„Unii oameni apar în viaţa ta ca o binecuvântare. Alţii, ca o lecţie…” – Maica Tereza
Cum ar reacţiona în momentul în care el însuşi, copilul, părintele sau partenerul de viaţă ar avea dureri insuportabile de cap şi stomac, febră care nu scade la medicaţia „obişnuită”, iar la cabinetul medicului de familie ar suna… ocupat tot timpul? Eu am trecut prin asta…
Cum ar reacţiona în momentul în care el însuşi, copilul, părintele sau partenerul de viaţă ar avea nevoie evidentă de un echipaj de ambulanţă, dar intervenţia s-ar amâna cu orele – sau chiar cu zilele! – din cauza numărului foarte mare de solicitări? Sau cum ar reacţiona în momentul în care, după ore de la solicitare, cineva de la ambulanţă ar suna să se intereseze de starea bolnavului, dar ar anunţa că oricum nu se poate interveni, din cauza „aglomeraţiei”, cel puţin nu în orele următoare? Eu am trecut prin asta…
Cum ar reacţiona în momentul în care el însuşi, copilul, părintele sau partenerul de viaţă ar ajunge, într-un final, la spitalul „Covid”, dar, deoarece toate paturile ar fi ocupate, ar petrece o noapte şi o zi la „Primire Urgenţe”, fără niciun tratament în afară cu oxigen? Sau cum ar reacţiona în momentul în care, după ce ar cere un pahar cu apă minerală sperând că va înceta durerea de stomac, ar auzi personalul suşotind: „Auzi, tu, ce pretenţii are…!”? Eu am trecut prin asta… (Şi la „Primire Urgenţe” erau vreo 15 grade Celsius.)
Cum ar reacţiona în momentul în care el însuşi, copilul, părintele sau partenerul de viaţă ar ajunge în situaţia de a fi intubat, pentru a i se salva viaţa, iar locurile/ paturile de la ATI ar fi ocupate? Prin asta (respectiv internarea în secţia ATI), din fericire, eu nu am trecut…
Cum ar reacţiona în momentul în care el însuşi, copilul, părintele sau partenerul de viaţă, internat deja în spital, ar fi însoţit de un brancardier (în cărucior cu rotile, datorită stării de slăbiciune) pentru (re)examinarea C.T. şi, în timpul aşteptării, acesta ar spune: „Revin în 10 minute, mă duc să ajut colegul să mute un mort!”. Eu am trecut prin asta…
Cum ar reacţiona în momentul în care el însuşi, copilul, părintele sau partenerul de viaţă, internat deja în spital, ar… sesiza că, din cauza infectării colegilor, asistentele şi infirmierele lucrează, ore întregi, câte una pe secţie/ jumătate de etaj? Sau cum ar reacţiona dacă, din cauza oboselii şi a celor 2-3 perechi de mănuşi purtate, aceleaşi asistentele l-ar înţepa de mai multe ori în căutarea (să zicem) sângelui arterial? Eu am trecut prin asta…
Cum ar reacţiona în momentul în care el însuşi, copilul, părintele sau partenerul de viaţă, internat deja în spital, l-ar auzi pe medic spunând: „Am în salonul vecin un bătrân de 80 de ani, cu diabet, dar ai cărui plămâni nu sunt aşa afectaţi…”? Eu am trecut prin asta…
Cum ar reacţiona în momentul în care el însuşi, copilul, părintele sau partenerul de viaţă, ajuns acasă – cu sechele (cel puţin) îngrijorătoare şi despre a căror evoluţie nu i-a putut spune nimeni nimic – ar vedea la televizor o masă de prostie amorfă care colindă străzile susţinând cu boala care era să îi curme viaţa nu există? Eu am trecut (şi) prin asta…
Cum ar reacţiona în momentul în care el însuşi, copilul, părintele sau partenerul de viaţă, în convalescenţă, ar citi – pe reţelele de socializare – poveşti care de care mai fanteziste despre… 5G, cipuri, Bill Gates, Soros şi altele, postate de „prieteni”, oameni care îl cunosc şi ştiu prin ce a trecut el şi familia lui. Ar fi frustrat, cel puţin aşa sunt eu…
De aceea, am ales să scriu această mică… defulare. Cu toate că, după cum ştiţi, sunt unul dintre susţinătorii activi ai libertăţii de exprimare şi dreptului la opinie, motiv pentru care am şi „plătit”, scump, la un moment dat. Şi cu toate că, sunt convins, moluştele (mă) vor ataca, dacă nu altceva măcar sinceritatea. Dar, vorba aceea, eu am mai trecut prin asta…
CITIȚI de același autor: Despre ce trebuie… să le spui | Gânduri… răzlețe
Comments 2