Acţiune în constatare. Uzucapiune de lungă durată. Teren afectat de construcţii de interes public. Neîndeplinirea condiţiei posesiei utile
Articole incidente: C.civ. din 1864, art. 1844, art. 1847 | Legea nr. 213/1998, art. 3
Existenţa unor construcţii hidrotehnice pe terenul cu privire la care se solicită a se constata intervenirea efectelor prescripţiei achizitive, îl plasează, sub aspectul regimului juridic, sferei bunurilor domeniului public, aşadar inalienabile şi insesizabile, nesusceptibile a face obiectul prescripţiei achizitive.
Împrejurarea că asemenea construcţii (împreună cu terenul aferent) nu se regăsesc ca atare reglementate, în regim de proprietate publică, prin Legea apelor nr. 107/1996, este lipsită de relevanță având în vedere că actul normativ care constituie sediul materiei în ce priveşte proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia este Legea nr. 213/1998. Or, potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 „domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean”.
Astfel, reţinând regimul juridic specific al terenului cu o afectaţiune ce interesează domeniul public, devin incidente dispoziţiilor art. 1844 C.civ. (conform cărora nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care nu pot fi obiecte de proprietate privată, fiind scoase în afara circuitului civil), nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1847 din acelaşi cod pentru ca posesia exercitată să poată fi considerată una utilă, achizitivă a dreptului de proprietate.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 35 din 15 ianuarie 2020
Circumstanţele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 12 decembrie 2014, reclamanţii A. Şi B. Au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii UAT Iaşi prin Primar şi C., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că au dobândit în proprietate, prin prescripţie achizitivă (uzucapiune), terenul intravilan situat în municipiul Iaşi, având suprafaţa totală de aproximativ 2753 mp, din care suprafaţa de 1372 mp se află în T29, parcelele 909/3, 909/4 şi 910, iar suprafaţa de 1381 mp se află în T29, parcelele 911, 912.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1890 şi art. 1847 Cod civil, cu aplicarea art. 201 din Legea nr. 71/2011.
Judecătoria Iaşi, Secţia civilă, prin sentinţa nr. 11034 din 5 octombrie 2015, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, faţă de dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) Cod procedură civilă, constatând că valoarea imobilului (teren) care face obiectul cererii de chemare în judecată este, prin raportare la grilele notariale, de aproximativ 693.119,96 lei.
Sentinţa pronunţată de tribunal
Tribunalul Iaşi, Secţia I civilă, prin sentinţa nr. 463 din 7 martie 2017, a respins cererea promovată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Iaşi şi C.
Decizia pronunţată de curtea de apel
Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Iași, Secţia civilă, prin decizia nr. 508 din 28 iunie 2018, prin care s-a respins apelul declarat de reclamanți împotriva sentinţei pronunţate de tribunal.
Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei, reclamanţii au declarat recurs, solicitând, prin prisma pct. 8 al art. 488 Cod procedură civilă, admiterea acestuia, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi, pe fond, admiterea, în parte, a acţiunii, constatându-se că au dobândit în proprietate, prin uzucapiune, suprafaţa de 1836 mp, situată în Iaşi, determinată de pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9…19, 20, 21…24 din raportul de expertiză efectuat de D.
Au criticat hotărârile ca fiind nelegale pentru aplicarea în mod greşit a dispoziţiilor art. 1847-1855 Cod civil de la 1865 şi ale Legii nr. 213/1998.
Au arătat că în ceea ce priveşte posesia este evident că aceasta există atâta timp cât stăpânesc bunul – teren şi acesta este îngrădit, aspect necontestat în speţă.
Referitor la momentul începerii posesiei, au indicat anul 1955, când ascendenţii recurenţilor au declarat imobilul la administraţia financiară, aspect reţinut prin hotărârile atacate. Au precizat, în acest context, faptul că depunerea, odată cu înregistrarea la administraţia financiară, a unei schiţe pe numele vechiului proprietar nu poate fi interpretată în sensul că au început să posede pentru un altul, atâta timp cât înscrierea în evidenţele fiscale a fost efectuată în nume propriu.
Au înţeles a se prevala de o decizie a instanţei supreme (nr. 70 din 30 august 1979 a Tribunalului Suprem) în sensul că proba posesiei se va putea face, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate, prin plata impozitelor şi a celorlalte taxe referitoare la imobil şi/sau prin înscrierea imobilului la circa financiară, aspect dovedit în cauză şi necontestat de către pârâţi.
În ceea ce priveşte caracterul neîntrerupt al posesiei, recurenţii au arătat că, în conformitate cu art. 1849 Cod civil, posesia se întrerupe prin modurile şi după regulile prescrise în art. 1863 şi art. 1909, art. 1850 stabilind o prezumţie relativă de continuitate şi neîntrerupere în favoarea posesorului.
Deoarece art. 1909 din Codul civil de la 1864 se referă la bunurile mobile, iar art. 1863 era considerat implicit abrogat de prevederile Decretului nr. 167/1958, recurenţii au apreciat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 din decret, în cauză nefăcându-se dovada vreunei recunoaşteri, în ceea ce-i priveşte a dreptului de proprietate al altei persoane, nici a existenţei vreunei acţiuni în justiţie a altei persoane împotriva lor ori a unui act începător de executare.
De altfel, chiar şi în ipoteza considerării ca neabrogate a dispoziţiilor art. 1863 şi următ. Din vechiul Cod civil, recurenţii au opinat că întreruperea prescripţiei tot nu ar fi operat, în condiţiile în care respectivele prevederi sunt similare celor ale Decretului nr. 167/1958.
În acest context, au susţinut că nu poate fi reţinut că posesia a fost întreruptă în anii 1988-1990 raportat la aspectul că terenul situat în T28 parcela 909 ar fi fost în administrarea Inspectoratului silvic, atâta timp cât conform adresei 11538/CP din 18 aprilie 2018 emisă de Direcţia Silvică Iaşi, terenul nu a fost administrat vreodată de RNP Romsilva, inclusiv în perioada anterioară anului 1990 (în motivarea deciziei, instanţa reţinând o altă adresă emisă de Romsilva, deşi cea menţionată anterior face referire expres la terenul uzucapat).
Pe de altă parte, au precizat că prin acţiunea introductivă de instanţă au solicitat a se constata uzucapiunea doar în ceea ce priveşte terenul situat în Iaşi, parcelele 909/3, 909/4, 910, 911 şi 912.
În ceea ce priveşte caracterul public al posesiei, au arătat că deşi dispoziţiile Codului civil nu definesc acest caracter, prin prisma art. 1852 care se referă la posesia clandestină, menţionează că, după cum a rezultat chiar din declaraţiile martorului E., recurenţii locuiesc în imobil cel puţin din anul 1970 de când îi cunoaşte.
Referitor la condiţia ca posesia să fie făcută sub nume de proprietar, s-au prevalat de dispoziţiile art. 1854 Cod civil, opinând că atâta timp cât nu s-a făcut dovada că sunt detentori precari, posesia este sub nume de proprietar.
Au arătat, în acest context, că intimata – pârâtă UAT Iaşi nu a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ceea ce înseamnă că a recunoscut că este proprietara imobilului uzucapat de recurenţi şi nu a depus niciun document potrivit căruia au posedat terenul în baza unui titlu emis de aceasta.
În ceea ce priveşte chesoanele edificate pe teren – canale de colectare a apei pluviale – au arătat că acestea sunt necesare regularizării scurgerilor pe versanţi conform art. 48 lit. d din Legea nr. 107/1996, republicată, însă nicio prevedere a acestei legi nu include terenurile pe care respectivele chesoane sunt construite în domeniul public.
De altfel, conform pct. III din Anexa Legii nr. 213/1998, modificată, terenurile pe care sunt edificate lucrări hidrotehnice necesare regularizării scurgerilor pe versanţi nu sunt incluse în domeniul public al comunei sau oraşului, instanţa de apel făcând o greşită apreciere prin reţinerea caracterului exemplificativ al enumerării din anexă.
Mai mult, dispoziţiile Legii nr. 107/1996 sunt dispoziţii speciale în raport de cele ale Legii nr. 213/1998, iar respectivele chesoane sunt construite în anul 1970, aşa cum a rezultat din adresa nr. 94654 din 1 noiembrie 2017 emisă de pârâtă.
Referitor la imobilul – casă şi teren ce aparţin statului român, intabulate în CF nr. 138876 a municipiului Iaşi, au menţionat că acestea nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată.
Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
– În primul rând, criticile referitoare la elementele de fapt ale exercitării posesiei stabilite de instanțele de fond pe baza probelor administrate în cauză, nu pot face obiect al cenzurii în recurs, limitate strict la aspecte de nelegalitate.
Astfel, nu se constituie în obiect al controlului de nelegalitate situaţia de fapt referitoare la durata posesiunii, care nu a putut fi reţinută ca circumscrisă celei de 30 ani, faţă de elementele fapt stabilite de instanţe – contrar poziţiei, inconsecvente de altfel, pretinse de către reclamanţi care în motivele de recurs au susţinut că aceasta ar fi început în anul 1955, iar în faţa instanţei de fond, ca începând în 1970.
Sub acest aspect, instanţa de apel, evaluând mijloacele de probă, a constatat că în anul 1955 (cel pretins ca moment de început al termenului prescripţiei achizitive) a avut loc, în realitate, înscrierea imobilului în evidenţele fiscale pe baza schiţei manuale întocmite de fostul proprietar, C. Şi că o declaraţie de impunere, de către reclamanți, s-a făcut abia în anul 2002 (cu privire la o suprafaţă de teren de 1299,06 mp din terenul solicitat de 2753 mp) şi de asemenea, că abia pentru anul 2015 s-a făcut dovada emiterii unor decizii de impunere (dar doar pentru imobilul din str. X. Nr. 20, nu şi pentru cel de la 22, pretins de asemenea prin acţiune). La fel, s-a constatat că în perioada 1988 – 1990, în Registrul posesorilor, cu privire la suprafaţa de teren înscrisă în parcela nr. 909 nu figurau reclamanții, ci Municipiul Iaşi care deținerea terenul în administrare operativă, fiind în posesia Inspectoratului Silvic.
Astfel, având în vedere, pe de o parte, inadvertențele regăsite chiar în poziția procesuală a reclamanților în legătură cu momentul de începere a cursului prescripţiei și pe de altă parte, elementele probatorii valorificate de instanțele fondului, care au demonstrat existența a diferite menţiuni în legătură cu înregistrarea posesorilor, alţii decât reclamanții, respectiv a plătitorilor de impozite în evidenţele fiscale ale statului, în mod corect s-a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1890 C.civil, care impun un termen de 30 ani pentru a face posibilă dobândirea proprietăţii imobiliare prin exercitarea posesiei.
De aceea, susținerea recurenților- reclamanți în sensul că posesia ar fi avut caracter neîntrerupt, cu referire la dispoziţiile art. 1849 C.civil şi la prevederile corespunzătoare din art. 16 Decretul nr. 167/1958, este lipsită de pertinenţă şi fără suport în considerentele deciziei de apel, în contextul în care instanța nu a reţinut incidenţa vreunui caz întreruptiv de prescripţie ci, în principal şi în mod prioritar, aspectul referitor la neîmplinirea termenului prescripţiei achizitive raportat la momentul la care s-a putut considera că a început cursul prescripţiei.
Tot astfel, critica recurenţilor – făcută cu trimitere la o decizie a fostului Tribunal Suprem – conform căreia dovada posesiei se poate realiza şi prin plata impozitelor, nu este de natură să combată şi respectiv, să demonstreze în vreun fel nelegalitatea deciziei atacate, raportat la considerentele reţinute pe acest aspect, conform cărora „reclamanţii nu au indicat din ce an au plătit impozit şi când au declarat bunul imobil, neaducând dovezi privitoare la plata impozitului în perioada în care au susţinut că au avut posesia neîntreruptă (din anul 1970), actele legate de calculul impozitului, depuse de reclamanţi, datând din anul 2015, iar intimata făcând referire la anul 2002 a fiind cel al declarării bunului”.
Aşadar, nu se poate pretinde că instanţa nu a valorificat respectivele dovezi referitoare la plata impozitelor pe terenul exercitării posesiei, numai că datele relevante rezultate în legătură cu momentul plăţii nu au permis concluzia împlinirii termenului prescripţiei achizitive.
– Chiar admiţându-se că durata posesiei s-ar fi desfăşurat de-a lungul a 30 de ani, ea nu îndeplinea oricum, condiţiile unei posesii utile pentru a avea efect achizitiv, aşa cum corect reţine instanța de apel.
Astfel, afectarea în mare parte a terenului de o serie de construcţii hidrotehnice (şase chesoane de captare a apei subterane în vederea combaterii eroziunii şi alunecărilor de teren) îl plasează, într-adevăr, sub aspectul regimului juridic, sferei bunurilor domeniului public, aşadar inalienabile şi insesizabile, nesusceptibile a face obiectul prescripţiei achizitive.
Contrar susţinerii recurenţilor, astfel de construcţii hidrotehnice de hidroamelioraţii au o afectaţiune ce interesează domeniul public (în raportul de expertiză consemnându-se de altfel, că începând cu 01.01.1990, terenul se află în administrarea Consiliului local ca bun ce face parte din domeniul public).
Împrejurarea că asemenea construcţii (împreună cu terenul aferent) nu se regăsesc ca atare reglementate, în regim de proprietate publică, prin Legea apelor nr. 107/1996 este lipsită de relevanța juridică pretinsă de recurenţi având în vedere că actul normativ care constituie sediul materiei în ce priveşte proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia este Legea nr. 213/1998.
Or, potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 „domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean”. De aceea, în mod corect a făcut instanţa de apel referire la acest act normativ pentru a reţine regimul juridic specific al terenului afectat de asemenea de construcţii, cu incidenţa corelativă a dispoziţiilor art. 1844 C.civ. (conform cărora nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care nu pot fi obiecte de proprietate privată, fiind scoase în afara circuitului civil).
De asemenea, reţinerea în considerentele deciziei atacate, ca elemente de fapt, a aspectelor referitoare la formularea unor cereri de restituire a terenului pe temeiul Legii nr. 169/1997 şi respectiv, de notificare, în vederea retrocedării, conform Legii nr. 10/2001, de către foştii proprietari, are semnificaţia, din punct de vedere juridic, unei contestări a caracterului util al posesiei. Aceasta întrucât prin pretinderea restituirii bunului de către foştii proprietari se pune în discuţie însăşi posesia sub nume de proprietar a actualului posesor.
Pe linia aceleiaşi precarităţi a posesiei a reţinut instanţa de apel, cu trimitere la proba testimonială administrată de prima instanţă a fondului, faptul că reclamanţii nu sunt cunoscuţi ca posedând imobilul – construit (care a fost naţionalizat) şi terenul sub nume de proprietari.
În consecinţă, întreaga situaţie de fapt, aşa cum a fost reţinută de instanțele fondului au dus la concluzia corectă, a neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1847 C.civ. pentru ca posesia exercitată de reclamanți să poată fi considerată una utilă, achizitivă a dreptului de proprietate, criticile de nelegalitate formulate având caracter nefondat.
Pentru toate considerentele arătate, cum decizia atacată are caracter legal, motivul reglementat de art. 488 pct. 8 C.pr.civ. nefiind incident, recursul a fost respins ca nefondat.
Această speță a fost cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței ÎCCJ – culegere de decizii pe anul 2020.
