Titlul problemei de drept: Admisibilitatea căii de atac a recursului împotriva deciziei pronunțate în apel de către tribunal, în situația în care judecătoria s-a declarat competentă să soluționeze cauza în considerarea naturii litigiului de a fi unul civil, evaluabil în bani, deși acesta este, în realitate, unul de muncă sau de asigurări sociale, cauza fiind soluționată (în primă instanță și în apel) potrivit regulilor speciale de drept substanțial cuprinse în Codul muncii sau, după caz, conform celor cuprinse în Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
- Materia: civil
- Subcategoria: litigii de muncă și asigurări sociale
- Obiect ECRIS: alte cereri
- Acte normative incidente: art. 130 alin. (2) art. 131 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., art. 483 alin. (2) C. proc. civ.
- Cuvinte cheie: competență, admisibilitate recurs
Opinia Institutului Național al Magistraturii:
În conformitate cu art. 130 alin. (2) C. proc. civ.: „Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii”.
De asemenea, art. 131 alin. (1) C. proc. civ. prevede că: „(1) La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (2) În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop”.
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ.: „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j^3), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului”.
Problema supusă analizei este circumscrisă situației practice în care judecătoria s-a declarat competentă să soluționeze cauza în considerarea naturii litigiului de a fi unul civil, evaluabil în bani, deși acesta este, în realitate, unul de muncă sau de asigurări sociale, aflat în competența de soluționare în primă instanță a tribunalului. De asemenea, înțelegem din cuprinsul materialului comunicat că în fața judecătoriei, fie nu a fost invocată excepția necompetenței materiale procesuale pentru motivul că litigiul ar fi unul de muncă sau de asigurări sociale, fie ea a fost invocată, dar a fost respinsă (și, ulterior, problema necompetenței nu a mai fost invocată în calea de atac a apelului), prima instanță fixându-și competența, în coordonatele art. 131 C. proc. civ. Totodată, la soluționarea cauzei, judecătoria și tribunalul au avut în vedere normele speciale de drept substanțial cuprinse în Codul muncii și în Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Din cuprinsul art. 483 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că în cazul litigiilor de muncă sau de asigurări sociale legiuitorul a suprimat recursul, singura cale de atac susceptibilă a fi declanșată împotriva hotărârii primei instanțe fiind apelul. În schimb, în cazul unui litigiu de drept civil, evaluabil în bani, sunt deschise părților atât calea de atac a apelului, cât și aceea a recursului.
Apreciem că, în situația practică avută în vedere, determinarea căi de atac se impune a fi realizată în conformitate cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ., observându-se natura reală a litigiului, de fi unul de muncă sau de asigurări sociale, independent de faptul că judecătoria, la stabilirea competenței sale, a calificat eronat cauza ca fiind una civilă, evaluabilă în bani.
Atât stabilirea competenței materiale procesuale, cât și determinarea căii de atac au la bază criteriul naturii litigiului dedus judecății. Aprecierea eronată asupra naturii litigiului în contextul stabilirii competenței de către judecătorie are consecințe doar asupra acesteia, neexistând nicio rațiune pentru care greșeala primei instanțe ar trebui reportată și asupra problemei stabilirii căii de atac incidente.
Fixarea definitivă a competenței în favoarea judecătoriei, ca efect al aplicării art. 130 alin. (2) și a art. 131 C. proc. civ., în condițiile neinvocării excepției necompetenței materiale procesuale sau, după caz, a respingerii ei, fără ca ulterior problema necompetenței să fie invocată în apel, trebuie disociată de problema determinării căii de atac.
Rațiunea limitării în timp a momentului până la care poate fi analizată problema necompetenței (principial, până la primul termen de judecată la care părțile, legal citate, pot pune concluzii) a fost aceea de a evita prelungirea procesului civil, prin desființarea ulterioară a hotărârii pentru motive ce țin de nelegala stabilire a competenței instanței. Acest scop poate fi însă atins și dacă problema determinării căii de atac incidente este analizată autonom de aceea a fixării competenței materiale procesuale.
Atât competența materială procesuală, cât și căile de atac sunt reglementate de norme imperative. Derogarea pe care legiuitorul a înțeles să o instituie în privința competenței, împiedicând reevaluarea ei ulterioară, inclusiv din perspectiva unei greșite calificări a naturii litigiului dedus judecății, nu operează și în privința căilor de atac incidente. Determinarea acestora trebuie realizată cu observarea naturii reale a litigiului dedus spre judecată. În alți termeni, imutabilitatea privește doar competența, nu și natura litigiului dedus spre judecată, care poate fi reevaluat, pentru a se da eficiență regulilor imperative aplicabile căilor de atac.
De altfel, din aceleași rațiuni, natura reală a litigiului – în cazul analizat unul de muncă sau de asigurări sociale -, este cea care trebuie avută în vedere și în privința stabilirii regulilor aplicabile taxei judiciare de timbru, raportului juridic dedus judecăți sau a celor care guvernează sarcina probei.
Considerentele mai sus expuse sunt valabile doar dacă eroarea judecătoriei privește strict determinarea competenței, nu și soluționarea pe fond a cauzei. Astfel, dacă aprecierea eronată a instanței asupra naturii obiectului litigiului se extinde și asupra soluționării fondului, în sensul că aceasta a rezolvat cauza considerând că raportul juridic dedus judecății este unul civil (aplicând regulile de drept comun, și nu pe cele speciale, cum s-a întâmplat în speță), iar, pe calea apelului, nu a fost criticată dezlegarea instanței în această privință sau, deși apelul a vizat și acest aspect, tribunalul a menținut hotărârea primei instanțe, statuările instanțelor de fond, intrate în autoritate de lucru judecat, se impun și curții de apel care nu ar mai putea reevalua natura litigiului, considerând că acesta este unul de muncă sau de asigurări sociale, cu urmarea respingerii ca inadmisibil a recursului.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul inadmisibilității recursului declarat împotriva deciziei pronunțate în apel de către tribunal, în situația în care judecătoria s-a declarat competentă să soluționeze cauza în considerarea naturii litigiului de a fi unul civil, evaluabil în bani, deși acesta este, în realitate, unul de muncă sau de asigurări sociale, cauza fiind soluționată (în primă instanță și în apel) potrivit regulilor speciale de drept substanțial cuprinse în Codul muncii sau, după caz, conform celor cuprinse în Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
În majoritate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia I.N.M.
Această problemă de drept a fost discutată în cadrul întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel – Timișoara, 5-6 martie 2020.
