Trei decizii de admitere, cu impact COVID-19, au fost date de Curtea Constituțională a României în timpul stării de urgență și a stării de alertă care au fost decretate pe parcursul anului 2020. Este vorba despre decizii care au vizat examinarea constituționalității unor măsuri legislative impuse în contextul pandemic și controversate în spațiul public. Excepțiile de neconstituționalitate ridicate direct de Avocatul Poporului, iar deciziile de admitere au fost menționate în sinteza privind activitatea jurisdicțională a CCR în 2020.
Două dintre deciziile de admitere au fost date în timpul stării de urgență, în perioada 16 martie – 14 mai 2020, iar a treia – pe 25 iunie, în starea de alertă.
- Decizia nr.152 din 6 mai 2020 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.387 din 13 mai 2020), prin care Curtea a admis (în parte) excepția de neconstituționalitate și a constatat că sunt neconstituționale atât dispozițiile art.28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, cât și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999, în ansamblul său.
În esență, Curtea a constatat că dispozițiile art.28 alin.(1) din OUG nr.1/1999, care calificau drept contravenție încălcarea obligaţiei generale de a respecta și de a aplica toate măsurile stabilite în acest act normativ, în actele normative conexe, precum şi în ordonanţele militare sau în ordine, specifice stării instituite, fără a distinge expres actele, faptele sau omisiunile care pot atrage răspunderea contravenţională, nu întruneau exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii, fiind astfel incompatibile cu principiul fundamental al respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prevăzut de art.1 alin.(5) din Constituţie, precum și cu principiul restrângerii proporționale a exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale, prevăzut de art.53 alin.(2) din Constituție.
Totodată, Curtea a reținut că OUG nr.1/1999, care reglementează regimul juridic al stării de asediu și al stării de urgență, are ca scop crearea cadrului legal al măsurilor excepționale impuse de gestionarea situației de criză, măsuri care, prin ele însele, afectează drepturi și libertăți ale cetățenilor. Curtea a stabilit că OUG nr.1/1999 corespundea cadrului constituțional în vigoare la data adoptării sale, întrucât Constituția, în redactarea anterioară revizuirii sale din 2003, nu impunea la art.114 alin.(4) vreo restrângere care să limiteze prerogativa legislativă a Guvernului de a afecta drepturile și libertăţile fundamentale. Or, după revizuirea Legii fundamentale, art.115 alin.(6) din aceasta interzice expres Guvernului să adopte ordonanțe de urgență prin care să fie afectate drepturile și libertăţile fundamentale ale cetățenilor, o astfel de măsură putând fi luată doar în condițiile imperative prevăzute de art.53 din Constituție, adică doar printr-o lege, ca act formal al Parlamentului, adoptată cu respectarea dispozițiilor art.73 alin.(3) lit.g) din Constituție, în regim de lege organică.
Așa fiind, Curtea a constatat că OUG nr.34/2020 pentru modificarea și completarea OUG nr.1/1999 a fost adoptată cu încălcarea art.115 alin.(6) din Constituție, întrucât, prin conținutul său normativ, a vizat restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale (dreptul de proprietate, dreptul la muncă și protecție socială, dreptul la informare, libertatea economică), domeniu rezervat exclusiv legii organice. În urma acestei decizii, Parlamentul a adoptat Legea nr.55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.
- Decizia nr.157 din 13 mai 2020 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.397 din 15 mai 2020), prin care Curtea a admis (în parte) excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă sunt constituționale în măsura în care acțiunile și măsurile dispuse pe durata stării de alertă nu vizează restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți fundamentale.
Aplicând considerentele pe care s-a întemeiat Decizia nr.152 din 6 mai 2020, Curtea a statuat că actul normativ care restrânge/afectează drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor sau instituții fundamentale ale statului cade în sfera interdicției prevăzute de art.115 alin.(6) din Constituție, astfel că, respectând cadrul constituțional rezultat ca urmare a revizuirii Legii fundamentale din anul 2003, o reglementare cu un atare obiect nu poate fi decât o lege, ca act formal al Parlamentului. Or, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor OUG nr. 21/2004, rezultă că măsurile care puteau fi luate pe durata stării de alertă, în temeiul art. 4 din aceasta, puteau viza restrângerea unor drepturi şi a unor libertăţi fundamentale. Mai mult, art.4 din OUG nr.21/2004 permitea, printr-o redactare confuză, ca măsurile restrictive în privinţa unor drepturi fundamentale să fie edictate prin acte administrative, de nivel infralegal, cu depășirea cadrului normativ insuficient determinat. În acest context, Curtea a constatat că legiuitorul delegat nu poate delega la rândul său unei autorităţi/entităţi administrative ceea ce el însuşi nu deţine în competenţă.
- Decizia nr.458 din 25 iunie 2020 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.581 din 2 iulie 2020), prin care Curtea a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.8 alin.(1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.11/2020 privind stocurile de urgență medicală, precum și unele măsuri aferente instituirii carantinei, precum și a dispozițiilor art.25 alin.(2) teza a doua din Legea nr.95/2006 privind în reforma în domeniul sănătății.
Aceste texte au fost constatate ca fiind neconstituționale deoarece nu întrunesc cerințele de claritate și previzibilitate ale legii impuse de art.1 alin.(5) din Constituție și afectează drepturi și libertăți fundamentale, așa cum sunt cele prevăzute de art.23 alin.(1), art.25 și art.26 din Constituție, fără respectarea condițiilor constituționale referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale. Astfel, Curtea a constatat că art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 95/2006 conferă ministrului sănătăţii competenţa deplină de a stabili bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii, fără a preciza criteriile în temeiul cărora ministrul decide în sensul mai sus arătat, astfel că, prin ordin al ministrului se pot stabili neîngrădit condiţiile în care, în cazul anumitor boli transmisibile, sunt necesare declararea, tratamentul sau internarea obligatorie.
În mod similar, art.8 alin.(1) din OUG nr.11/2020 atribuie unei autorităţi administrative (ministrul sănătății) competența de a stabili tipurile de carantină, a condiţiilor de instituire şi de încetare a măsurii, fără a se prevedea expres garanţii pentru respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor cărora li s-a aplicat această măsură, a cărei nerespectare constituie contravenție. Curtea a arătat că se impune stabilirea printr-o lege, în sensul art. 53 din Constituţie, și nu prin acte administrative, a condiţiilor de instituire a internării obligatorii și a carantinei, a formelor pe care aceste măsuri le pot lua, în funcţie de necesităţi, şi a unor proceduri, chiar dacă acestea sunt mai generale, astfel încât să reprezinte un cadru flexibil pentru o intervenţie adecvată a autorităţilor administrative.
În plus, este imperativă asigurarea unui drept de acces efectiv la justiţie, mai ales atunci când internarea obligatorie/carantina dobândeşte toate caracteristicile unei privări de libertate.
DOCUMENT – Sinteza privind activitatea jurisdicțională a CCR în 2020: