Articole incidente: C.civ., art. 253, art. 1357
În materia drepturilor personal nepatrimoniale prejudiciul nu este cuantificabil potrivit unor criterii economice, astfel că instanţa de judecată poate opta pentru modalități nepatrimoniale de reparare a prejudiciului în raport de împrejurările concrete ale cauzei, statutul persoanelor, valoarea morală lezată, intensitatea și gravitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.
Prin urmare, având la dispoziţie mai multe forme de sancţiuni civile pentru repararea prejudiciului moral, instanţa este liberă să aprecieze dacă gravitatea atingerii dreptului personal nepatrimonial necesită aplicarea celei mai aspre sancţiuni, respectiv aceea a despăgubirilor băneşti, sau sunt suficiente remediile cu caracter nepatrimonial, respectiv constatarea caracterului ilicit al faptei unit cu publicarea dispozitivului hotărârii judecătorești. – I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1326 din 25 iunie 2020
I. Circumstanţele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, la data de 11 iulie 2013, reclamantul A. A solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., în calitate de titulară a licenţei postului de televiziune C. TV şi D., în calitate de realizator şi moderator al emisiunii, difuzată de postul de televiziune C. TV în data de 2 aprilie 2013, începând cu orele 21.00, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că susţinerea pârâtei potrivit căreia reclamantul ar fi afirmat „Dacă nu te lupţi să păstrezi Ministerul X., îmi va fi imposibil să-mi conving oamenii să te susţină. Este foarte posibil că vei pierde mult din susţinerea mediatică a Trustului E. chiar dacă pentru noi nu vei fi un adversar şi nu cred că îţi foloseşte o asemenea perspectivă dacă mai vrei să ajungi preşedinte al României. Cedarea asta îţi va provoca probleme mari şi în partid – i-ar fi spus domnul A. Domnului F. – iar noi, chiar dacă nu îţi susţinem adversarii, şi ştii că am interzis prezenţa la Y. A contestatorilor tăi, nu vom putea să nu mediatizăm pe post anumite tulburări din Partidului Z. „ din cadrul emisiunii menţionate; afirmaţia pârâtei „Practic este un şantaj cu susţinerea mediatică a Trustului E.”, precum şi afirmaţiile „Cum l-a şantajat A. Pe F.” „Mesajul lui A. Pentru F.”; „Ce i-a spus la telefon A. Lui F. „, afişate sub formă de scroll în timpul aceleaşi emisiuni, reprezintă fapte ilicite prin care a fost afectată onoarea şi reputaţia reclamantului, de natură a angaja răspunderea civilă delictuală atât B., pentru faptă proprie, ca furnizor de servicii media şi în calitate de comitent, cât şi a pârâtei, în calitate de prepus; să se dispună obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a sumei de 250.000 euro, pentru prejudiciile aduse imaginii, onoarei, reputaţiei şi prestigiului reclamantului; să se dispună obligarea pârâtelor să difuzeze dispozitivul hotărârii, timp de o lună de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, pe postul de televiziune C. TV, atât sub formă de ştire în cadrul tuturor emisiunilor de ştiri, cât şi sub formă de scroll cursiv difuzat la intervale de o oră în partea superioară a ecranului, fără niciun comentariu din partea radiodifuzorului; să se dispună obligarea pârâtelor să publice, pe propria cheltuială şi în integralitate, hotărârea pronunţată în prezenta cauză în 3 cotidiene de largă circulaţie, precum şi pe pagina de internet aparţinând postului de televiziune C. TV. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
La data de 11.12.2013 reclamantul a formulat cerere de renunţare la judecată în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.
La data de 6.03.2014 pârâta D. A formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor G., H., J., SC B. S.R.L. prin care a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 250.000 de euro cu titlu de despăgubiri, la difuzarea dispozitivului hotărârii pe postul de televiziune şi a hotărârii pe site-ul acestuia şi în ziare de circulaţie largă.
Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal
Prin sentinţa civilă nr. 360 din 12 martie 2015, Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta D.; a constatat caracterul ilicit al faptelor imputate pârâtei, care a susţinut că reclamantul ar fi afirmat „Dacă nu te lupţi să păstrezi Ministerul X., îmi va fi imposibil să-mi conving oamenii să te susţină. Este foarte posibil că vei pierde mult din susţinerea mediatică a Trustului E. chiar dacă pentru noi nu vei fi un adversar şi nu cred ca iţi foloseşte o asemenea perspectivă dacă mai vrei să ajungi preşedinte al României. Cedarea asta îţi va provoca probleme mari şi în partid – i-ar fi spus domnul A. Domnului F. – iar noi, chiar dacă nu îţi susţinem adversarii, şi ştii că am interzis prezenţa la Y. A contestatorilor tăi, nu vom putea să nu mediatizăm pe post anumite tulburări din Z.”, precum şi că „Practic este un şantaj cu susţinerea mediatică a Trustului E.” şi „Cum 1-a şantajat A. Pe F.”, în cadrul emisiunii difuzată pe postul de televiziune C. TV, în data de 2.04.2013; a respins ca neîntemeiate capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtei D. La plata sumei de 250 000 euro pentru prejudiciile aduse imaginii, onoarei, reputaţiei şi prestigiului reclamantului A., precum şi la obligarea pârâtei la difuzarea dispozitivului hotărârii pe postul de televiziune C. TV; a obligat pârâta la publicarea, pe proprie cheltuială, a dispozitivului prezentei hotărâri, în trei ziare de circulaţie naţională după rămânerea definitivă a acesteia; a respins ca neîntemeiată cererea de publicare a hotărârii judecătoreşti în integralitate; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta D., în contradictoriu cu chemaţii în garanţie, ca neîntemeiată.
Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel
Prin decizia civilă nr.759 din 20 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr.360/2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii chemaţi în garanţie B. SRL, H., J., G.; a admis apelul pârâtei împotriva aceleiași sentinţe, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a respins în totalitate acţiunea principală, ca neîntemeiată; s-a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie; au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei şi a fost obligat apelantul reclamant la plata către apelanta pârâtă a sumei de 1.200 lei cheltuieli de judecată în apel.
Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Prin decizia civilă nr. 2322 din 7 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamantul A. Împotriva deciziei civile nr.759A din 20 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia IV-a civilă, a fost casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în rejudecare
Prin decizia civilă nr. 1517A din 14 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. Şi de pârâta D., împotriva sentinţei civile nr.360 din 12 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamantul A. Şi pârâta D. În cuprinsul cererii de recurs, după expunerea parcursului procesual al cauzei, reclamantul A. A formulat următoarele critici:
Hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1382 şi art. 1383 din Codul civil. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1382 din noul Cod civil, potrivit cărora: „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”, sfera de aplicare a solidarităţii a fost redusă doar la acele situaţii în care mai multe persoane sunt obligate în temeiul legii să răspundă pentru o faptă, iar nu pentru un prejudiciu care poate fi cauzat de una sau mai multe fapte ilicite. Asemenea situaţii ar putea fi doar acelea în care persoana este obligată să răspundă pentru prejudiciul cauzat prin fapta celui pe care îl supraveghează, în temeiul unui contract, hotărâre judecătorească sau dispoziţie legală (minorii şi interzişii judecătoreşti) sau cei a căror activitate o conduc, îndrumă şi controlează (prepuşii).
Prin urmare, faţă de aspectul reţinut în mod corect de instanţa de apel în cuprinsul deciziei privind calitatea de coautori ai faptei ilicite producătoare de prejudicii a intimatei şi societăţii B. S.R.L., instanţa de apel nu trebuia să respingă apelul formulat de recurent cu privire la acordarea de daune pecuniare, motivat de faptul că recurentul a renunţat la judecată în contradictoriu cu persoana care a avut contribuţia cea mai mare şi importantă la producerea prejudiciului. Pentru partea din prejudiciu care corespunde faptei ilicite a societăţii B. S.R.L. intimata se putea întoarce împotriva acesteia, ceea ce a şi făcut prin promovarea cererii de chemare în garanţie, în acest sens fiind dispoziţiile art. 1383 din Codul civil.
Hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 din Codul civil, dispoziţii potrivit cărora intimata răspunde şi pentru culpa cea mai uşoară, astfel încât, în opinia recurentului – reclamant, toate aprecierile şi aspectele reţinute de instanţa de apel cu privire la „circumstanţierea” şi „diminuarea vinovăţiei” intimatei sunt irelevante şi nu pot justifica refuzul nelegal al instanţei de a da relevanţă în prezenta cauză dispoziţiilor art. 253 alin. (4) din Codul civil.
Susţine caracterul contradictoriu al motivării deciziei de către instanţa de apel atunci când, pe de o parte, constată temeinicia şi legalitatea soluţiei instanţei de fond cu privire la fapta ilicită, în cadrul căreia nu reţine buna credinţa a intimatei iar, pe de altă parte, menționează aspecte „de natură să diminueze gradul de vinovăţie” al intimatei, deşi o considera de rea credinţa şi reţinuse încălcarea gravă a obligaţiilor deontologice.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 10 din CEDO, dar şi a dispoziţiilor art. 1349 din Codul civil, critică faţă de care susţine că:
– titularele licenţelor audiovizuale nu pot răspunde pentru încălcarea dispoziţiilor art.10 din CEDO, răspunderea pentru încălcarea acestor dispoziţii revenind realizatorului emisiunii/ moderatorului/ persoanei care a realizat afirmaţiile la adresa recurentului şi nu persoanei juridice;
-răspunderea B. Poate fi considerată ca fiind cel mult o răspundere subsidiară, putând fi supusă analizei din perspectiva îndeplinirii condiţiilor privind fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia numai ulterior sau cel mult concomitent atragerii răspunderii formatorului de opinie pentru depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.
Instanţa de apel avea obligaţia de a se raporta la cauza cererii introductive a recurentului, respectiv constatarea faptei ilicite reprezentate de difuzarea unor informaţii în legătură cu recurentul şi repararea prejudiciului pretins suferit ca urmare a încălcării limitelor libertăţii de exprimare de către formatorii de opinie, ca urmare a încălcării obligaţiilor deontologice şi a altor dispoziţii legale prevăzute în tratate internaţionale şi Constituţie. În acest context, nu poate fi atrasă răspunderea titularei de licenţă, B., pentru fapta proprie ca urmare a pretinsului prejudiciu cauzat prin eventualele fapte constând în depăşirea limitelor libertăţii de exprimare de către formatorii de opinie, ci numai ca urmare a răspunderii sale pentru fapta prepusului, fără însă ca lipsa chemării în judecată a titularului de licenţă audiovizuală să aibă vreun efect asupra posibilităţilor recurentului de a obţine despăgubirea care i se cuvine pentru prejudiciul moral suferit.
Solicită instanței de recurs să aibă în vedere că jurisprudenţa naţională a stabilit în mod constant faptul că depăşirea limitelor libertăţii de exprimare se analizează în contradictoriu cu ziaristul sau publicistul, răspunderea persoanei juridice urmând fi analizată numai în subsidiar, în calitate de comitent al ziaristului. Instanţa de apel a aplicat şi interpretat în mod eronat atât prevederile Legii nr. 504/2002, cât şi pe cele ale art. 1349 şi art. 1357 din Codul civil, atunci când în mod nelegal a considerat ca răspunderea pentru afirmaţiile realizate la adresa recurentului de către intimată aparţine şi B. SRL, ceea ce a condus la respingerea în mod nelegal a apelului recurentului declarat împotriva soluţiei instanţei de fond cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata prejudiciului moral, în cuantum de 250.000 euro, motivat de faptul că aceasta reprezintă o circumstanţă legală care face ca dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul civil să nu fie incidente în cauză.
Instanţa de apel a înţeles să facă o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 253 alin. (4) din Codul civil, în sensul că a considerat în mod eronat că se impune respingerea capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatei la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând prejudiciu moral reținând: existenţa unei culpe concurente; împrejurarea că recurentul a renunţat la judecată în contradictoriu cu B. SRL care a avut o contribuţie mai mare la săvârşirea faptei ilicite; intimata a avut un statut similar unui angajat şi trebuie ţinut cont şi de obligaţiile contractuale ale intimatei faţa de B. SRL.
Soluţia instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 253 alin. (4) Cod civil deoarece remediile puse la dispoziţie de alin. (1)-(4) ale art. 253 Cod civil au un scop diferit, fiind prevăzute complementar şi nu alternativ; chiar dacă ar putea fi angajată răspunderea B. SRL atunci răspunderea acesteia ar fi una solidară cu intimata, iar recurentul se putea îndrepta împotriva oricăruia din cei doi care răspund solidar, urmând ca raporturile juridice dintre cei doi să fie reglementate prin dreptul de regres al celui tras la răspundere pentru întreg prejudiciul; solvabilitatea sau insolvabilitatea pârâţilor nu reprezintă şi nu poate reprezenta un criteriu pentru a justifica refuzul de a da relevanţă dispoziţiilor art. 253 alin. (4) din Codul civil; chiar dacă intimata a avut un statut similar unui angajat, potrivit dispoziţiilor art. 1364 Cod civil „îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări”; instanţa de apel nu ţinut cont de gravitatea afirmaţiilor, de modul în care a fost realizată emisiunea, de atitudinea intimatei ulterior transmiterii unei notificări prin care i s-a solicitat să îşi retragă public afirmaţiile, dar şi ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată, când a înţeles să publice un articol pe blogul personal prin care sugera caracterul neîntemeiat al demersului realizat de recurent şi veridicitatea celor susţinute la adresa acestuia; instanţa de apel, nu a ţinut cont de perioada lungă de timp de 5 ani care a trecut de la data la care au fost realizate afirmaţiile la adresa recurentului şi data pronunţării deciziei atacate; nici testul de proporţionalitate impus de art. 10 alin. 2 din CEDO şi de jurisprudenţa Curţii Europene nu este respectat prin respingerea capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatei la plata prejudiciului moral produs recurentului, în raport de circumstanţele în care a avut loc depăşirea limitelor dreptului la libera exprimare de către intimată (neverificarea realităţii faptelor; imputarea de fapte concrete cu rea credinţă; susţinerea cu tărie a veridicităţii faptelor imputate deşi era conştientă că nu deţine nicio dovadă în acest sens; poziţia procesuală adoptată în prezenta cauza în care susţine, contrar realităţii, că ar fi prezentat sub beneficiul dubiului, faptele imputate recurentului; credibilitatea intimatei şi rolul jucat de aceasta în formarea opiniei publice; specularea şi utilizarea cu rea intenţie a unor aspecte vehiculate în spaţiul public cu privire la persoana recurentului pentru a face credibile faptele imputate recurentului deşi conştientă de lipsa oricăror probe care sa confirme realitatea lor).
În drept, recurentul reclamant a invocat dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă.
În cuprinsul cererii de recurs, pârâta D. A susţinut încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâtei, ce ar fi fost reţinută în mod nelegal de către instanţa de apel.
Consideră că instanţa de apel a realizat o analiză superficială a cauzei, determinând răspunderea civilă delictuală a pârâtei în raport de afirmaţiile formulate în cadrul emisiunii, afirmaţii care au la bază o informaţie de tip breaking news impusă de către postul de televiziune.
Apreciază că stabilirea de către instanţa de judecată a modalităţii de prezentare a discursului jurnalistic şi sancţionarea evidentă a recurentei prin angajarea răspunderii civile delictuale reprezintă o substituire a instanţei de apel în alegerea modului de relatare pe care un jurnalist trebuie să îl adopte într-un anumit caz (Jersild contra Danemarcei, pct. 31, Eerikainen şi alţii împotriva Finlandei pct. 65, Axei Springer Ag contra Germaniei, pct. 81) şi o ingerinţă evidentă în dreptul libertăţii de exprimare.
Fără a proceda la o analiză a motivelor de apel formulate de către pârâtă, în limitele de casare şi rejudecare stabilite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel, în mod nelegal, a reţinut săvârşirea unei fapte ilicite de către recurenta-pârâtă. Susţine că nu există o faptă ilicită în raport de exercitarea libertăţii de exprimare jurnalistice şi de obligaţiile contractuale existente între recurentă şi postul de televiziune C. TV.
În mod greşit, instanţa de apel a refuzat să ia în considerare contextul factual al afirmaţiilor considerate ca fiind ,,denigratoare”, în condiţiile în care nominalizarea Ministrului X. Reprezenta un subiect de interes public iar în spaţiul public şi în documente oficiale au fost vehiculate, cu mult timp înainte de difuzarea emisiunii, afirmaţii privind acţiunile exercitate de către intimatul-reclamant, care priveau implicarea trustului E.
Instanţa de apel avea obligativitatea de a analiza cauza prin crearea unui echilibru just între protejarea a două valori garantate la nivel constituţional şi prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe de o parte, libertatea de exprimare jurnalistică, astfel cum este protejată de dispoziţiile art. 10 şi, pe de altă parte, drepturile nepatrimoniale ale intimatului pretins lezate. Pentru determinarea limitelor admisibile şi legitime ale libertăţii de exprimare jurnalistice, instanţa de apel trebuia să ia în considerare că afirmaţiile considerate ilicite reprezintă produsul jurnalistic al postului de televiziune C. TV, entitate în raport de care intimatul-reclamant a înţeles să formuleze cerere de renunţare.
Informaţia privind convorbirea telefonică a fost difuzată de către postul de televiziune C. TV încă de la ora 14, prin afirmaţii şi informaţii care în niciun caz nu îi pot fi imputate recurentei.
Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, analiza discursului recurentei-pârâte relevă prezentarea cu reţinere a informaţiei impuse de către postul de televiziune, la care era angajată, fiind pus în discuţie subiectul cu toţi invitaţii şi solicitate clarificări din partea purtătorului de cuvânt al Z., întregul mesaj fiind prezentat în cadrul emisiunii cu o evidentă rezervă din partea recurentei, într-o modalitate de exprimare ce implică o anumită distanţă, de natură a crea un dubiu rezonabil în rândul telespectatorilor.
Analizând considerentele instanţei de apel reiese că recurenta-pârâtă a fost sancţionată pentru modalitatea prin care a înţeles să pună în dezbaterea invitaţilor această informaţie, cu toate că a asigurat, contrar celor reţinute în mod netemeinic de către instanţa de apel, o dezbatere obiectivă privind nominalizarea Ministrului X., dar şi privind transformarea instituţiilor mediatice în instrument la dispoziţia partidelor politice.
Analiza pretinsei fapte ilicite a recurentei trebuia raportată la jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului şi a instanţelor naţionale privind tolerarea unei anumite doze de exagerare şi provocare în cazul în care există dezbateri publice privitoare la aspecte de interes public. Critica reţinută de către instanţa de apel privind neîndeplinirea obligaţiei de verificare a informaţiei nu poate fi reţinută, în condiţiile în care informaţia reprezenta, în mod evident, produsul jurnalistic al postului de televiziune C. TV. A impune unui jurnalist modalitatea de prezentare a ştirilor, ar determina exclusiv situaţia în care un jurnalist nu ar putea decât să întocmească un rezumat sec, mecanic al faptelor, sub obligaţia efectuării unei verificări riguroase.
Nu recurenta a indus pentru prima oara în percepţia publică informaţia privind existenta unor convorbiri între intimat şi domnul F., aceasta fiind pusă în situaţia de a prezenta o ştire impusă de către conducerea postului C. TV. Recurenta a permis dezbaterea subiectului de către toţi invitaţii, acceptând şi provocând o discuţie liberă care să permită telespectatorilor formarea unor opinii obiective. Recurenta nu a acţionat cu rea-credinţă, transmiţând şi conformându-se raporturilor contractuale aplicabile care impuneau respectarea specificaţiilor generale şi de conţinut, a principiilor editoriale ale postului, asigurând transmiterea informaţiei de tip „breaking news”, printr-o implicare minimă în cadrul dezbaterii. În ceea ce priveşte mesajele de tip scroll, în mod evident acestea nu reprezintă afirmaţii ce îi pot fi imputate recurentei-pârâte.
Recurenta era supusă cadrului obligaţional derivat din raportul contractului de muncă încheiat cu societatea B. Şi din contractul nr. 191/2011 privind comanda şi realizarea de jurnale sau alte emisiuni pentru televiziune cu cesiunea drepturilor de autor si conexe. Instanţa de apel, prin hotărârea atacată, reţine în mod eronat că acest contract „nu poate conduce la excluderea răspunderii apelantei-pârâte faţă de apelantul-intimat”, deși această ştire nu este un produs jurnalistic aparţinând recurentei-pârâte.
Consideră că intimatul – reclamant nu a făcut dovada prejudiciului nepatrimonial invocat, intimatul-reclamant fiind o persoană publică controversată, politician, fondator al Partidului W. Şi al Trustului de presă E.
Susţine că relevantă în determinarea conduitei intimatului şi chiar a prejudiciului pretins invocat, este renunţarea la judecarea cauzei în raport de singura entitate care putea să fie considerată vinovată pentru transmiterea unor informaţii în spaţiul public care i-ar fi adus o atingere a drepturilor nepatrimoniale. Cu atât mai mult, instanţa de apel trebuia să aprecieze că prin menţinerea cererii de chemare în judecată exclusiv în raport de recurentă nu se urmăreşte decât o intimidare a acesteia şi chiar o discreditare a recurentei pe plan profesional.
Învederează că nu există o legătură de cauzalitate între fapta pretins ilicită şi prejudiciul produs intimatului. Ceea ce instanţa de apel a omis să analizeze, ca aspect relevant în susţinerea răspunderii civile delictuale, este reprezentat de faptul că această informaţie a fost comunicată public cu 7 ore înainte de ora la care a fost difuzată emisiunea recurentei. Consideră că există o bază factuală privind politizarea postului de televiziune Y. (trustul E.) având în vedere calitatea intimatului, renunţarea la nominalizarea Ministerului X. De către Partidul Z., problemele penale ale intimatului, precum şi existenţa cadrului obligaţional sub care işi desfăşura activitatea, ceea ce determină, în mod evident, concluzia că recurenta nu a depăşit limitele legitime ale libertăţii de exprimare jurnalistice.
Obligarea recurentei la publicarea dispozitivului sentinţei pronunţate în condiţiile în care, în opinia recurentei, nu sunt întrunite condiţiile privind răspunderea civilă delictuală reprezintă o ingerinţă evidentă a libertăţii de exprimare jurnalistice, o sancţionare disproporţionată a recurentei în calitate de jurnalist şi o intimidare a actului jurnalistic exercitat de către aceasta.
Consideră şi că instanţa de apel a procedat în mod netemeinic şi nelegal la respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de către recurentă, în condiţiile în care aceasta a fost obligată la publicarea dispozitivului hotărârii pronunţate de către instanţa de fond. În temeiul raporturilor contractuale, chemaţii în garanţii exercită de fapt şi de drept direcţia, supravegherea şi controlul emisiunilor difuzate de către postul de televiziune C. TV, astfel cum este cazul şi emisiunii invocate de către intimat în cadrul cererii de chemare în judecată, reaua-credinţă cu care chemaţii în garanţie au acţionat fiind evidentă.
Apărările formulate în cauză
Recurentul reclamant A. A depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului formulat de pârâta D., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Recurenta pârâtă D. A depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de reclamantul A., prin care a solicitat admiterea recursului său şi respingerea recursului reclamantului.
Recurenta pârâtă D. A formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, şi respingerea excepţiei nulităţii recursului invocată de recurentul reclamant A.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant, acesta a fost întemeiat pe dispoziţiile art.488 pct.8 C.proc.civ.
Într-o primă critică formulată, recurentul arată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1382 şi art. 1383 din Codul civil.
Susţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1382 din noul Cod civil sfera de aplicare a solidarităţii a fost redusă doar la acele situaţii în care mai multe persoane sunt obligate în temeiul legii să răspundă pentru o faptă, iar nu pentru un prejudiciu care poate fi cauzat de una sau mai multe fapte ilicite şi că, faţă de calitatea de coautori ai faptei ilicite producătoare de prejudicii a intimatei şi societăţii B. S.R.L., instanţa de apel nu trebuia sa respingă cererea de acordare de daune pecuniare, motivat de faptul că recurentul a renunţat la judecată în contradictoriu cu persoana care a avut contribuţia cea mai mare şi importantă la producerea prejudiciului, întrucât, pentru partea din prejudiciu care corespunde faptei ilicite a societăţii, intimata se putea întoarce împotriva acesteia, ceea ce a şi făcut prin promovarea cererii de chemare în garanţie, în acest sens fiind dispoziţiile art. 1383 din Codul civil.
Sintetizând, recurentul consideră că, pentru o faptă ilicită produsă în coautorat, răspunderea faţă de victimă nu este divizibilă, ci solidară, astfel că prejudiciul este necesar a fi acoperit în întregime de oricare dintre făptuitori, aceștia urmând a se desocoti ulterior.
Aserţiunea recurentului, deși corectă în principiu, este nerelevantă, întrucât pleacă, în mod eronat, de la calificarea pe care pretinde că instanţa de apel a dat-o circumstanțelor factuale cauzatoare de prejudiciu, aceea de faptă unică, deși aceasta a reţinut, în mod neechivoc, că fapta pârâtei este o faptă concurentă cu cea a societăţii.
Prin urmare, situaţia reţinută în apel nu este aceea a existenței unei singure fapte săvârşite de doi autori, ci a două fapte concurente, fiecare supusă unui regim juridic distinct, care, prin efectele produse, l-au prejudiciat pe reclamant prin încălcarea drepturilor sale personal nepatrimoniale la reputaţie, onoare şi propria imagine.
Întrucât reclamantul a înțeles să se judece numai cu moderatoarea emisiunii, nu se poate considera că fapta reţinută în sarcina acesteia, de a nu îşi manifesta dubiul la prezentarea unei ştiri neconfirmate, pe care pârâta a prezentat-o în baza raportului contractual cu postul de televiziune, ar putea fi comisă în coautorat cu societatea angajatoare, pentru a aplica, din această perspectivă, dispoziţiile art. 1382 Cod civil.
Contrar susţinerilor recurentului, instanța de apel nu a procedat la o înlăturare nelegală a principiului solidarității, astfel cum este reglementat de dispozițiile art.1382 Cod civil, care trebuie înțeles în sensul că cei care răspund pentru același prejudiciu sunt ținuți în solidar la reparație față de cel prejudiciat. Prin urmare, și în situaţia în care prejudiciul suferit de victimă are o pluralitate de cauze, respectiv comiterea mai multor fapte ilicite prejudiciabile, operează o obligație solidară de răspundere, urmând ca, ulterior, întinderea reparaţiei să fie stabilită în raport cu contribuţia fiecărui făptuitor la producerea daunei, cu condiția ca instanței să îi fie deduse, spre judecată, toate aceste fapte.
Această teză, însă, nu poate fi aplicată în prezenta cauză, având în vedere că, din cele două fapte concurente reținute, cea pusă în sarcina angajatorului, care a luat atât decizia transmiterii ştirii, pe care a difuzat-o anterior, cât şi a dezbaterii ei în cadrul emisiunii moderate de pârâtă, (instanţa de apel apreciind în acest sens că mesajul a provenit, în primul rând, de la postul TV), nu poate fi valorizată din perspectiva caracterului ilicit cauzator de prejudiciu, întrucât reclamantul a renunţat la judecată în contradictoriu cu această pârâtă.
Este nerelevant, sub aspectul stabilirii prejudiciului, faptul că, astfel cum pretinde recurentul, dacă ar fi rămas parte în raportul juridic principal dedus judecății, societatea ar fi răspuns în calitate de comitent, pentru fapta pârâtei, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este instituită ca o garanție suplimentară în procesul de acoperire a prejudiciului cauzat victimei de către prepus, în persoana căruia se analizează elementele răspunderii civile delictuale, astfel că prezența comitentului în proces nu poate avea niciun efect asupra întinderii obligației de reparație.
În plus, chiar prin acţiunea introductivă, reclamantul a precizat că a chemat în judecată pe SC B. SRL și pentru fapta proprie, nu doar în calitate de comitent, arătând că, în calitate de furnizor de servicii media, poartă răspunderea pentru conținutul informațiilor prezentate.
Prin urmare, deşi recurentul a considerat că societatea răspunde doar în calitate de comitent pentru pârâta – prepusul său şi şi-a menţinut alegaţiile în această sferă de analiză, el însuşi a definit fapta ilicită, inclusiv în memoriul de recurs, ca fiind reprezentată de „difuzarea unor informaţii în legătură cu recurentul şi repararea prejudiciului pretins suferit ca urmare a încălcării limitelor libertăţii de exprimare de către formatorii de opinie”, context în care instanțele de fond au statuat asupra existenţei a două fapte, calificate ca fiind ilicite, și anume, hotărârea de a difuza o atare informaţie pe post, pusă în sarcina societăţii prin persoanele cu autoritate decizională asupra conţinutului editorial, respectiv modalitatea de a prezenta ştirea ca fiind reală, deşi nu fusese confirmată şi trebuia redată ca prezentând un astfel de caracter incert, atitudine imputată pârâtei ca moderator al emisiunii.
În acest context, instanța de apel a apreciat că pârâta era ţinută de obligaţiile contractuale, astfel că nu avea dreptul de a se opune difuzării acestei ştiri, motiv pentru care nici nu a reținut în sarcina acesteia, ca faptă ilicită, decizia de a difuza știrea și conținutul acesteia, ci doar modalitatea în care a prezentat-o, considerând că, față de aceste elemente de circumstanțiere, gradul de vinovăție al pârâtei este mai redus decât cel al societății.
Prin urmare, verificarea circumstanţelor factuale ale difuzării pe post a afirmaţiei încriminate a fost făcută în procesul de stabilire a răspunderii pârâtei pentru fapta proprie, instanţa de apel sancționând, exclusiv, fapta ilicită săvârșită de persoana împotriva căreia reclamantul s-a îndreptat în prezentul proces, în raport de care a analizat și existența prejudiciul pretins de reclamant.
Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța ar fi cenzurat întinderea prejudiciului produs prin fapta pârâtei în raport de forma și gradul de vinovăție, care, în principiu, nu se iau în considerare la stabilirea cuantumului despăgubirilor. Dimpotrivă, având în vedere că, potrivit art. 1357 alin. (2) Cod civil, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă, a menținut forma de reparație dispusă de instanța de fond (care reținuse că reclamantul nu a dovedit un prejudiciu susceptibil a fi reparat prin obligarea pârâtei la plata unei sume de bani), respectiv aceea a constatării caracterului ilicit al faptei, coroborat cu publicarea dispozitivului sentinței.
Dacă instanța de apel ar fi considerat că obligația de acoperire a prejudiciului este divizibilă și că prezenta hotărâre îl acoperă în parte, ar fi motivat în acest sens.
Instanța de apel a apreciat că remediile pentru care instanța de fond a optat, de aplicare a dispozițiilor art.253 alin.(1) lit. c) și alin.(3) lit.a) Cod civil, respectiv de constatare a caracterului ilicit al faptei unit cu publicarea dispozitivului hotărârii, sunt necesare, reale, eficace și apte să asigure, în sine, repararea prejudiciului nepatrimonial, moral suferit de reclamant, nefiind necesară acordarea adițională a reparației pecuniare prevăzute de art. 253 alin.(4) Cod civil, văzut ca ultim remediu aplicabil în situația în care celelalte forme de reparație nu sunt suficiente.
În acest context, nu se pune problema încălcării dispoziţiilor art. 1382 Cod civil în sensul dezvoltat de recurent, întrucât, aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanţa de apel nu a reţinut că societatea ar răspunde în calitate de comitent pentru fapta moderatorului, ci, astfel cum s-a menţionat anterior, pentru fapta proprie iar, în ceea ce priveşte stabilirea prejudiciului, evaluat prin raportare la fapta ilicită reținută în cauză, a apreciat că acesta, în limitele dovedirii lui de către reclamant, a fost acoperit în modalitatea dispusă de instanța de fond. Cum în materia drepturilor personal nepatrimoniale prejudiciul nu este cuantificabil potrivit unor criterii economice, instanța poate opta pentru modalități nepatrimoniale de reparare a prejudiciului în raport de împrejurările concrete ale speței, statutul persoanelor, valoarea morală lezată, intensitatea și gravitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.
Prin urmare, forma de reparație cuvenită reclamantului reprezintă o chestiune de apreciere a instanțelor de fond, critica recurentului neconstituind în sine un aspect de nelegalitate a deciziei recurate. Cu atât mai mult, nu este obligatorie în cuantificarea întinderii prejudiciului, forma de reparație pecuniară, astfel cum recurentul tinde a susține prin afirmațiile formulate.
Referitor la încălcarea art.1383 Cod civil, recurentul nu a formulat critici concrete în legătură cu interpretarea și aplicarea greșită a acestui text de lege.
Susţine recurentul că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 din Codul civil, dispoziţii potrivit cărora intimata răspunde şi pentru culpa cea mai uşoară, astfel că nu se poate justifica refuzul instanţei de a acorda daune pecuniare potrivit dispoziţiilor art. 253 alin. (4) din Codul civil. În acest context susţine caracterul contradictoriu al motivării deciziei de către instanţa de apel atunci când, pe de o parte, validează concluziile primei instanţe referitoare la constatarea faptei ilicite, reaua credinţă şi încălcarea gravă a obligaţiilor deontologice de către pârâtă, iar, pe de altă parte, reţine aspecte „de natură să diminueze gradul de vinovăţie” al acesteia.
Nu poate fi reţinută o atare contradicţie, întrucât acest raţionament face parte din procesul de stabilire a elementelor răspunderii civile delictuale, de evaluare a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate între fapta calificată drept ilicită şi prejudiciul pretins a fi reparat. Instanţele de fond nu se contrazic atunci când, reţinând culpa pârâtei, individualizează sancţiunea civilă aplicabilă, acordând un alt tip de reparaţie morală decât cea pecuniară solicitată de reclamant.
În acest context, nu pot fi validate susţinerile recurentului în sensul că instanţele au refuzat să aplice dispoziţiile art. 253 alin. (4) Cod civil doar pentru că ar fi renunțat la judecată în contradictoriu cu titlularul de licență, acestea nefiind obligate în a opta exclusiv pentru o reparaţie pecuniară a unui drept personal nepatrimonial încălcat, întrucât, astfel cum s-a arătat, în funcţie de circumstanţele cauzei, de gravitatea încălcării drepturilor nepatrimoniale şi de întinderea prejudiciului moral cauzat de fapta ilicită reținută, au la dispoziţie mai multe forme de sancțiuni civile pentru repararea prejudiciului moral, pe care le pot aplica alternativ sau cumulativ.
În plus, a aprecia asupra dozării sancțiunii, în condițiile în care aceasta se încadrează în textele de lege aplicabile, reprezintă un aspect de netemeinicie şi nu unul de legalitate, ceea ce excedează limitelor procesuale de analiză ale recursului.
În consecință, stabilirea vinovăţiei într-o formă atenuată sau agravată de circumstanţele în care a fost săvârşită fapta ilicită nu se contrazice cu individualizarea sancţiunii în formele reglementate de art.253 Cod civil, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat în analiza criticii anterioare, forma și gradul de vinovăție, în măsura în care s-a reținut existența ei, nu influențează cuantumul despăgubirilor, art. 1357 alin. (2) Cod civil, instituind răspunderea autorului chiar și pentru culpa cea mai ușoară. De altfel, chiar dispozițiile art. 1358 Cod civil prevăd în teza I că ,,pentru aprecierea vinovăției, se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul străine de persoana autorului faptei (…)”. Din această perspectivă instanța a verificat efectele asupra vinovăției pârâtei produse de fapta concurentă a titularului de licență, în sarcina căruia s-a reținut că răspunde pentru conținutul editorial, concluzionând că nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere pentru pârâtă. Prin urmare, cum instanţa este liberă să aprecieze dacă gravitatea atingerii dreptului personal nepatrimonial necesită, pentru repararea prejudiciului, aplicarea celei mai aspre sancţiuni, respectiv aceea a despăgubirilor băneşti, sau sunt suficiente remediile cu caracter nepatrimonial, nu poate fi reținut un refuz nejustificat al acesteia de aplicare a sancțiunii pecuniare.
Reluând ideea de răspundere a comitentului pentru fapta prepusului, recurentul invocă încălcarea dispoziţiilor art. 10 din CEDO, dar şi a dispoziţiilor art. 1349 din Codul civil, din perspectiva faptului că titularele licenţelor audiovizuale nu pot răspunde pentru încălcarea dispoziţiilor art.10 din CEDO, ci doar realizatorul sau moderatorul emisiunii, pentru depăşirea limitelor libertăţii de exprimare. Consideră că titularei de licenţă, B., nu îi poate fi atrasă răspunderea pentru fapta proprie ca urmare a pretinsului prejudiciu cauzat prin eventualele fapte constând în depăşirea limitelor libertăţii de exprimare de către formatorii de opinie, ci numai ca urmare a răspunderii sale pentru fapta prepusului, fără însă ca lipsa chemării în judecată a titularului de licenţă audiovizuală să aibă vreun efect asupra posibilităţilor recurentului de a obţine despăgubirea care i se cuvine pentru prejudiciul moral suferit.
Critica este nefondată, în condiţiile în care, instanțele de fond au reținut în sarcina pârâtei şi nu a societăţii, terţ în raportul juridic principal dedus judecăţii, răspunderea civilă delictuală determinată de depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.
Constatarea existenței unei fapte concurente comise de societate a reprezentat doar un element de apreciere asupra gradului de vinovăţie cu care pârâta a acţionat în producerea prejudiciului, în condițiile în care aceasta s-a supus obligaţiilor contractuale în sensul că a dezbătut în cuprinsul emisiunii subiectul convenit la nivelul factorilor de decizie cu privire la conţinutul editorial ai societății, nefiind analizată răspunderea societății pentru fapta proprie întrucât instanțele nu au fost învestite cu o astfel de cerere.
În susţinerea aceleiaşi critici, recurentul invocă jurisprudenţa naţională care a stabilit că depăşirea limitelor libertăţii de exprimare se analizează în contradictoriu cu ziaristul sau publicistul, răspunderea persoanei juridice urmând fi analizată numai în subsidiar, în calitate de comitent al ziaristului. În acest sens, consideră că instanţa de apel a aplicat şi interpretat în mod eronat atât prevederile Legii nr. 504/2002, cât şi pe cele ale art. 1349 şi art. 1357 din Codul civil, atunci când a statuat că răspunderea pentru afirmaţiile realizate la adresa recurentului de către intimată aparţine şi B. SRL, ceea ce ar fi condus la respingerea capătului de cerere având ca obiect obligarea la plata prejudiciului moral, în cuantum de 250.000 euro motivat de faptul că acesta reprezintă o circumstanţă legală care face ca dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul civil să nu fie incidente în cauză.
Recurentul pleacă, în afirmațiile formulate în cuprinsul acestei critici, de la premisa că instanțele au respins cererea sa de acordare a daunelor morale pe motiv că răspunderea pentru aceste afirmații revine societății.
Este adevărat că instanțele au identificat și în sarcina societății o faptă ilicită, în condițiile în care, potrivit art. 30 alin.(8) din Constituţie şi a art. 3 alin.(3) din Legea nr.504/2002, şi proprietarul postului TV, ca furnizor de servicii media, răspunde pentru conţinutul informaţiilor, astfel cum, de altfel, însuși reclamantul a arătat în acţiune. În acest sens, răspunderea societăţii, reţinută ca atare dar nesancţionată, vizează adoptarea deciziei de difuzare şi dezbatere a ştirii, şi nu calitatea de comitent al pârâtei.
Cu toate acestea, cele reținute sunt nerelevante în economia soluției, în condițiile în care fapta ilicită a societății nu a fost valorizată în sensul pretins de reclamant, respectiv pentru a respinge o solicitare de acordare a unei sancțiuni pecuniare, ci exclusiv în analiza circumstanțelor săvârșirii faptei ilicite imputate pârâtei, respectiv în procesul de stabilire a vinovăției ca element al răspunderii civile delictuale.
Recurentul susţine şi că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul civil, respingând obligarea intimatei la plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral, în considerarea faptului că a reţinut existenţa unei culpe concurente, şi în cadrul acesteia, o contribuţie mai mare la săvârşirea faptei ilicite a societăţii, precum şi statutul similar unui angajat al pârâtei ţinută de respectarea obligaţiilor contractuale.
Consideră că remediile puse la dispoziţie de alin. (1)-(4) ale art. 253 Cod civil sunt prevăzute complementar şi nu alternativ; reia ideea că răspunderea B. SRL ar fi una solidară cu intimata, iar recurentul se putea îndrepta împotriva oricăruia din cei doi care răspund solidar, urmând ca raporturile juridice dintre cei doi să fie reglementate prin dreptul de regres al celui tras la răspundere pentru întreg prejudiciul fără legătură cu starea de insolvabilitate a făptuitorului; consideră că şi în ipoteza în care intimata a avut un statut similar unui angajat, dispoziţiile art. 1364 Cod civil nu o exonerează de răspundere; invocă comportamentul pârâtei la momentul şi după săvârșirea faptei, considerând că nu a fost respectat testul de proporţionalitate impus de art. 10 alin. 2 din CEDO.
Susţinerile sunt nefondate. Astfel cum s-a arătat anterior, instanţele de fond au reţinut corect existența unor fapte ilicite concurente, vinovăția mai mare a societăţii şi statutul similar unui angajat al pârâtei, ţinută de respectarea obligaţiilor contractuale, însă acestea ca circumstanțe factuale în cauza dedusă judecății, în raport de care au constatat răspunderea moderatorului care, prin fapta proprie, a încălcat dreptul reclamantului la propria imagine. Cum în prezentul litigiu a fost dedus judecăţii doar acest ultim raport juridic, s-au imputat pârâtei consecinţele faptei proprii astfel cum a fost reţinută, corespunzător gradului de vinovăţie și a fost obligată la repararea integrală a prejudiciului, în măsura în care a fost dovedită întinderea acestuia. Comportamentul pârâtei, descris de reclamant în memoriul de recurs, reprezintă o chestiune de apreciere pe situaţia de fapt a circumstanţelor menționate, astfel că este nerelevant în controlul de legalitate efectuat în recurs.
Se mai invocă nerespectarea testului de proporţionalitate impus de art. 10 alin. 2 din CEDO între libertatea de exprimare şi intensitatea afectării drepturilor personal nepatrimoniale, însă această critică nu este însoţită de argumente pertinente care să arate în ce constă nelegalitatea formei de reparare a prejudiciului validată de instanţa de apel. De asemenea, în condițiile în care instanţa de fond a realizat o amplă analiză a jurisprudenţei CEDO privind libertatea de exprimare, recurentul nu a învederat alte aspecte ce ar contraveni celor reţinute în primă instanţă şi validate în apel.
În ultima teză a criticilor sale, recurentul susţine că remediile puse la dispoziţie de alin. (1)-(4) ale art. 253 Cod civil sunt prevăzute complementar şi nu alternativ. Înalta Curte va înlătura această critică, reţinând că instanţa de apel nu şi-a întemeiat opţiunea pentru individualizarea sancţiunii civile aplicate, pe caracterul alternativ al acesteia. Dimpotrivă, a apreciat că nu se impune adiţionarea sancţiunii pecuniare, permisă de lege, în condiţiile în care acţiunea în reparaţie patrimonială a dreptului încălcat a fost considerată excesivă faţă de gravitatea încălcării dreptului personal nepatrimonial, astfel cum a fost justificată pe baza probelor administrate, remediul dispus la judecata în primă instanță fiind considerat suficient prin raportare la gravitatea prejudiciului.
Prin urmare, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente, atunci când a analizat elementele răspunderii civile delictuale reţinute în privinţa pârâtei, inclusiv cu privire la modalitatea de reparare a prejudiciului, criticile reclamantului fiind nefondate.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă, prima critică formulată este aceea că stabilirea de către instanţa de judecată a modalităţii de prezentare a discursului jurnalistic prin indicarea unor expresii concrete pe care pârâta trebuia să le utilizeze în exercitarea activităţii jurnalistice, reprezintă o ingerinţă în libertatea de exprimare jurnalistică a recurentei.
Cu alte cuvinte, recurenta apreciază că instanţa de apel este cea care a cenzurat limitele libertăţii de exprimare, sens în care a încălcat dispoziţiile art.10 din CEDO.
Este nefondată o astfel de afirmaţie, întrucât instanţa de apel nu a indicat pârâtei cum să modereze o emisiune ci, în cadrul analizei comportamentului din timpul emisiunii, reţinând că aceasta şi-a încălcat obligaţia deontologică de a nu prezenta ca sigură o informaţie neconfirmată potrivit regulilor jurnalistice, a exemplificat modalitatea în care s-ar fi putut exprima dubiul pe care era obligată, potrivit normelor deontologice, să îl afişeze.
Această împrejurarea nu echivalează cu o nerespectare de către instanţă a principiilor libertăţii de exprimare recunoscute jurnaliştilor. Dimpotrivă, sugerează modalitatea în care s-ar fi putut încadra în limitele de exercitare a acestei libertăți fără a încălca drepturile subiective ale altei persoane, în condițiile în care libertatea de exprimare este un drept fundamental, protejat de articolul 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, însă exercitarea lui presupune totodată respectarea anumitor condiții. Printre restricțiile impuse dreptului la liberă exprimare se regăsește și aceea menită a ocroti demnitatea umană, respectul datorat reputației și drepturilor altuia.
Susţine recurenta că nu există o faptă ilicită în raport de exercitarea libertăţii de exprimare jurnalistice şi de obligaţiile contractuale existente între recurentă şi postul de televiziune C. TV şi că în mod greşit, instanţa de apel a refuzat să ia în considerare contextul factual al afirmaţiilor considerate ca fiind ,,denigratoare”, în condiţiile în care dezbătea un subiect de interes public.
Instanţa de apel a calificat corect ca faptă ilicită modalitatea de prezentare a respectivei informaţii, fără a nega faptul că este o informaţie de interes public. Tocmai ţinând cont de existenţa relaţiilor contractuale dintre pârâtă şi postul de televiziune, nu a reţinut în sarcina acesteia decizia de difuzare a ştirii, ci doar modalitatea în care aceasta a fost supusă dezbaterii în emisiunea moderată de pârâtă. Faptul că a considerat că existenţa contractului nu o exonerează pe pârâtă de răspundere nu echivalează cu o ignorare a existenţei raporturilor contractuale, ci cu o analiză judicioasă a impactului pe care existenţa lor îl are cu privire la gradul de vinovăție cu care pârâta a acționat, în condiţiile în care, potrivit obligaţiei contractuale, trebuia să se încadreze în specificaţiile de conţinut şi formă impuse de realizatorii principali de program, inclusiv în condiţiile transmiterii unei informaţii de tip „breaking news”.
Consideră recurenta că instanţa de apel nu a verificat existenţa unui echilibru între libertatea de exprimare jurnalistică, astfel cum este protejată de dispoziţiile art. 10 CEDO şi drepturile nepatrimoniale ale intimatului pretins lezate, în condiţiile în care, pe de o parte, afirmaţiile considerate ilicite reprezintă produsul jurnalistic al postului de televiziune C. TV, iar pe de altă parte, personal, a tratat cu reţinere informaţia impusă de către postul de televiziune, la care era angajată, într-o modalitate de exprimare ce implică o anumită distanţă, de natură a crea un dubiu rezonabil în rândul telespectatorilor.
Critica este nefondată. Astfel cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a făcut distincţie între acţiunile celor două entităţi care au contribuit la încălcarea drepturilor personal nepatrimoniale, astfel cum a fost pretinsă de reclamant, şi a analizat pe larg, validând raţionamentul judiciar al primei instanţe, aspectele care au determinat-o să aprecieze că pârâta nu şi-a exprimat rezerva faţă de veridicitatea informaţiei, a cărei existenţă nu rezultă că, în cuprinsul emisiunii, a fost pusă sub semnul îndoielii. Instanța de recurs consideră că această încălcare a obligației deontologice, în contextul verificării existenței unui just echilibru între dreptul la onoare și reputație de care se bucură reclamantul și dreptul la liberă exprimare, nu poate fi ocrotită de art. 10 din Convenție.
Recurenta mai susţine că instanţa de apel nu a ţinut cont de jurisprudenţa în materie care permite tolerarea unei anumite doze de exagerare şi provocare în cazul în care există dezbateri publice privitoare la aspecte de interes public Consideră că a impune unui jurnalist modalitatea de prezentare a ştirilor, produsul jurnalistic al postului de televiziune, ar determina un rezumat sec, mecanic al faptelor, sub obligaţia efectuării unei verificări riguroase.
Critica este străină de cele reţinute în sarcina recurentei de către instanţa de apel. Gradul de exagerare permis jurnalistului care tratează un subiect de interes public nu îl exonerează pe acesta de obligaţia de a nu prezenta, ca reale, ştiri neconfirmate, întrucât el se aplică în situaţia judecăţilor de valoare şi nu unei situaţii factuale, precum cea din prezenta cauză, care trebuie dovedită.
De asemenea, recurenta a susţinut că nu putea refuza dezbaterea știrii, însă nu acest aspect i s-a reproșat, ci, astfel cum s-a arătat, modalitatea de prezentare, ce era în sarcina sa exclusivă, în condiţiile în care nu avea calitatea de prezentator de ştiri, ci de moderator al unei emisiuni în care îi invita pe participanţi la dezbateri pe marginea acestei informaţii, cu atât mai mult cu cât ea însăși a recunoscut că nu avea cunoștință dacă informaţia era reală.
Recurenta a mai susținut că intimatul – reclamant nu a făcut dovada prejudiciului moral.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantului i-a fost produs un prejudiciu moral constând în afectarea imaginii sale, în condiţiile în care, prezentând ştirea ca veridică, telespectatorii ar considera plauzibilă o astfel de faptă gravă. Or, în situaţia în care imputarea unei fapte calificate ca şantaj are o mare doză de periculozitate socială, corect instanţa de apel a considerat că se prezumă că persoanei căreia i s-a imputat această faptă i-a fost afectat dreptul la imagine.
Prin urmare, având în vedere că existenţa unui prejudiciu în această situaţie poate fi prezumată, ceea ce se apreciază, pe baza probatoriului administrat, este intensitatea şi gravitatea leziunii şi, coroborat, modalitatea în care o astfel de vătămare poate fi reparată integral. Or, recurenta nu a formulat critici care să infirme punctual, sub acest aspect, cele statuate de instanța de apel.
Învederează recurenta că nu există o legătură de cauzalitate între fapta pretins ilicită şi prejudiciul produs intimatului. Invocă existența bazei factuale privind politizarea postului de televiziune Y. Precum şi a cadrului obligaţional sub care işi desfăşura activitatea, concluzionând că nu a depăşit limitele legitime ale libertăţii de exprimare jurnalistice.
Contrar susținerilor recurentei, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu este dovedită, în condiţiile în care s-a arătat că fapta reținută în sarcina pârâtei, în măsura în care nu s-a probat existenţa convorbirii în forma prezentată, a afectat dreptul la propria imagine a reclamantului, neavând relevanță, din acest punct de vedere, activitatea postului Y. sau celelalte circumstanțe descrise în memoriul de recurs.
Consideră pârâta că obligarea sa la publicarea dispozitivului sentinţei pronunţate, în condiţiile în care nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, reprezintă o ingerinţă asupra libertăţii de exprimare jurnalistice, o sancţionare disproporţionată a recurentei în calitate de jurnalist şi o intimidare a actului jurnalistic exercitat de către aceasta.
Este nefondată această susţinere având în vedere faptul că sancţiunea civilă care a fost dispusă, tocmai în considerarea dovedirii îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, este o măsură prevăzută de lege, iar proporţionalitatea acesteia, justificată în considerentele deciziei atacate, reprezintă un aspect de cuantificare ce excedează analizei recursului.
Consideră şi că instanţa de apel a procedat în mod netemeinic şi nelegal la respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de către recurentă, chemaţii în garanţie răspunzând delictual deoarece sunt cei care exercită direcţia, supravegherea şi controlul emisiunilor difuzate de către postul de televiziune C. TV.
Critica este, de asemenea, nefondată, întrucât sancțiunea aplicată nu constă într-o obligație de a da, ci reprezintă o obligaţie de a face, fără caracter patrimonial, stabilită în sarcina pârâtei în considerarea săvârșirii unei fapte proprii și nu a uneia izvorâte din raportul juridic existent între părți, de natură a activa obligaţia de garanţie pentru prejudiciul pe care ea l-ar suferi prin punerea în executare a hotărârii.
Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C.proc.civ., au fost respinse, ca nefondate, ambele recursuri.
Această speță a fost cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
