Contract de întreţinere sub semnătură privată cu titlu oneros. Acţiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care creditorul obligaţiei s-a obligat să le transmită, ca preţ al întreţinerii prestate. Cerinţa formei autentice a actului
Dispoziții incidente: Legea nr. 54/1998, art. 2
Dispoziţiile Legii nr. 54/1998, care statuau în art. 2 alin. (1) că „Terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică”, nu făceau distincţia după cum actul de dobândire era un contract de vânzare-cumpărare, un contract de întreţinere, sau orice alt act juridic translativ de proprietate, singurele condiţii impuse fiind acelea ca actul să fie inter vivos (între vii) şi să fie încheiat în formă autentică, aceasta din urmă reprezentând o condiţie cerută ad validitatem.
Împrejurarea că actul nu a putut fi încheiat în formă autentică întrucât bunurile obiect al dreptului de proprietate pe care creditoarea întreţinerii s-a obligat să-l transmită nu erau individualizate la data încheierii contractului, fiind bunuri viitoare, a căror întindere nu se putea cunoaşte la acel moment, nu este de natură să excludă de la cerinţa legii modalitatea de încheiere a contractului, astfel cum aceasta era în mod expres reglementată.
Prin urmare, transmiterea dreptului de proprietate asupra unor terenuri printr-un contract de întreţinere încheiat sub semnătură privată, în condiţiile în care legea în vigoare la momentul respectiv impunea cerinţa formei autentice, nu se putea realiza.
Chiar dacă în reglementarea vechiului Cod civil contractul de întreţinere era un contract nenumit, o creaţie a practicii judiciare şi doctrinei, supus dispoziţiilor din materia contractelor şi a obligaţiilor contractuale, dreptul comun neimpunând, pentru acesta, încheierea în formă autentică, existenţa unei dispoziţii exprese, conţinută într-o lege specială, cu privire la anumite categorii de bunuri, în speţă terenuri, impunea ca atunci când în schimbul întreţinerii erau oferite în proprietate asemenea bunuri, actul să fie încheiat în forma cerută de lege. – I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 297 din 5 februarie 2020
I.Circumstanţele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 09.02.2017 pe rolul Judecătoriei Satu Mare, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi ANAF prin DGRFP Cluj Napoca prin AJFP Satu Mare: să se constate vacanţa succesorală după defuncta C.; să se constate că reclamanţii sunt creditori ai masei succesorale pentru suma de 270.522.000 lei vechi; să se constate că reclamanţii, în baza contractului de întreţinere cu drept de uzufruct viager încheiat în cursul anului 1999 cu defuncta C., au dobândit în proprietate imobilele înscrise în titlu de proprietate nr. x9 din 31.05.2016; să se încuviinţeze înscrierea titlului de proprietate nr. x9 din 31.05.2016 în CF pe seama defunctei C., şi ulterior pe seama reclamanţilor cu titlu de întreţinere.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 680 Cod civil vechi, art. 557 şi art. 2254-2263 Cod civil nou.
Prin sentinţa nr. 2827 din 19.09.2017 Judecătoria Satu Mare a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei, pentru capetele de cerere 1, 3 şi 4 în favoarea Tribunalului Satu Mare.
Sentinţa pronunţată de Tribunalul Satu Mare
Prin sentinţa nr. 53/ din 21.03.2018 Tribunalul Satu Mare, Secţia I civilă a respins ca nefondată, acţiunea.
Cu prilejul judecării apelului, prin încheierea de şedinţă din 10.01.2019, a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Municipiul Satu Mare, prin primar, care a fost introdus în cauză în această calitate.
Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea
Prin decizia nr. 128/A din 07.03.2019, Curtea de Apel Oradea, Secţia I civilă a admis cererea de intervenţie accesorie, în favoarea intimatului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, formulată de Municipiul Satu Mare, prin primar; a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei.
Calea de atac a recursului exercitată
Împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, reclamanţii, formulând următoarele critici:
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că în cauză ar fi aplicabilă decizia nr. 24/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, acţiunea neputând fi primită, întrucât nu s-a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 17/2014. Practica instanţelor, atunci când se constată incidenţa deciziei nr. 24/2016 menţionată, este de a suspenda judecata cauzei până la efectuarea formalităţilor prevăzute de Legea nr. 17/2014 privind publicitatea vânzării. Contrar acestei practici, instanţa de apel s-a rezumat să respingă acţiunea, reţinând incidenţa Legii nr. 17/2014, act normativ ce face trimitere expresă doar la contractele de vânzare-cumpărare, iar nu şi la cele de întreţinere. În acest sens, instanţa de apel a încălcat principiul potrivit căruia unde legea nu distinge, nici interpretul ei nu trebuie să o facă, precum şi dispoziţiile art. 10 Cod civil, care interzic analogia;
Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2255 Cod civil privind încheierea în formă autentică a contractului de întreţinere şi a încălcat dispoziţiile art. 6 alin. (2) Cod civil, conform căruia actele şi faptele juridice săvârşite sau produse anterior intrării în vigoare a legii noi, nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii/săvârşirii lor. Vechiul cod civil nu reglementa contractul de întreţinere (contract nenumit) şi nu prevedea sancţiunea nulităţii în raport de condiţiile de fond şi de formă determinate;
Încheierea de şedinţă din 10.01.2019, prin care instanţa de apel a calificat cererea de intervenţie formulată de Municipiul Satu Mare, prin primar, ca fiind accesorie, nu se circumscrie exigenţelor unei motivări care să permită instanţei de control judiciar efectuarea controlului de legalitate.
Apărările formulate în cauză
La data de 03.06.2019, în termen legal, intimatul Municipiul Satu Mare, prin primar, a formulat întâmpinare, prin care a învederat următoarele:
Referitor la recursul împotriva deciziei nr. 128/2019, a arătat că aceasta este temeinică şi legală, recursul este nefondat, în cauză calitatea pasivă aparţine nu doar Statului Român, ci şi Municipiului Satu Mare, iar pe fond cauza a fost în mod corect soluţionată din perspectiva Legii nr. 17/2014;
Referitor la recursul împotriva încheierii de şedinţă din 10.01.2019, nici acesta nu este fondat, cererea de intervenţie este una accesorie, fiind formulată în susţinerea poziţiei procesuale a Statului Român, ce are calitatea de pârât, iar încheierea atacată este motivată conform legii.
II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin demersul judiciar, recurenţii-reclamanţi tind la valorificarea contractului de întreţinere sub semnătură privată încheiat la data de 17.10.1999 cu defuncta C., prin care aceasta s-a obligat să transmită întreţinătorilor (recurenţii din prezenta cauză), la data decesului său, în schimbul prestaţiilor lor, „…dreptul de proprietate asupra terenurilor ce urmează să-mi fie restituite de către Primăria Satu Mare ca urmare a cererii formulate la data de 26 noiembrie 1998 pentru suprafaţa de 3,12 ha teren în perimetrul municipiului Satu Mare”.
Întrucât ulterior decesului numitei C. (16.05.2001), s-a eliberat pe numele acesteia TP x9/31.05.2016, pentru suprafaţa de 3 ha teren agricol extravilan situat pe raza municipiului Satu Mare, reclamanţii au solicitat, în cadrul prezentului litigiu, să se constate că sunt proprietarii terenurilor menţionate, ca preţ al întreţinerii prestate către defunctă, cu consecinţa firească a înscrierii acestui drept în cartea funciară.
Rezultă că recurenţii solicită să li se constate dreptul de proprietate asupra unor terenuri agricole situate în extravilanul municipiului Satu Mare, în temeiul contractului de întreţinere încheiat la data de 17.10.1999 deşi, aşa cum se va arăta în continuare, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru rezolvarea favorabilă a unei astfel de cereri, astfel cum au reţinut şi instanţele fondului.
Referitor la normele aplicabile contractului de întreţinere a cărui valorificare se urmăreşte în prezenta cauză, Înalta Curte constată că, aşa cum şi reclamanţii învederează prin motivele de recurs, nici dispoziţiile art. 2254-2263 Cod civil, nici Legea nr. 17/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 12.03.2014 şi nici decizia nr. 24/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 22.11.2016, nu sunt incidente cauzei pendinte, întrucât reprezintă dispoziţii legale, respectiv acte normative, ulterioare datei încheierii contractului de întreţinere în discuţie.
Aceasta întrucât, potrivit art. 6 alin. (2) din noul Cod civil „Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor”, iar alin. 5 al aceluiaşi articol reţine că „Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”.
Faţă de cele arătate, raportarea la acte normative ulterioare datei încheierii contractului de întreţinere sub semnătură privată (17.10.1999), aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel, nu îşi găseşte justificarea, fiind însă fără semnificaţie juridică în ce priveşte analiza de legalitate a aspectelor învederate de către reclamanţi prin intermediul căii extraordinare de atac.
Astfel, în cauză, în raport de data încheierii contractului a cărui valorificare se pretinde şi de principiul tempus regit actum sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 102 din 04.03.1998, act normativ în vigoare la data încheierii actului juridic generator al pretenţiilor actuale ale recurenţilor care, în art. 2 alin. (1) statuează că „Terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică.”
Textul legal nu distinge după cum actul de dobândire este un contract de vânzare-cumpărare, un contract de întreţinere (cum este cazul în speţă), sau orice alt act juridic translativ de proprietate, singurele condiţii impuse fiind acelea ca actul să fie inter vivos (între vii) şi să fie încheiat în formă autentică, aceasta din urmă reprezentând o condiţie cerută ad validitatem.
Legea nr. 54/1998 mai instituie şi alte condiţii referitoare la modalitatea de înstrăinare a terenurilor privind întinderea suprafeţelor, dreptul de preempţiune, calitatea de persoană fizică sau juridică, etc., toate însă fiind subsidiare cerinţei încheierii actului în formă autentică, cerinţă neîndeplinită de contractul de întreţinere dedus judecăţii, ceea ce face inutilă dezvoltarea şi analizarea lor prin raportare la acesta.
Împrejurarea relevată de către recurenţi, în sensul că actul nu a putut fi încheiat în formă autentică întrucât bunurile obiect al dreptului de proprietate pe care creditoarea întreţinerii s-a obligat să-l transmită nu erau individualizate la data încheierii contractului, fiind bunuri viitoare, a căror întindere nu se putea cunoaşte la acel moment, nu este de natură să excludă de la cerinţa legii modalitatea de încheiere a contractului, astfel cum aceasta era în mod expres reglementată.
Transmiterea dreptului de proprietate asupra unor terenuri printr-un contract de întreţinere încheiat sub semnătură privată, în condiţiile în care legea în vigoare la momentul respectiv impunea ca această operaţiune juridică să se realizeze în forma autentică nu se putea realiza şi, pe cale de consecinţă, o asemenea transmisiune nu poate fi constatată nici în cadrul procesual actual.
Chiar dacă în reglementarea anterioară contractul de întreţinere era un contract nenumit, o creaţie a practicii judiciare şi doctrinei, supus dispoziţiilor din materia contractelor şi a obligaţiilor contractuale, dreptul comun neimpunând, pentru acesta, încheierea în formă autentică, existenţa unei dispoziţii exprese, conţinută într-o lege specială, cu privire la anumite categorii de bunuri, în speţă terenuri, impunea ca atunci când în schimbul întreţinerii erau oferite în proprietate asemenea bunuri, actul să fie încheiat în forma cerută de lege, lucru care nu s-a realizat în cauză.
Pe de altă parte, contractul de întreţinere are caracter intuitu personae, iar anterior emiterii titlului de proprietate pentru bunurile pe care creditoarea întreţinerii s-a obligat a le transmite în schimbul întreţinerii (31.05.2016), a intervenit decesul acesteia (16.05.2001), fapt ce a condus atât la stingerea obligaţiei de întreţinere, cât şi la imposibilitatea transmiterii, respectiv obţinerii dreptului de proprietate asupra terenului.
Cu alte cuvinte, obligaţia de întreţinere a recurenţilor a încetat mai înainte ca beneficiara acesteia să se afle în situaţia de a transmite dreptul de proprietate despre care se face vorbire în convenţie, astfel încât instanţa de judecată nu poate proceda la validarea unui act juridic ale cărui efecte au încetat anterior învestirii, respectiv la momentul decesului beneficiarei obligaţiei de întreţinere.
Referitor la pretinsa nemotivare a încheierii de şedinţă din 10.01.2019, prin care s-a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de Municipiul Satu Mare, prin primar şi s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient, a acestei instituţii, Înalta Curte constată că recurenţii, deşi pretind că aceasta nu corespunde exigenţei unei motivări care să permită controlul de legalitate, nu critică soluţia instanţei adoptată prin respectiva încheiere, ci expun doar ample dizertaţii teoretice generale legate de acest aspect, care însă nu justifică motivul de recurs invocat.
Astfel, în lipsa unor argumente care să vizeze modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat cererea de intervenţie accesorie, nemulţumirea recurenţilor-reclamanţi exprimată în legătură cu motivarea actului procedural prin care s-a adoptat o astfel de măsură apare ca pur formală şi lipsită de interes, neputând fi apreciată de către instanţa de control judiciar ca o veritabilă critică de nelegalitate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. împotriva deciziei nr. 128/A din 7 martie 2019 a Curţii de Apel Oradea-Secţia I civilă şi a încheierii de şedinţă din 10.01.2019 a aceleiaşi instanţe.
Notă: Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor a fost abrogată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Această speță a fost cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
