”Atribuțiile generice, dar și cele specifice în domeniul ordinii și liniștii publice, ca și drepturile conferite de lege în exercitarea acestor atribuții, justifică o protecție penală sporită și pentru polițistul local, nu doar pentru polițistul din cadrul Poliției Române.” Este unul dintre motivele pentru care completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) a decis că în cazul ultrajului asupra unui polițist local este aplicabilă agravanta de la articolul 257 alin. 4 Cod Penal – care majorează cu jumătate limitele pedepselor.
Decizia ÎCCJ a fost luată în urma unei sesizări a Curții de Apel Oradea, care a avut pe rol un proces de ultraj. În cadrul acestuia, o persoană a fost acuzată că a agresat un polițist local din Oradea care încerca ridicarea unui autoturism abandonat. Concret, omul legii a fost lovit cu palma în piept, a fost tras de cămașă și amenințat.
Judecătoria Oradea l-a condamnat pe inculpat la 6 luni de închisoare cu suspendarea pe timp de doi ani a executării pedepsei sub acuzația de ultraj asupra unui funcționar public prin loviri și alte violențe. În apel, Parchetul a cerut schimbarea încadrării juridice a faptei și aplicarea agravantei de la articolul 257 alin. 4 care pedepsește ultrajul comis asupra unui polițist sau jandarm.
Curtea de Apel Oradea a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție și a cerut să stabilească ”dacă noţiunea de poliţist prevăzută de art. 257 alin. 4 Cod penal are un sens restrâns şi se referă doar la poliţiştii a căror activitate şi statut sunt reglementate de Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi Legea nr. 360/2002 privind Statul Poliţistului sau are un sens larg, general care cuprinde şi poliţiştii locali a căror activitate şi statut sunt reglementate de Legea nr. 155/2010 a Poliţiei Locale şi Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici”.
Prin decizia 19/22 iunie 2020, ÎCCJ a admis sesizarea instanței orădene și a stabilit că ”în interpretarea dispoziţiilor art.257 alin.(4) din Codul penal, noţiunea de „poliţist” are în vedere şi persoana care exercită funcţia de poliţist local în temeiul Legii poliţiei locale nr. 155/2010”.
DOCUMENT – Încheierea Curții de Apel Oradea prin care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție:
Motivarea Înaltei Curți
”În ce privește calitatea de polițist, ca subiect pasiv secundar al variantei agravate a infracțiunii de ultraj, este cert că la origine aceasta era deținută exclusiv de polițistul care își desfășura activitatea în cadrul Poliției Române.
Ulterior, în legislația în vigoare au apărut reglementări cu privire la diferite categorii de polițiști (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, Legea nr. 371/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Poliției Comunitare, Legea poliției locale nr. 155/2010, Legea nr. 145/2019 privind statutul polițiștilor de penitenciare), astfel încât în prezent se pune problema dacă protecția penală sporită conferită de varianta agravată a infracțiunii de ultraj este acordată doar polițiștilor din cadrul Poliției Române sau și altor categorii de polițiști, cum este și cazul polițiștilor locali. (…) În ce privește poliția locală, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea poliției locale nr. 155/2010, aceasta se înființează în scopul exercitării atribuțiilor privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, în următoarele domenii:
- a) ordinea și liniștea publică, precum și paza bunurilor;
- b) circulația pe drumurile publice;
- c) disciplina în construcții și afișajul stradal;
- d) protecția mediului;
- e) activitatea comercială;
- f) evidența persoanelor;
- g) alte domenii stabilite prin lege.
Prin urmare, așa cum se poate constata, atât Poliția Română, cât și poliția locală exercită, generic, aceleași atribuții, având însă o competență generală sau, după caz, limitată la anumite domenii.
Din perspectiva criteriului avut în vedere la incriminarea variantei agravate a infracțiunii de ultraj, atât Poliția Română, cât și poliția locală sunt instituții cu atribuții în domeniul ordinii și siguranței publice. Astfel, conform art. 3 din Strategia Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și siguranței publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 196/2005, forțele de ordine și siguranță publică se compun din forțe principale, forțe de sprijin, forțe complementare și forțe de excepție. În timp ce structurile de poliție fac parte, alături de jandarmi, din forțele principale, care gestionează întreaga problematică din domeniul ordinii publice pe timp de pace sau pe timpul stării de urgență, poliția comunitară și locală fac parte, alături de alte structuri, din forțele complementare, care participă la efortul forțelor principale și de sprijin, potrivit competențelor.
Printre atribuțiile poliției locale în domeniul ordinii și liniștii publice, enumerate de Legea nr. 155/2010, se regăsesc următoarele:
• menține ordinea și liniștea publică în zonele și locurile stabilite prin planul de ordine și siguranță publică al unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale, aprobat în condițiile legii [art. 6 lit. a) din Legea nr. 155/2010];
• menține ordinea publică în imediata apropiere a unităților de învățământ publice, a unităților sanitare publice, în parcările auto aflate pe domeniul public sau privat al unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale, în zonele comerciale și de agrement, în parcuri, piețe, cimitire, precum și în alte asemenea locuri publice aflate în proprietatea și/sau în administrarea unităților/ subdiviziunilor administrativ-teritoriale sau a altor instituții/servicii publice de interes local, stabilite prin planul de ordine și siguranță publică [art. 6 lit. b) din Legea nr. 155/2010];
• participă, împreună cu alte autorități competente, la asigurarea ordinii și liniștii publice cu ocazia mitingurilor, marșurilor, demonstrațiilor, procesiunilor, acțiunilor de pichetare, acțiunilor comerciale promoționale, manifestărilor cultural-artistice, sportive, religioase sau comemorative, după caz, precum și a altor asemenea activități care se desfășoară în spațul public și care implică aglomerări de persoane [art. 6 lit. g) din Legea nr. 155/2010];
• constată contravenții și aplică sancțiuni pentru nerespectarea normelor legale privind conviețuirea socială stabilite prin legi sau acte administrative ale autorităților administrației publice centrale și locale, pentru faptele constatate în raza teritorială de competență [art. 6 lit. i) din Legea nr. 155/2010];
• execută, în condițiile legii, mandatele de aducere emise de organele de urmărire penală și instanțele de judecată care arondează unitatea/subdiviziunea administrativ-teritorială, pentru persoanele care locuiesc pe raza de competență [art. 6 lit. j) din Legea nr. 155/2010];
• participă, alături de Poliția Română, Jandarmeria Română și celelalte forțe ce compun sistemul integrat de ordine și siguranță publică, pentru prevenirea și combaterea infracționalității stradale [art. 6 lit. k) din Legea nr. 155/2010];
• acordă, pe teritoriul unităților/subdiviziunilor administrativ-teritoriale, sprijin imediat structurilor competente cu atribuții în domeniul menținerii, asigurării și restabilirii ordinii publice [art. 6 lit. n) din Legea nr. 155/2010].
De asemenea, potrivit art. 12 din Legea nr. 155/2010, în cazul infracțiunilor flagrante, personalul poliției locale procedează conform dispozițiilor art. 293 din Codul de procedură penală referitoare la constatarea acestor infracțiuni, recunoscându-se astfel implicit calitatea de organ de ordine publică a polițistului local.
Totodată, conform art. 13 din Legea nr. 155/2010, în cazul executării în comun cu unitățile/structurile Poliției Române sau cu cele ale Jandarmeriei Române a unor misiuni în domeniul menținerii sau asigurării ordinii publice ori pentru dirijarea circulației rutiere, efectivele poliției locale acționează sub coordonarea directă a Poliției Române sau a Jandarmeriei Române, după caz.
Din coroborarea tuturor acestor dispoziții legale rezultă că poliția locală face parte din forțele de ordine și siguranță publică, fiind implicată în menținerea ordinii și liniștii publice, singură, în zonele și locurile prevăzute de lege, sau în misiuni comune, alături și sub coordonarea directă a Poliției Române sau a Jandarmeriei Române, după caz.
În egală măsură, în exercitarea atribuțiilor ce îi revin, potrivit Legii nr. 155/2010, polițistul local are următoarele drepturi principale:
• să efectueze control preventiv asupra persoanei și/sau bagajului acesteia în următoarele situații: există indicii clare că s-a săvârșit, se săvârșește sau se pregătește săvârșirea unei infracțiuni sau persoana participă la manifestări publice organizate în locuri în care este interzis accesul cu arme, produse ori substanțe periculoase [art. 20 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 155/2010];
• să invite la sediul poliției locale persoanele a căror prezență este necesară pentru îndeplinirea atribuțiilor, prin aducerea la cunoștință, în scris, a scopului și a motivului invitației [art. 20 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 155/2010];
• să solicite sprijinul cetățenilor pentru identificarea, urmărirea și prinderea persoanelor care au comis fapte de natură penală sau contravențională [art. 20 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 155/2010];
• să poarte și să folosească, în condițiile prezentei legi și numai în timpul serviciului, armamentul, muniția și celelalte mijloace de apărare și intervenție din dotare [art. 20 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 155/2010];
• să folosească forța, în condițiile legii, proporțional cu starea de fapt care justifică utilizarea acesteia, în cazul nerespectării dispozițiilor pe care le-a dat în exercitarea atribuțiilor de serviciu [art. 20 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 155/2010];
• să legitimeze și să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispozițiile legale ori sunt indicii că acestea pregătesc sau au comis o faptă ilegală [art. 20 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 155/2010];
• să conducă la sediul poliției locale sau al unităților/ structurilor teritoriale ale Poliției Române pe cei care prin acțiunile lor periclitează integritatea corporală, sănătatea sau viața persoanelor, ordinea publică ori alte valori sociale, precum și persoanele suspecte de săvârșirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condițiile legii. Verificarea situației acestor categorii de persoane și luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 12 ore din momentul depistării, ca măsură administrativă [art. 20 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 155/2010].
Aceste drepturi ale polițiștilor locali corespund drepturilor pe care le au polițiștii din cadrul Poliției Române conform art. 31 alin. (1) lit. c), f), k), art. 34 alin. (1) lit. a), art. 36 alin. (1) lit. b), c) și art. 41 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române.
Prin urmare, atribuțiile generice, dar și cele specifice în domeniul ordinii și liniștii publice, ca și drepturile conferite de lege în exercitarea acestor atribuții, justifică o protecție penală sporită și pentru polițistul local, nu doar pentru polițistul din cadrul Poliției Române, ca subiect pasiv secundar al infracțiunii de ultraj în formă agravată, în condițiile în care ambele categorii de polițiști se supun acelorași riscuri, în ce privește integritatea lor fizică și psihică.
În acest context, este de reținut în primul rând că legea folosește termenul generic de „polițist“, fără a distinge între diferitele categorii de polițiști, după cum ei fac sau nu parte din Poliția Română.
(…) Împrejurarea că anumite categorii de polițiști nu erau reglementate ca atare la momentul adoptării sau intrării în vigoare a legislației penale, fie că este vorba despre forma sa inițială, cum este Codul penal în vigoare, fie că este vorba despre o lege de modificare și/sau de completare a acesteia, cum sunt legile succesive de modificare a Codului penal din 1968, nu prezintă relevanță din perspectiva legalității incriminării variantei agravate a infracțiunii de ultraj, câtă vreme, pe de o parte, legea folosește termenul generic de „polițist“, iar pe de altă parte, cu referire specială la polițiștii locali, aceștia au atribuții și obligații profesionale în asigurarea securității publice, care sunt de esența activității unui polițist și justifică o protecție sporită din partea legii penale, prin sancționarea mai severă a faptelor de violență săvârșite împotriva lor.
Într-o asemenea ipoteză nu se pune problema interpretării legii penale prin analogie, căci nu este vorba despre o lacună a legii, ci despre un text de lege formulat generic, a cărui aplicare trebuie făcută fără a introduce distincții pe care acesta nu le prevede, căci ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Nici faptul că actuala poliție locală a rezultat din reorganizarea succesivă a altor instituții (Corpul gardienilor publici și Poliția Comunitară), care existau sau nu la momentul adoptării, modificării și/sau completării legii penale, cu referire la incriminarea variantei agravate a infracțiunii de ultraj, nu poate conduce la o altă concluzie în ce privește protecția penală specială de care trebuie să se bucure polițiștii locali în activitatea desfășurată, în condițiile în care reorganizarea succesivă a respectivelor instituții nu a reprezentat doar o schimbare de titulatură, ci a adus modificări și la nivelul atribuțiilor exercitate.
Tot astfel, nici împrejurarea că poliția locală se organizează și funcționează prin hotărâre a autorității deliberative a administrației publice locale și este un compartiment funcțional din cadrul aparatului de specialitate al primarului nu prezintă relevanță, căci calitatea de subiect pasiv secundar pentru varianta agravată a infracțiunii de ultraj se întemeiază pe atribuțiile și obligațiile profesionale ale polițistului în asigurarea securității publice, iar nu pe modalitatea de organizare și funcționare a instituției din care face parte, după cum nu este condiționată de recunoașterea în prealabil a unui statut special în favoarea respectivului polițist.
În al doilea rând, însuși legiuitorul a subliniat în cuprinsul Legii nr. 155/2010 că, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, polițistul local beneficiază de o protecție similară cu cea acordată polițistului din cadrul Poliției Române. (…) Or, această protecție specială de care beneficiază în egală măsură atât polițistul din Poliția Română, cât și polițistul local nu poate însemna, din perspectiva legii penale, decât faptul că acesta din urmă este subiect pasiv secundar al infracțiunii de ultraj, în forma agravată prevăzută de art. 257 alin. (4) din Codul penal, ca și polițistul din Poliția Română.Împrejurarea că la data intrării în vigoare a Legii nr. 155/2010 dispozițiile Codului penal, implicit ale art. 257 alin. (4), nu erau încă în vigoare nu prezintă relevanță, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, polițiștii au avut calitatea de subiect pasiv secundar la varianta agravată a infracțiunii de ultraj atât sub Codul penal din 1968, cât și sub noul Cod penal.
În acest context, statutul special conferit de legiuitor polițistului din cadrul Poliției Române, în considerarea atribuțiilor de serviciu care implică îndatoriri și riscuri deosebite, nu se rezumă în cazul său la protecția penală specială în materia infracțiunii de ultraj, ci justifică drepturile care îi sunt recunoscute în art. 28-40 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, astfel încât acest statut special nu poate constitui un argument pentru o interpretare restrictivă a noțiunii de „polițist“ folosită în art. 257 alin. (4) din Codul penal.În al treilea rând, în practică există situații în care, cu ocazia unor misiuni în domeniul menținerii sau asigurării ordinii publice, desfășurate în comun de polițiștii din cadrul Poliției Române și de polițiștii locali, în condițiile art. 13 din Legea nr. 155/2010, aceștia sunt deopotrivă ultragiați, în aceleași împrejurări de fapt.
Or, într-o asemenea ipoteză, ar fi nu doar injust ca polițiști din cadrul Poliției Române să beneficieze de o protecție diferită din partea legii penale în comparație cu polițistul local, ci s-ar putea pune în discuție însăși egalitatea în fața legii consfințită în art. 16 alin. (1) din Constituția României, în condițiile în care cele două categorii de polițiști au exercitat în fapt și în drept aceleași atribuții în scopul protejării unor valori sociale importante ori a unor drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei, fiind învestiți cu exercițiul specific al autorității de stat acordat agenților de ordine publică.
În fine, în ce privește Decizia nr. 11/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, aceasta a analizat competența de a constata și sancționa contravențiile prevăzute de art. 102 alin. (1) pct. 14 și art. 105 pct. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, în contextul competențelor poliției locale în acest domeniu. Concluzia exprimată în considerentele acelei decizii, în sensul că „nu se poate pune semnul egalității între polițistul rutier și polițistul local, competențele acestuia din urmă în domeniul circulației pe drumurile publice fiind limitate și expres prevăzute de lege“, nu a avut la bază constatarea că polițistul local nu ar fi polițist. Dimpotrivă, analizând una dintre condițiile cumulative pentru a reține calitatea de „polițist rutier“, respectiv aceea de a fi „ofițer sau agent de poliție specializat“, Înalta Curte a arătat că aceasta „ar putea fi considerată ca fiind îndeplinită de un polițist local, prin prisma prevederilor art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 155/2010, potrivit cărora polițiștii locali cu atribuții în domeniul circulației rutiere sunt obligați să urmeze un program de formare inițială organizat într-o instituție de învățământ din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (…)“.
Or, dispoziția legală menționată anterior se referă în mod explicit și la „polițiștii locali care au atribuții în domeniul ordinii și liniștii publice“, ceea ce înseamnă că, păstrând același raționament exprimat în considerentele deciziei sus-citate, și aceștia îndeplinesc condiția de a fi „ofițer sau agent de poliție“, adică polițist.
