Titlul problemei de drept: Aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 2504 C.civ, respectiv dacă aceste dispoziţii legale sunt aplicabile, ratione tempore, în ipoteza în care contractul de ipotecă a fost încheiat sub imperiul Codului civil 1864 şi a Decretului lege nr.167/1958 iar termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a început să curgă după intrarea în vigoare a Noului Cod civil. ( Curtea de Apel Cluj)
- Materia: civil
- Subcategoria: alte tipuri de cauze
- Obiect ECRIS: contestație la executare
- Acte normative incidente: art. 2504 C. civ, art. 704 C. proc. Civ., art. 74 din Legea nr. 76/2011
- Cuvinte cheie: garanții reale, prescripție acțiune ipotecară, aplicare în timp a legii
Această problemă de drept a fost pusă în discuţie în cadrul unei contestaţii la executare prin care se solicită constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a creanţei născute dintr-un contract de credit bancar garantat cu ipotecă. Contractele sunt încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011 iar creanţa ipotecară a fost declarată scadentă anticipat după data intrării în vigoare a Noului Cod civil, respectiv în anul 2015.
Creditorul ipotecar invocă faptul că, în acest caz, chiar dacă se constată prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţei principale, fiind împlinit termenul de prescripţie general de 3 ani, dreptul de a cere executarea silită imobiliară în baza contractului de ipotecă nu s-a prescris, nefiind împlinit termenul de 10 ani prevăzut de art. 704 din Noul Cod de proc.civ. conform prevederilor art. 2504 C.civ
Într-o opinie: Dispoziţiile art. 2504 C.civ. nu sunt aplicabile în situaţia mai sus descrisă întrucât legea aplicabilă este legea în vigoare la data perfectării contractului de ipotecă.
Argumente în susţinerea acestei opinii:
Dacă contractul de ipotecă este guvernat de reglementarea instituită prin Codul civil de la 1864 sunt aplicabile dispoziţiile art. 1746 din Codul civil potrivit cărora ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii. Totodată, se va reţine şi aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1800 din Codul civil de la 1864 potrivit cărora privilegiile şi ipotecile se sting: 1. prin stingerea obligaţiei principale; 2. prin renunţarea creditorului la ipotecă; 3. prin îndeplinirea formalităţilor şi condiţiilor prescrise detentorilor pentru purgarea bunurilor dobândite de ei; 4. prin prescripţie. Instanţa reţine că un contract de ipotecă încheiat sub o anumită reglementare continuă să producă efectele prevăzute de acea reglementare.
Aşa fiind, în reglementarea anterioară, contractul de ipotecă dădea naştere unui drept accesoriu de vreme ce însoţeşte şi garantează un drept principal, şi anume, dreptul de creanţă al creditorului ipotecar. Aşadar, dreptul de ipotecă urmează soarta dreptului principal, existenţa dreptului de ipotecă depinzând de existenţa dreptului de creanţă, iar stingerea obligaţiei principale are ca efect stingerea ipotecii.
Potrivit dispozițiilor Codului civil din 1864, ipoteca este esenţialmente un drept accesoriu, ataşat unui drept principal de creanţă. De esenţa ipotecii în regimul codului civil anterior este tocmai această accesorialitate a dreptului de ipoteca, care nu poate fi disociat de regimul dreptului personal de creanţă căruia îi este ataşat. Astfel, dreptul de creanţă existent în patrimoniul creditorului este cel care impune regimul juridic al întregului raport de drept, inclusiv în ce priveşte garanţiile. Or, câtă vreme dreptul de a cere executarea silită a creanţei (dreptul principal) s-a stins prin prescripţie, rezultă că prescripţia a operat şi în ceea ce priveşte dreptul de a cere executarea silită a ipotecii, drept real accesoriu. Ipoteca analizată este supusă regimului instituit de Codul civil de la 1864 şi, prin urmare, dispoziţiile inovatoare ale art. 2504 Cod civil în raport de vechiul regim şi excepţia instituită de acestea nu îşi găsesc aplicabilitate în speţă.
Într-o altă opinie: Dispoziţiile art. 2504 C.civ. sunt aplicabile în situaţia mai sus descrisă întrucât legea aplicabilă, ratione tempore, este legea în vigoare la data la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţei ipotecare, data scadenţei anticipate în speţă, moment de la care poate fi valorificat şi dreptul de ipotecă prin punerea în executare a ipotecii în condiţiile Codului de procedură civilă.
Argumente în susţinerea acestei opinii:
Se apreciază faptul că art. 2504 C.civ. instituie imprescriptibilitatea acţiunii ipotecare dar şi o excepţia de la regula prevăzută de art. 2503 C.civ. : Odată cu stingerea unui drept la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.
Pentru determinarea legii aplicabile în această situaţie trebuie avut în vedere faptul că art. 2504 C.civ. nu reglementează regimul juridic al contractului de ipotecă, respectiv lipsa caracterului accesoriu al ipotecii în raport de dreptul de creanţă garantat, fiind doar unul dintre elementele de noutate în Codul Civil care contribuie, alături de altele la „mutaţii considerabile„ în ceea ce priveşte accesorialitatea ipotecii. Caracterul accesoriu este însă recunoscut în continuare în Noul Cod civil, art. 2344 C.civ. stipulând faptul că : Ipoteca este, prin natura ei, accesorie şi indivizibilă. Ea subzistă cât timp există obligaţia pe care o garantează.
Art. 2504 reglementează o excepţie de la regula instituită în materia prescripţiei extinctive prin art.2503 C.civ. excepţie impusă de schimbarea de optică a legiuitorului în Noul Cod civil privind imprescriptibilitatea acţiunii ipotecare. Astfel, atât caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al acţiunii ipotecare cât şi excepţia de la regula instituită de art.2503 C.civ. sunt aspecte care ţin de materia prescripţiei şi nu de regimul contractului de ipotecă şi în aceste condiţii, trebuie avute în vedere prevederile art.6 şi art.201 din Legea 76/2011 astfel cum au fost interpretate şi prin Decizia 1/204 a ICCJ pronunţată într-un recurs în interesul legii, care instituie regula potrivit căreia legea aplicabilă prescripţiei este legea în vigoare la data la care a început să curgă termenul de prescripţie.
Nu se poate susţine în acest caz că prin aplicarea art. 2504 C.civ. în cazul contractului de ipotecă încheiat anterior intrării în vigoare a legii noi aceasta retroactivează întrucât situaţia juridică în cazul executării ipotecii se naşte la momentul la care creanţa principală este scadentă.
În concluzie, chiar dacă s-a instituit un regim juridic al prescripţiei acţiunii ipotecare diferit în cele două reglementări, Noul Cod civil consacrând caracterul imprescriptibil al ipotecii şi eliminând cazul de stingere al ipotecii prin stingerea creanţei principale prin prescripţiei, nu se poate susţine faptul că aceste noi reglementări trebuie aplicate în raport de legea în vigoare la data contractului atâta timp cât în materia prescripţiei există dispoziţii cu caracter special şi aplicare prioritară, în consecinţă. Cu alte cuvinte, faptul că norma cuprinsă în art.2504 C.civ., care este o normă în materia prescripţiei, conduce la relativizarea, atenuarea caracterului accesoriu al ipotecii în raport de creanţa principală, alături de alte reglementări speciale, nu înseamnă că sunt înlăturate de la aplicare prevederile speciale care reglementează aplicarea în timp a dispoziţiilor legale în materia prescripţiei.
În plus, în ceea ce priveşte aplicarea în timp a dispoziţiilor Noului Cod civil în materia contractului de ipotecă, Legea 71/2011 (LPA) în art.168 prevede faptul că: Ipotecile imobiliare constituite înainte de data intrării în vigoare a Codului civil sunt supuse, în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate, dispoziţiilor legale existente la data constituirii lor, această normă având caracter special în raport cu norma cuprinsă în art.102 din Legea 71/2011 care stipulează faptul că: „ Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.”
Văzând aceste texte legale şi ţinând cont de faptul că în cazul ipotecii, efecte acesteia se produc la data la care creanţa principală a devenit scadentă, fiind vorba despre o situaţie juridică în curs de formare, se poate aprecia faptul că şi în privinţa efectelor contractului de ipotecă, legea aplicabilă este cea în vigoare la data producerii acestora şi nu la data încheierii contractului. De asemenea, dacă se are în vedere natura dreptului de ipotecă, de drept real, este firesc ca, potrivit art.5 alin.2 din LPA mai sus citată, legea nouă să fie de imediată aplicare, cu excepţia condiţiilor de valabilitate a contractului de ipotecă, astfel cum stipulează de altfel, în mod expres, art.168 LPA.
Un exemplu în acest sens, al aplicării imediate a legii noi în cazul regimului general al drepturilor reale, regăsim şi în art. 78 alin.3 din LPA care stipulează faptul că: „ De la data intrării în vigoare a Codului civil, privilegiile speciale imobiliare prevăzute în legi speciale devin ipoteci legale şi vor fi supuse regimului prevăzut de Codul civil pentru ipoteci legale”
Practică judiciară:
În sensul primei opinii: Decizia civilă nr. 432/2017 pronunţată în dosarul nr. 578/1285/2016 al Curţii de Apel Cluj şi Decizia civilă nr. 126/2019 pronunţată în dosarul nr. 418/1752/2017 a Tribunalului Sălaj; Decizia nr. 1119/2019 pronunţată în dosarul nr. 2791/219/2018 al Tribunalului Cluj, Decizia nr. 116/2019 pronunţată în dosarul nr. 17/1285/2017 al Curţii de apel Cluj – nedefinitivă, în recurs la ICCJ.
În sensul celei de-a doua opinii: Decizia nr. 361/2018 pronunţată în dosarul nr. 3701/84/2017 al Tribunalului Sălaj.
Opinia Institutului Național al Magistraturii
Codul Civil de la 1864 a stabilit pentru ipotecă regimul juridic al unui drept real accesoriu, în sensul că aceasta ˝însoțește obligația pe care o are debitorul față de creditor, a cărei soartă o împărtășește integral˝.
Potrivit art. 1800 pct. 1 și 4 C. civ. 1864 ipotecile se sting prin stingerea obligației principale și prin prescripție.
De asemenea, având în vedere dispozițiile speciale ale art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripție extinctivă2, reținem că legiuitorul a consolidat caracterul accesoriu al ipotecii prin reglementarea legăturii indisolubile între creanța principală și garanția reprezentată de ipotecă (mai precis între acțiunea personală și acțiunea ipotecară).
Codul Civil în vigoare păstrează această regulă (a se vedea art. 2503 alin. (1)), însă instituie prin art. 2504 alin (1) o excepție importantă chiar cu referire la acțiunea ipotecară, în sensul că prescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la acțiunea ipotecară.
Mai mult, potrivit art. 74 din Legea nr. 76/2012, dreptul la acțiunea ipotecară prevăzut de art. 2504 C. civ. este imprescriptibil. Dispozițiile Codului de procedură civilă privitoare la prescripția dreptului de a obține executarea silită rămân aplicabile.
Atât jurisprudența cât și doctrina au marcat explicit schimbarea importantă a regimului juridic al ipotecii.
Astfel, prin Decizia nr. 60/2017 pronunțată în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 24 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut:
„ […] există anumite instituţii juridice care ar rămâne fără aplicabilitate, în absenţa recunoaşterii caracterului executoriu independent al contractului de ipotecă. Un exemplu în acest sens îl constituie art. 2.504 alin. (1) din Codul civil, conform căruia “prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune ipotecară. În acest din urmă caz, sub rezerva prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, creditorul ipotecar va putea oricând urmări, în condiţiile legii, bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri”. În doctrină s-a subliniat faptul că, de principiu, ipoteca are caracter accesoriu, subzistând cât timp există obligaţia pe care o garantează. Totuşi, în cazul prescripţiei dreptului la acţiune privind creanţa principală, dreptul la acţiune ipotecară va continua să existe, putând fi valorificat în condiţiile legii. În absenţa posibilităţii de a executa silit ipoteca însăşi, textul art. 2.504 din Codul civil nu şi-ar găsi aplicabilitatea, pe fondul intervenirii prescripţiei dreptului de a executa contractul principal. […]
În ceea ce privește independența și întinderea caracterului executoriu al contractului de ipotecă în noua reglementare, raportat la caracterul accesoriu al ipotecii, rezultă că, deși, în principiu, ipoteca este analizată ca un accesoriu al unui raport obligațional principal, caracterul accesoriu al ipotecii necesită anumite nuanțări. […]
Astfel, noua reglementare conferă principiului accesorium sequitur principale un anumit caracter de relativitate. […] Prin urmare, legătura dintre ipoteca și creanță nu mai este una indestructibilă, ci, mai degrabă, una de circumstanță.. […]
În același sens, noua reglementare aduce mutații considerabile în ceea ce privește accesorialitatea ipotecii. Astfel, la nivelul dreptului real, ipoteca poate fi cesionată independent de creanța principală, conform art. 2.358 din Codul civil, poate fi constituită (în mod valabil) pentru a garanta o creanță încă nenăscută (viitoare sau eventuală), conform art. 2.370 din Codul civil, sau de întindere variabilă, în sensul art. 2.371 alin. (1) din Codul civil, și poate supraviețui stingerii obligației principale, în sensul art. 2.428 alin. (3) din Codul civil. […]
În consecință, caracterul accesoriu al ipotecii imobiliare nu poate anula sau limita substanțial caracterul executoriu al contractului de ipoteca, în măsura în care nu exista nicio dispoziție legală sau justificare de ordin interpretativ. În acest sens se poate aprecia ca legiuitorul însuși a considerat necesară extinderea „beneficiului de titlu executoriu pentru orice contract de ipoteca, luând în considerare modalitatea specifică de executare a acestei garanții reale”, pentru ca ipotecile să poată fi executate rapid, în mod direct.”
În doctrină s-a arătat că de fapt, ˝reglementarea a parcurs două etape succesive: într-o primă etapă, art. 2504 alin. (1) NCC a „decuplat” acțiunea ipotecară de cea personală […] În a doua etapă, nou regăsita independență a acțiunii ipotecare a fost însoțită de declararea caracterului său imprescriptibil. […]
Dacă acceptăm că dreptul de creanță este apărat prin acțiunea personală, acțiunea ipotecară va fi atașată (ca remediu) dreptului real de garanție. Prin urmare, problema este cea a (im)prescriptibilității unui drept real (fie el și accesoriu).˝
Observăm, inclusiv în lumina celor citate, că dispoziţiile art. 2504 C. civ., privind imprescriptibilitatea acțiunii ipotecare (caracterul autonom al prescripției ipotecii în raport cu prescripția creanței principale) sunt expresia concepţiei actuale a legiuitorului asupra acțiunii ipotecare.
Regimul referitor la prescripţia extinctivă al acţiunii ipotecare va fi supus reglementării noi, ulterior intrării în vigoare a Codului civil, deoarece aceasta, chiar dacă se realizează în temeiul unei convenţii încheiate sub imperiul Codului civil de la 1864, poate fi exercitată numai „în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa”2, aşadar, numai după împlinirea (declararea anticipată a ) scadenţei, care, prin ipoteza în discuţie, este plasată ulterior datei de 1 octombrie 2011.
În acest caz, în raport cu dispoziţiile art. 6 C. civ. şi art. 201 din Lege nr. 71/2011 apreciem că prescripţia extinctivă a acţiunii ipotecare este guvernată de normele Codului civil, ceea ce înseamnă că sunt aplicabile regulile prevăzute de art. 2504 C. civ.
Caracterul imprescriptibil al acţiunii ipotecare nu face, însă, inaplicabile dispoziţiile art. 706 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ (referitoare la dreptul de a obţine executarea silită), concluzie ce se desprinde din dispoziţiile exprese ale art. 74 teza II-a din Legea nr. 76/2012, mai sus citate, şi chiar din cuprinsul art. 2504 alin. (1) teza a II-a C. civ. („ sub rezerva prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită”)3.
În concluzie, opinia INM este în sensul că art. 2504 C. civ. este aplicabil în ipoteza în care contractul de ipotecă a fost încheiat sub imperiul Codului civil 1864 şi a Decretului lege nr.167/1958, iar termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a început să curgă după intrarea în vigoare a Noului Cod civil.
Participanții și-au însușit cu majoritate (1 vot împotrivă) opinia formatorilor INM.
Această problemă de drept reprezintă un extras din minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel (online) – București, 15 decembrie 2020.
