Excepția prescripției dreptului material la acțiune. Formularea unei noi cereri de chemare în judecată în termenul de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat perimată prima acțiune. Condiții pentru a opera efectul întreruptiv. Analizarea temeiniciei cererii
Articole incidente: C.proc.civ., art. 85, art. 245, art. 248, art. 269, art. 406 | C.civ., art. 2539
Formularea unei noi cereri de chemare în judecată într-un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii anterioare nu este singura condiţie pentru a opera efectul întreruptiv al cursului prescripţiei, partea finală a celei de-a doua teze a alin. (2) al art. 2.539 Cod civil prevăzând, fără echivoc, şi o altă condiţie.
Astfel, întreruperea prescripţiei extinctive prin formularea primei cereri de chemare în judecată operează şi face ca cea de-a doua cerere să nu fie prescrisă dacă sunt întrunite în mod cumulativ cele două condiţii explicit inserate în art. 2.539 alin. (2) Cod civil, referitoare la cea de-a doua cerere, anume introducerea acesteia în termenul de 6 luni şi temeinicia sa.
Prescripţia dreptului material la acţiune se invocă şi se analizează în cadrul procesului prin intermediul excepţiei cu acest obiect, urmând ca instanţa să se pronunţe asupra acesteia prin verificarea cerinţelor de aplicare a normelor de drept substanţial incidente.
Din formularea neechivocă a textului art. 2539 alin. (2) Cod civil reiese că cerinţa ca cea de-a doua cerere să fie admisă interesează tocmai prescripţia extinctivă, motiv pentru care se analizează în cadrul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar temeinicia ori netemeinicia cererii conduce, după caz, la admiterea sau la respingerea excepţiei procesuale.
I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2020
Prin sentinţa civilă nr. 203 din 18.04.2018, Tribunalul Cluj a anulat cererea de chemare în judecată formulată de A., B., C. şi D., ca fiind formulată de persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă.
A anulat cererea de chemare în judecată formulată de E., F., G., ș.a.
S-a admis excepţia prescripţiei. S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., ș.a., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca, având ca obiect acţiune în răspundere delictuală
Prin decizia nr. 228 din 13.12.2018, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinței menționate.
Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs reclamanții, în termenul legal, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. 1 pct.6 și 8 Cod procedură civilă şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 2539 alin. 2 teza a II-a Cod civil referitoare la întreruperea prescripţiei.
În mod nelegal, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost admisă după analizarea fondului cererii de chemare în judecată, interpretarea textului în acest sens fiind contrară logicii juridice.
Premisa procedural juridică a analizării temeiniciei unei cereri de chemare în judecată este trecerea peste excepţiile de fond şi de procedură invocate. Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune fiind o excepţie de fond, o acţiune nu poate fi analizată pe fond dacă aceasta este prescrisă.
În condiţiile în care art. 2539 alin. 2 teza a II-a Cod civil nu instituie vreo excepţie de la această regulă, prescripţia trebuie analizată înainte de fondul dreptului. Nici nesoluţionarea acestei excepţii până la soluţionarea fondului nu ar putea fi acceptată, aşa cum a arătat instanţa de apel, cât timp analiza fondului este lipsită de premisa respingerii excepţiei prescripţiei.
Aşadar, singura variantă concordantă cu regulile de procedură este aceea în care acceptăm că, într-o atare situaţie de fapt, art. 2539 alin. 2 teza a II-a Cod civil instituie un termen de graţie de 6 luni în care acţiunea perimată poate fi reintrodusă, iar acţiunea nouă trebuie soluţionată pe fond cu consecinţa respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune din cauza caracterului întreruptiv retroactiv al celei de-a doua cereri.
Chiar în lipsa unor prevederi exprese în cuprinsul art. 2539 alin. 2 teza a II-a Cod civil, în sensul că acţiunea nouă nu poate fi respinsă ca prescrisă, aceasta este singura interpretare care respectă inclusiv rigoarea procedural juridică pentru păstrarea sensului normei analizate.
2. Instanţa de apel a constatat în mod greşit că nu sunt aplicabile prevederile art. 5781 Cod procedură civilă, prin raportare la art. 999 şi urm. din vechiul Cod civil.
În primul rând, trebuie observat că s-a omis contextul în care reclamanţii au invocat aplicabilitatea acestor prevederi, respectiv cel în care încălcarea condiţiilor impuse de textul legal conturează fapta ilicită alegată în cadrul prezentei acţiuni de răspundere civilă delictuală.
În acest context, nu se poate reţine inaplicabilitatea acestui text de lege doar pentru că acesta putea fi invocat pe calea unei contestaţii la executare, deoarece invocarea textului are o finalitate distinctă în funcţie de acţiunea concretă în cadrul căreia este invocat.
Astfel, în timp ce invocarea art. 5781 Cod procedură civilă pe calea contestaţiei la executare are scopul de a se evita producerea evacuării şi întoarcerea executării silite demarate, în cadrul unei acţiuni de răspundere civilă delictuală (cum este cazul în speţă), se urmăreşte constatarea încălcării dreptului pentru a obţine dezdăunare tocmai din cauza nerespectării condiţiilor minimale în care orice fel de evacuare poate avea loc.
Pe de altă parte, neinvocarea în cadrul unei eventuale contestaţii la executare nu poate conduce la concluzia imposibilităţii invocării aceluiaşi text în cadrul unei acţiuni de drept comun. Dreptul pozitiv nu stipulează o asemenea inadmisibilitate, prin urmare instanţa de apel a adăugat o condiţie neprevăzută de lege pentru aplicabilitatea art. 5781 Cod procedură civilă.
În al doilea rând, aprecierea instanţei de apel conform căreia prevederile indicate nu ar putea fi aplicabile, deoarece în cauză nu a avut loc o evacuare, în absenţa unui titlu executoriu sau a unei executări silite, omite cu totul situaţia concretă, astfel cum aceasta se desprinde din probele dosarului.
Una dintre componentele faptei ilicite invocate prin cererea de chemare în judecată este tocmai evacuarea ad hoc demarată împotriva reclamanţilor, nedemararea şi nerespectarea unei proceduri formale de executare conducând la încălcarea drepturilor minimale ale acestora şi la lipsirea lor de toate pârghiile procedurale de a evita acest abuz al autorităţii.
În concret, faptul că nu s-a putut invoca art. 5781 Cod procedură civilă poate fi imputat chiar pârâţilor care, în lipsa oricăror forme legale de executare silită, au procedat la evacuare. Acest abuz a priori al autorităţii nu poate fi folosit tot împotriva reclamanţilor pentru a li se refuza analizarea încălcării prevederilor ante-menţionate în cadrul unei acţiuni de drept comun.
Astfel, raţionamentul instanţei în constatarea inexistenţei unei evacuări este greşit, pentru că această evacuare a fost una faptică tocmai pentru ca reclamanţii să nu aibă posibilitatea evitării sau suspendării ei pe calea unei contestaţii la executare.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, aceste elemente reprezintă o confirmare suplimentară a faptei ilicite alegate şi nicidecum un argument în sensul inexistenţei sale şi a imposibilităţii cenzurării sale. Lipsa unui titlu executoriu şi a unei executări silite, prin urmare, nu reprezintă un argument în sensul că nu a avut loc o evacuare propriu-zisă, ci, dimpotrivă, un argument suplimentar în sensul că forţarea la eliberarea spaţiilor deţinute a fost un demers nelegal.
Considerentele deciziei nr. 159/2015 a Curţii de Apel Cluj nu sunt relevante din aceeaşi perspectivă, deoarece prin acea decizie s-a analizat legalitatea Dispoziţiei nr. 6397/16.12.2010 emise de Primarul Municipiului Cluj – Napoca, care era singurul act formal şi singura urmă a evacuării dispuse împotriva reclamanţilor.
Prin hotărârea indicată, Curtea de Apel nu s-a pronunţat asupra existenţei sau nu a unei evacuări în concret, prin urmare nici nu putea intra sub autoritate de lucru judecat. Dimpotrivă, Curtea de Apel a lăsat nesoluţionată problema evacuării, arătând că acea dispoziţie care a făcut obiectul excepţiei de nelegalitate nu ar avea legătură cu evacuarea, fără să fi stabilit că reclamanţii nu ar fi fost evacuaţi în mod efectiv.
În măsura în care instanţa de recurs va reţine existenţa unei evacuări nelegale, sunt greşite interpretările referitoare la excluderea unei fapte ilicite, cât timp pârâţii au acordat un ajutor social prin relocarea reclamanţilor. Ajutorul social încetează a fi un ajutor efectiv în momentul în care prin acordarea sa se încalcă drepturi elementare ale omului, profitând de faptul că oamenii sunt dependenţi din perspectivă economică de acesta.
3. Hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul că instanţa de apel a considerat că, în speţă, nu se poate vorbi despre o evacuare şi, implicit, nu s-ar putea analiza nici legalitatea acestei evacuări, iar, pe de altă parte, a justificat o eventuală evacuare prin faptul că oricum reclamanţii nu deţineau vreun titlu asupra imobilelor folosite. Mai mult, în analiza aceluiaşi motiv de apel, s-a arătat că este irelevant dacă reclamanţii aveau sau nu titlu din moment ce nu putem vorbi despre o evacuare.
În mod evident, dacă acceptăm că nu a fost vorba despre o evacuare, nu are relevanţă existenţa sau inexistenţa titlului, însă în măsura în care se analizează acest din urmă aspect, trebuie reconsiderat întregul argument expus în decizia recurată.
La data de 27.06.2019, recurentul-reclamant R. a depus la dosar cerere de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 406 Cod procedură civilă.
Analizând cu prioritate cererea de renunţare la judecată formulată de către recurentul-reclamant R. în temeiul art. 406 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 406 alin. 6 Cod procedură civilă, renunţarea la judecată se poate face şi în calea extraordinară de atac a recursului.
Întrucât norma nu prevede cerinţe specifice pentru formularea unei asemenea cereri, sunt aplicabile şi în acest caz condiţiile prevăzute de acelaşi art. 406, conform cărora reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă (alin. 1), iar cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială (alin. 2).
Fiind vorba despre un act de dispoziţie al reclamantului, pentru a produce efectele preconizate de legiuitor în art. 406 alin. 5, anume pentru ca instanţa să ia act de renunţare şi să dispună anularea hotărârilor pronunţate în cauză, este necesar ca manifestarea de voinţă a părţii să aibă un obiect clar determinat, să fie neechivocă, dar şi să provină cu certitudine de la partea îndreptăţită să exercite dreptul de dispoziţie.
Prin prisma acestor aspecte, instanţa trebuie să verifice identitatea părţii, în egală măsură atunci când renunţarea se face verbal în şedinţă, respectiv prin cerere scrisă.
În acest ultim caz, instanţa nu are posibilitatea nemijlocită de a stabili identitatea părţii, precum în situaţia înfăţişării acesteia în persoană la şedinţa de judecată, însă, identitatea titularului cererii este neîndoielnică atunci când cererea se formulează prin mandatar.
Condiţia procurii speciale necesare efectuării actului de dispoziţie prin mandatar trimite la forma de înscris autentic, în sensul art. 269 Cod procedură civilă, prin coroborare cu art. 85 Cod procedură civilă, ce prevede atare formă a mandatului pentru împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului care nu are calitatea de avocat. Dacă reprezentarea unei persoane fizice de către un mandatar neavocat se dovedeşte prin înscris autentic, a fortiori un asemenea înscris este necesar în cazul unui act procesual de dispoziţie, pentru care este nevoie de o procură specială.
Finalitatea cerinţei înscrisului autentic în situaţia cererii de renunţare prin mandatar este aceeaşi şi în cazul cererii scrise și semnate de partea însăşi și depuse prin vreunul dintre mijloacele prevăzute de art. 148 Cod procedură civilă, fără ca partea să se înfăţişeze personal. Conform art. 269 Cod procedură civilă, autenticitatea unui înscris priveşte, în primul rând, stabilirea identităţii părţilor. Fiind vorba despre aceeaşi raţiune, cerinţa înscrisului autentic se impune în toate situaţiile în care instanţa nu poate verifica în mod nemijlocit identitatea părţii care a exercitat un drept procesual de dispoziţie.
În cauză, cererea de renunţare la judecată formulată de către recurentul-reclamant R. în temeiul art. 406 Cod procedură civilă a fost expediată la dosar prin fax, fără ca cererea să îmbrace forma unui înscris autentic, potrivit celor expuse anterior și, mai mult, cererea a fost expediată prin intermediul avocatului ce reprezintă pe recurenți în prezentul proces, pe adresa de transmitere a cererii fiind aplicate ștampila societății profesionale de avocați și semnătura avocatului.
În aceste condiţii, Înalta Curte nu va lua act de renunţarea la judecarea cererii de chemare în judecată, urmând ca analiza motivelor de recurs să fie efectuată şi în considerarea acestui recurent – reclamant.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
1. În ceea ce priveşte modul de aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 2539 alin. 2 Cod civil, se reţine că prin decizia recurată a fost confirmată soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care, în mod necontestat, termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data săvârşirii faptei pretins ilicite – 17.12.2010, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 9.05.2017.
Ambele instanţe de fond au înlăturat susţinerile reclamanţilor referitoare la întreruperea prescripţiei extinctive, iar Înalta Curte constată că, pe acest aspect, criticile recurenţilor nu sunt fondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 2539 alin. 2 Cod civil, „Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.”
După cum au reţinut instanţele de fond, reclamanţii din cauză au formulat anterior o cerere de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă, iar în acel litigiu s-a pronunţat o soluţie de perimare, hotărârea cu acest obiect rămânând definitivă la data de 12.04.2017. Acţiunea din cauza de faţă a fost formulată în termenul de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de perimare.
Instanţa de apel, confirmând raţionamentul primei instanţe, a analizat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2539 alin. 2 Cod civil din perspectiva condiţiei referitoare la admiterea noii cereri, acest aspect fiind vizat de motivele de recurs.
Recurenţii au susţinut că art. 2539 alin. 2 teza a II –a Cod civil instituie un termen de graţie de 6 luni în care acţiunea respinsă, anulată sau perimată poate fi reintrodusă, iar acţiunea nouă trebuie soluţionată pe fond cu consecinţa respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune din cauza caracterului întreruptiv retroactiv al celei de-a doua cereri.
Interpretarea dată de către recurenți textului de lege în discuție nu poate fi primită, întrucât nu ține cont de dubla condiționare referitoare la cel de-al doilea litigiu iar, pe de altă parte, nu asociază efectul întreruptiv al prescripţiei cu prima cerere de chemare în judecată.
Astfel, conform recurenţilor, introducerea celei de-a doua cereri ar avea efect întreruptiv retroactiv, cu condiţia formulării sale într-un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii anterioare.
Or, art. 2539 alin. 2 Cod civil reglementează întreruperea prescripţiei în legătură cu o primă cerere de chemare în judecată, prevăzând în mod explicit în teza a II-a că „prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă”. De altfel, întreruperea prescripţiei presupune o prescripţie în curs, astfel încât, prin ipoteză, interesează dacă prima cerere, formulată fiind înăuntrul termenului de prescripţie, are efect întreruptiv. În logica textului, acest efect se verifică în cel de-al doilea litigiu, în sensul că producerea sa depinde de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege şi în raport de care cea de-a doua cerere este sau nu prescrisă.
Pe de altă parte, formularea noii cereri într-un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii anterioare nu este singura condiţie pentru a opera efectul întreruptiv al cursului prescripţiei. Partea finală a celei de-a doua teze prevede fără echivoc şi o altă condiţie, astfel încât ignorarea sa ar echivala cu nesocotirea voinţei legiuitorului.
Considerentele deciziei recurate relevă interpretarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 2539 alin. 2 Cod civil, al căror conţinut neechivoc permite o interpretare literală, dar şi logică a textului, potrivit celor arătate anterior. Astfel, instanţa de apel a considerat în mod corect că întreruperea prescripţiei extinctive prin formularea primei cereri de chemare în judecată operează şi face ca cea de-a doua cerere să nu fie prescrisă dacă sunt întrunite în mod cumulativ cele două condiţii explicit inserate, referitoare la cea de-a doua cerere, anume introducerea acesteia în termenul de 6 luni şi temeinicia sa.
Cât priveşte argumentele recurenţilor privind caracterul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi la prioritatea analizei excepţiei procesuale în raport cu fondul cererii de chemare în judecată, se constată că nu sunt de natură să afecteze interpretarea dată art. 2539 alin. 2 Cod civil. Norma de drept substanţial se referă la condiţiile pentru întreruperea cursului prescripţiei, în timp ce argumentele menţionate au în vedere mijlocul procesual prin care se invocă lipsuri referitoare la dreptul la acţiune, în sensul art. 245 Cod procedură civilă, cu finalitatea respingerii cererii ca prescrisă.
De altfel, din susţinerile recurenţilor nu s-ar putea reţine vreo încălcare de către instanţa de apel nici a art. 245 Cod procedură civilă, ce defineşte excepţia procesuală, nici a art. 248 Cod procedură civilă, ce reglementează procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale.
Prescripţia dreptului material la acţiune se invocă şi se analizează în cadrul procesului prin intermediul excepţiei cu acest obiect, urmând ca instanţa să se pronunţe asupra acesteia prin verificarea cerinţelor de aplicare a normelor de drept substanţial incidente.
Din formularea neechivocă a textului art. 2539 alin. 2 Cod civil reiese că cerinţa ca cea de-a doua cerere să fie admisă interesează tocmai prescripţia extinctivă, motiv pentru care se analizează în cadrul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar temeinicia ori netemeinicia cererii conduce, după caz, la admiterea sau la respingerea excepţiei procesuale şi nu la o soluţie asupra fondului dreptului dedus judecăţii.
Drept urmare, nu se poate considera că prin aplicarea art. 2539 alin. 2 Cod civil în sensul condiţionării efectului întreruptiv al prescripţiei de temeinicia cererii, confirmată prin decizia recurată, s-ar fi încălcat în cauză procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale, fie de fond, fie de procedură, cât timp instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei şi doar în măsura în care ar fi respins excepţia, ar fi urmat să adopte o soluţie asupra fondului cererii.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge motivul de recurs vizând modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 2539 alin. 2 Cod civil.
2. În ceea ce priveşte incidenţa art. 5781 Cod procedură civilă, recurenţii au reproşat instanţei de apel ignorarea, în constatările pe acest aspect, a finalităţii invocării normei în cadrul acţiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, anume constatarea caracterului ilicit al faptei pârâţilor care, în lipsa oricăror forme legale de executare silită, au procedat la evacuarea reclamanţilor.
Înalta Curte reţine că, prin decizia recurată, s-a apreciat că art. 5781 din vechiul Cod procedură civilă (în vigoare la data pretinsei săvârşiri a faptei ilicite) nu poate fi invocat într-o acţiune de drept comun, ci doar în procedura executării silite, pe calea contestaţiei la executare. Instanţa de apel a constatat, în acelaşi timp, pe baza probelor administrate, că reclamanţii nu mai aveau vreun titlu locativ pentru vechea locaţie, iar pentru noua locaţie au semnat contracte de închiriere, astfel încât nu a fost vorba despre o evacuare, ci despre o mutare voluntară.
Aceste din urmă considerente vizează situaţia de fapt stabilită în cauză, iar constatările instanţei de apel în atare privinţă nu pot fi cenzurate de către această instanţă de control judiciar, deoarece atribuţiile sale sunt circumscrise evaluării legalităţii deciziei recurate, prin prisma cazurilor de recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. 1 Cod procedură civilă, iar nu a temeiniciei acesteia, respectiv a situaţiei de fapt determinate pe baza aprecierii probelor administrate.
Înalta Curte observă că existenţa unei evacuări de fapt, respectiv a unei predări silite a unui imobil, este elementul esenţial în construcţia juridică prin care reclamanţii au înţeles să invoce dispoziţiile art. 5781 Cod procedură civilă, care face parte din procedura executării silite, secţiunea a III –a „Predarea silită a bunurilor imobile”.
Or, pornindu-se de la premisa că, în cauză, nu a fost vorba despre o evacuare, chiar faptică, ci despre o mutare voluntară, conform constatărilor instanţei de apel ce se impun ca atare, critica referitoare la dispoziţiile art.5781 Cod procedură civilă este lipsită de finalitate, cât timp nu s-ar putea da eficienţă acestei norme, ce vizează o evacuare.
La concluzia lipsei de finalitate a criticii, faţă de situaţia de fapt, se ajunge observându-se chiar conţinutul art. 5781 Cod procedură civilă, care precizează în alin. 1 condiţiile în care poate avea loc o evacuare în cadrul procedurii desfăşurate prin intermediul executorului judecătoresc, iar în alin.2, situaţiile în care alin. 1 nu se aplică.
Conform alin. 1, o evacuare poate avea loc chiar şi în altă perioadă a anului decât cea expres prevăzută în text, atunci când se face dovada că debitorul şi familia sa au o altă locuinţă corespunzătoare în care s-ar putea muta de îndată. De asemenea, este relevant că în alin. 2 se prevede că alin. 1 nu se aplică în cazul evacuării persoanelor care ocupă abuziv, pe căi de fapt, fără niciun titlu, o locuinţă, şi nici celor care au fost evacuaţi pentru că pun în pericol relaţiile de convieţuire sau tulbură în mod grav liniştea publică.
Or, după cum s-a arătat, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu mai aveau vreun titlu locativ pentru vechea locaţie. De asemenea, s-a stabilit, tot pe baza probelor administrate, că mutarea reclamanţilor, după semnarea contractului de închiriere, s-a făcut în condiţii de locuit net superioare celor din vechile locaţii. Acestea din urmă au fost desfiinţate pe baza unei dispoziţii a Primarului Municipiului Cluj Napoca, întrucât imobilele construite fără autorizaţie prezentau un risc foarte mare în caz de incendiu, iar acoperişurile celorlalte imobile erau degradate, prezentând risc de prăbuşire.
Aşadar, situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate, în analiza tuturor susţinerilor din cererea de chemare în judecată, excludea relevanţa circumstanţelor referitoare la perioada din an în care poate avea loc o evacuare prevăzute de art. 5781 alin. 1 Cod procedură civilă.
În aceste condiţii, critica recurenţilor este formală şi va fi înlăturată ca atare, cât timp nu se poate cenzura situaţia de fapt în prezentul recurs, drept pentru care nu se vor analiza susţinerile vizând posibilitatea invocării prevederilor art. 5781 Cod procedură civilă în cadrul acţiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.
3. Critica referitoare la existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei recurate nu poate fi primită, întrucât instanţa de apel nu a justificat o eventuală evacuare prin faptul că oricum reclamanţii nu deţineau vreun titlu asupra imobilelor folosite, astfel cum pretind recurenţii.
După cum rezultă din decizia recurată, instanţa de apel a constatat că nu a fost vorba despre o evacuare, ci despre o mutare voluntară, aspect pe care precizat în repetate rânduri şi l-a valorificat în analiza caracterului pretins ilicit al faptei pârâţilor.
Lipsa titlului locativ nu a fost reţinută drept cauză a unei evacuări, ci a fost menţionată doar ca una dintre circumstanţele mutării voluntare, pe care a preluat-o, de altfel, din decizia civilă nr. 159/2015 a Curţii de Apel Cluj – prin care s-a confirmat legalitatea dispoziţiei primarului de desfiinţare a construcţiilor din vechea locaţie -, în considerarea autorităţii de lucru judecat de care decizia beneficiază în prezenta cauză.
În consecinţă, Înalta Curte a constatat că motivul de recurs pe acest aspect nu are temei şi, faţă de toate considerentele expuse, a respins recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 Cod procedură civilă.
Această speță a fost cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței ÎCCJ – culegere de decizii pe anul 2020.
