurilor, care prezintă 4 modalități de calcul al prejudiciului în cauză: prima, bazată pe prețul plătit celorlalți săteni; a doua, bazată pe obligațiile pecuniare legale ale autorităților în caz de scoatere temporară a terenului din fondul forestier (și din patrimoniul proprietarului); a treia, bazată pe obligațiile pecuniare legale ale autorităților în caz de scoatere definitivă a terenului din fondul forestier (și din patrimoniul proprietarului); și, în sfârșit, a patra, bazată pe contravaloarea terenului în cauză. Sumele menționate variază între o chirie anuală de 480.000 ROL la cursul din 1998, în primul caz, 25.572 RON, sumă la care se adaugă chiria anuală de la 8.513 până la 12.579 RON, în al doilea caz, și 109.095 RON sau 149.335 RON, în funcție de productivitatea terenului, în al treilea caz.
În ceea ce privește daunele morale, Guvernul estimează că suma solicitată este excesivă și o eventuală constatare a încălcării ar reprezenta o reparație suficientă.
Curtea consideră că singura bază de luat în calcul pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în speță în constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza ocupării ireversibile a terenului în litigiu de către autorități, cu nerespectarea principiului legalității. Curtea ține cont în același timp de imposibilitatea autorităților de a restitui terenul reclamantei și de modalitățile de calculare a prejudiciului material prezentate de părți, pe care este convenabil să le examineze din ipoteza ocupării ireversibile a terenului. Bazându-se pe observațiile părților și hotărând echitabil, conform art. 41 din Convenție, Curtea atribuie reclamantei 40.000 EUR cu titlu de daune materiale.
În plus, Curtea estimează că reclamanta a suferit un prejudiciu moral, generat în special de incertitudinea juridică ce decurge din atingerea sus-menționată adusă dreptului la respectarea bunurilor, și că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încălcării. În aceste împrejurări, având în vedere toate elementele pe care le deține și hotărând echitabil, conform art. 41 din Convenție, Curtea acordă 2.000 EUR reclamantei cu titlu de prejudiciu moral.”
Problemele care se ridică în privința exproprierii în fapt sunt reprezentate de obiectul și temeiul juridic al acțiunilor în justiție ce se impun a fi promovate, de momentul la care are loc transferul dreptului de proprietate de la subiectul de drept privat la cel de drept public și de cuantumul despăgubirilor.
Apreciem că din moment ce subiectul de drept public a ales să nu demareze procedura specială pentru exproprierea imobilului, ce ar fi implicat cu necesitate plata unei despăgubiri prealabile transferului dreptului de proprietate, și a ocupat, în consecință fără niciun drept, un imobil aparținând în proprietate unui subiect de drept privat, calea aflată la dispoziția celui expropriat în fapt este cea a acțiunii în revendicare de drept comun, reglementate de art. 563 C. civ.
De altfel, raportat la art. 858 C. civ., proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege. În schimb, în cazul exproprierii de fapt, subiectul de drept public, fără niciun drept, a ocupat un imobil, nefiind întrunită cerința specificată de art. 858 C. civ., din moment ce dobândirea dreptului de proprietate nu a avut loc printr-unul dintre modurile reglementate expres și limitativ de lege (art. 863 C. civ.).
Numai în ipoteza de excepție în care bunul imobil nu ar mai putea fi restituit în natură (simpla edificare a obiectivului de interes public nefiind de plano un impediment la admiterea acțiunii în revendicare), întrucât subiectul de drept privat nu ar mai fi în măsură să-și exercite în mod liber atributele dreptului de proprietate, din cauza edificării de către expropriatorul de fapt a obiectivului de interes public și, ca atare, a transformării ireversibile a bunului, apreciem că s-ar impune respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiate și, dacă o astfel de cerere a fost formulată, obligarea pârâtului la plata către reclamant a valorii de circulație a imobilului (fără luarea în considerare a investiției subiectului de drept public), apreciată prin raportare la momentul efectuării expertizei judiciare în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare (acesta fiind cel mai apropiat moment de cel al pronunțării soluției în cauză). Temeiul juridic al acțiunii în despăgubiri este reprezentat de art. 566 alin. (1) C. civ., considerându-se că imposibilitatea folosirii bunului se poate subsuma ipotezei pieirii acestuia.
De asemenea, subiectul de drept privat are posibilitatea promovării, alăturat acțiunii în revendicare imobiliară, a unei acțiuni în despăgubiri materiale constând în contravaloarea lipsei de folosință a bunului, potrivit art. 563 alin. (1) teza a 2-a și art. 1357 – 1371 C. civ.
În ipoteza în care însă imobilul nu a fost ocupat de către subiectul de drept public, ci numai s-a procedat la notarea în cartea funciară a intenției de expropiere, acțiunea avută la dispoziție de către titularul dreptului de proprietate nu este aceea a acțiunii în revendicare imobiliară, căci, în concret, nu a avut loc o expropriere în fapt. În măsura în care sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, titularul dreptului de proprietate are posibilitatea obținerii de despăgubiri pentru fapta de notare în cartea funciară a mențiunii respective. Nu excludem nici calea rectificării înscrierii de carte funciară, în măsura în care sunt îndeplinite cerințele legale pentru promovarea acesteia.
În acest sens, s-a pronunțat decizia civilă nr. 6967/14.11.2012, de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă29, într-o decizie de speță, instanța supremă reținând următoarele:
“În drept, principiul respectării proprietății private este prevăzut atât de prima frază a primului aliniat al dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituția României („Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate.”), cât și de prima frază a primului aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului („Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.”)
Potrivit prevederilor alin. (3) al art. 44 din Constituție „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.”, iar potrivit celei de a doua fraze a art. 1 din Protocolul nr. 1 „Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.”
Aceste dispoziții legale se constituie în norme de protecție a dreptului de proprietate privată și stabilesc condițiile în care statul poate dispune măsuri de expropriere cu privire la bunurile unei persoane, cum sunt cele care pot fi dispuse în aplicarea prevederilor Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local ori ale Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local (lege care a abrogat Legea nr. 198/2004, prin art. art. 35 lit. c).
În speța suspusă analizei, relativ la terenul proprietatea reclamantei, conform constatărilor instanțelor de fond, necontestate de reclamantă, nu s-a dispus, nici în fapt și nici în drept, măsura exproprierii, probatoriul evidențiind că pentru terenul ce se identifică în CF Ș.J., sub nr. cadastral (…), dreptul de proprietate este înscris în favoarea reclamantei și că aceasta are posesia terenului, pe care îl poate utiliza, îl poate vinde, dona ori ceda. Ceea ce a invocat reclamanta, prin considerentele cererii chemare în judecată deduse inițial judecății, a fost prejudicierea sa prin maniera de aplicare a dispozițiilor relative la expropriere, fapt ce s-ar constitui într-o ingerință a statului care ține de reglementarea folosinței bunului său, în sensul celui de al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional.
Anume, reclamanta a pretins, relativ la acest teren, că prin faptul notării de către stat la data de 8 septembrie 2008 în registrul de publicitate imobiliară a mențiunii că „este supus exproprierii în temeiul Legii nr. 198/2004” pentru ca, ulterior, să întârzie efectuarea formalităților legale de expropriere s-a creat o stare de incertitudine cu privire la situația juridică a terenului și că, astfel, a fost prejudiciată în folosința sa.
În raport de această situație de fapt, reclamanta a pretins, pe de o parte, că este îndreptățită să ceară statului exproprierea terenului pentru care acesta a solicitat și obținut notarea mențiunii relative la expropriere în cartea funciară și plata de despăgubiri proporționale cu întinderea terenului ce urmează a fi expropriat (petitele 1, 2 și 3 ale cererii deduse inițial judecății), iar, pe de altă parte, că este îndreptățită la radierea notării și la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin notarea intenției de expropriere în cartea funciară, în cazul în care statul nu mai expropriază terenul (petitele 4 și 5).
Cât privește pretenția reclamantei de a obliga pe pârâtul Statul Român la declanșarea procedurii de expropriere a terenului proprietatea sa, prin delimitarea părții de teren ce ar urma să fie afectată lucrărilor de interes public și prin întocmirea documentației cadastrale necesară pentru dezmembrarea parcelei cadastrale nr. (…)din CF 645 Ș.J. și, respectiv, a procedurii de stabilire a despăgubirilor bănești cuvenite pentru terenul ce se va stabili că este necesar a fi expropriat, pretenție care face obiectul procesului pendinte, se constată că în mod corect instanțele de fond au stabilit că nu este admisibilă.
Aceasta, întrucât, o astfel de pretenție se constituie într-o veritabilă cerere de expropriere a propriului teren, îndreptată de reclamantă împotriva statului, în condițiile în care nu s-a probat că statul, prin autoritățile sale, ar fi aprobat declanșarea procedurii de expropriere a acestui teren, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 198/2004.
Or, potrivit legislației adoptată în materie de expropriere, atât declararea utilității publice a unor lucrări, cât și inițiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute exclusiv în favoarea statului, prin autoritățile sale, nu și în favoarea persoanelor expropriate cărora, prin aceeași legislație, li s-au recunoscut garanții care să asigure că punerea în aplicare a procedurilor de expropriere nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile.”
În concluzie, opinia I.N.M. este aceea că, din moment ce subiectul de drept public a ales să nu demareze procedura specială pentru exproprierea imobilului, ce ar fi implicat cu necesitate plata unei despăgubiri prealabile transferului dreptului de proprietate, și a ocupat, în consecință fără niciun drept, un imobil aparținând în proprietate unui subiect de drept privat, calea aflată la dispoziția celui expropriat în fapt este cea a acțiunii în revendicare de drept comun, reglementate de art. 563 C. civ.
Dacă bunul imobil nu ar mai putea fi restituit în natură, întrucât subiectul de drept privat nu ar mai fi în măsură să-și exercite în mod liber atributele dreptului de proprietate, din cauza transformării ireversibile a bunului, apreciem că s-ar impune respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiate și, dacă o astfel de cerere a fost formulată, obligarea pârâtului la plata către reclamant a valorii de circulație a imobilului (fără luarea în considerare a investiției subiectului de drept public), apreciată prin raportare la momentul efectuării expertizei judiciare în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare (acesta fiind cel mai apropiat moment de cel al pronunțării soluției în cauză). Temeiul juridic al acțiunii în despăgubiri este reprezentat de art. 566 alin. (1) C. civ., considerându-se că imposibilitatea folosirii bunului se poate subsuma ipotezei pieirii acestuia.
De asemenea, subiectul de drept privat are posibilitatea promovării, alăturat acțiunii în revendicare imobiliară, a unei acțiuni în despăgubiri materiale constând în contravaloarea lipsei de folosință a bunului, potrivit art. 563 alin. (1) teza a 2-a și art. 1357 – 1371 C. civ.
În ipoteza în care însă imobilul nu a fost ocupat de către subiectul de drept public, ci numai s-a procedat la notarea în cartea funciară a intenției de expropiere, acțiunea avută la dispoziție de către titularul dreptului de proprietate nu este aceea a acțiunii în revendicare imobiliară, căci, în concret, nu a avut loc o expropriere în fapt. În măsura în care sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, titularul dreptului de proprietate are posibilitatea obținerii de despăgubiri pentru fapta de notare în cartea funciară a mențiunii respective.
Opinia participanților la întâlnire:
În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia I.N.M.
În cadrul dezbaterilor, s-a menționat posibilitatea asimilării modificării ireversibile a bunului cu pieirea acestuia, în condițiile în care bunul nu a ieșit formal din patrimoniul proprietarului.
Referitor la competența instanțelor judecătorești de stabilire și de obligare la plata despăgubirilor în cadrul procedurilor de expropriere, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a pronunțat prin Decizia nr. 14 din 8 aprilie 2019 (dosar nr. 117/1/2019) în sensul că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze nu numai contestaţia formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ci şi acţiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate şi solicită atât stabilirea acestora de către instanţă, cât şi obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere şi consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri’’.
Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia îmtâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel, în care au fost dezbătute probleme de drept ce au generat practică neunitară în materie civilă – Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019.
