Jurisprudența ÎCCJ | Complementaritatea între produsele desemnate de marcă și serviciile pentru care semnul este folosit cu funcția de marcă

Articole incidente: Legea nr. 84/1998, art. 36 | C.proc.civ., art. 425, art. 453, art. 482

A. Produsele/serviciile sunt complementare dacă există o legătură strânsă între acestea, în sensul că unul este indispensabil (esențial) sau important (semnificativ) pentru utilizarea celuilalt (hotărârea T-74/10, Flanco), într-un asemenea fel încât consumatorii să creadă că responsabilitatea pentru producerea acelor bunuri și pentru furnizarea acelor servicii aparține aceleiași întreprinderi.

Simplul fapt că alimentele și băuturile sunt esențiale pentru serviciile de restaurante, baruri, cafenele nu îi determină pe consumatori să creadă că responsabilitatea pentru producerea acelor bunuri sau furnizarea acelor servicii aparține aceleiași întreprinderi. Totuși, consumatorii ar putea crede că responsabilitatea aparține aceluiași întreprinzător dacă practica de pe acea piață este aceea că furnizarea de alimente și băuturi și producerea unor asemenea bunuri sunt în mod comun oferite de aceeași întreprindere sub aceeași marcă. În asemenea cazuri s-a constatat existența unui anume grad de similaritate.

De asemenea, pentru stabilirea similarității între produse și servicii se are în vedere categoria de produse pentru care a fost înregistrată marca și categoria de servicii pentru care este folosit semnul opus, iar nu produsul purtând marca în cauză.

B. Sintagma ”partea care pierde procesul” din cuprinsul alin.(1) al art.453 din Codul de procedură civilă trebuie interpretată în cazul apelului prin raportare la prevederile art.482 din același cod.

Art.453 Cod procedură civilă, ce reglementează condițiile acordării cheltuielilor de judecată, este situat în cadrul titlului aferent procedurii în fața primei instanțe. Astfel, sintagma ”partea care pierde procesul”, din perspectiva procedurii în fața primei instanțe, se raportează la modul de soluționare a cererii de chemare în judecată, în alineatul (2) al art.453 reglementându-se și situația admiterii doar în parte a cererii.

Privind comparativ soluțiile care pot fi pronunțate în primă instanță și în apel, se poate observa că cererea de chemare în judecată poate fi admisă în parte, conform art.425 alin.(1) lit. c), teza finală, raportat la soluția dată cererilor (capetelor de cerere) deduse judecății, în timp ce în apel, conform art.480 alin.(1) și (2) din Codul de procedură civilă, nu se pune problema unei admiteri în parte a acestuia, ci doar, ulterior admiterii apelului, a unei eventuale anulări/schimbări în tot sau în parte a hotărârii atacate, caz în care s-ar putea pune problema reevaluării cheltuielilor de judecată efectuate în fața primei instanțe, prin aplicarea art.453 Cod procedură civilă.

Ţinând cont de prevederile art.482 și interpretând art.453 din Codul de procedură civilă astfel încât să nu fie potrivnice dispozițiilor ce reglementează judecată în apel, sintagma ”partea care pierde procesul” se raportează la modul de soluționare a apelului, iar nu la modul de soluționare a cererii de chemare în judecată. – I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr.452 din 18 februarie 2020

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 20.04.2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, reclamanta Compania X. S.p.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Y. SRL, Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Informatică, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş:

1. să se constate că prin folosirea semnului Antinori de către pârâtă, se încalcă drepturile exclusive ale reclamantei asupra mărcilor Antinori-502161 (marca internaţională), Cantinetta Antinori- 0634343 (marcă europeană) şi asupra numelui comercial Marchesi Antinori;

2. să se constate că prin actele de înregistrare şi folosire neautorizate a semnului ANTINORI în numele comercial Antinori Ristorante, pârâta a săvârşit şi săvârşeşte acte de concurenţă neloială;

3. să se dispună interzicerea folosirii semnului Antinori în activitatea comercială a pârâtei, incluzând dar fără a se limita la: interzicerea folosirii semnului Antinori pe sigla restaurantului situat la punctul de lucru din Timişoara; pe facturi; pe cardurile de meniuri; pe panourile publicitare; în numele de domeniu <casa-antinori.ro> sau în alt nume de domeniu, indiferent de extensia acelui domeniu; pe website-ul deţinut la numele de domeniu; pe website-ul (…); pe websiteurile <….ro>, <…..blogspot.com>, <…..ro> şi <t…..ro>; pe pagina de FACEBOOK: cu consecinţa obligării pârâtei la eliminarea semnului ANTINORI de pe aceste bunuri corporale sau necorporale;

4. să se dispună interzicerea folosirii de către pârâta a oricăror semne identice sau similare mărcilor Antinori – nr.502161 şi Cantinetta Antinori- 0634343 pentru servicii de alimentaţie publică şi restaurant, pentru băuturi alcoolice, pentru vinuri, pentru publicitate şi vânzare ce au ca obiect băuturile alcoolice, serviciile de restaurant şi alimentaţie publică;

5. să se dispună interzicerea folosirii de către pârâtă a numelui său comercial sau a unui alt nume comercial, identic sau similar cu semnul Antinori, cu obligarea pârâtei de a-şi schimba denumirea firmei Antinori Ristorante înregistrată la Registrul Comerţului, prin înlocuirea numelui Antinori cu un alt semn diferit, care să nu creeze confuzie cu mărcile Antinori-502161, Cantinetta Antinori- 0634343 şi cu numele comercial Marchesi Antinori;

6. să se dispună obligarea Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Informatică la anularea/radierea numelui de domeniu atribuit pârâtei;

7. să se dispună obligarea Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, la anularea/radierea numelui comercial Antinori Ristorante din Registrul Comerţului atribuit pârâtei;

8. să se dispună obligarea pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată.

În drept a invocat Legea nr.84/1998 – art. 6, 8, 36; Regulamentul 207/2009 privind marca europeană; Legea nr. 11/1990; Codul civil – art. 1349, 1357 şi urm.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 432 din 30.03.2017, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii SC Y. S.R.L. Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Informatică, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş; a constatat că folosirea de către pârâtă a semnului ANTINORI, încalcă drepturile exclusive ale reclamantei asupra mărcilor ANTINORI-502161 (marcă internaţională), CANTINETTA ANTINORI-0634343 (marcă europeană) şi asupra numelui comercial MARCHESI ANTINORI; a dispus interzicerea folosirii semnului ANTINORI în activitatea comercială a pârâtei şi a folosirii numelui de domeniu casa-antinori.ro precum şi a oricăror semne identice sau similare mărcilor ANTINORI-502161 (marcă internaţională), CANTINETTA ANTINORI-0634343 (marcă europeană); a dispus încetarea folosirii de către pârâtă a numelui său comercial ,,ANTINORI RISTORANTE’’ sau a unui alt nume comercial, identic sau similar cu semnul ANTINORI, şi o obligă să îşi schimbe numele comercial prin înlocuirea numelui ANTINORI, cu un alt semn diferit, care să nu creeze confuzie cu mărcile ANTINORI-502161, CANTINETTA ANTINORI-0634343 şi numele comercial MARCHESI ANTINORI; a dispus anularea înregistrării numelui de domeniu casa-antinori.ro; a dispus anularea numelui comercial ,,ANTINORI RISTORANTE SRL’’ şi înregistrarea menţiunii anulării în Registrul Comerţului; a obligat pârâta SC Y. S.R.L. a plata în favoarea reclamantei a sumei de 2.806,89 euro onorariu avocat la cursul BNR din data plăţii şi 900 lei taxă timbru.

Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta SC Y. SRL.

Prin decizia nr. 315 din 14.03.2018, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta pârâtă SC Y. SRL împotriva sentinţei civile nr.432/2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă X. S.P.A. şi cu intimatele pârâte Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Informatică, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş; a schimbat în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea. A dispus interzicerea folosirii semnului ANTINORI în activitatea comercială a pârâtei şi a folosirii numelui de domeniu casa-antinori.ro precum şi a oricăror semne identice sau similare mărcii ANTINORI-502161 (marcă internaţională) şi anularea parţială a numelui comercial ,,ANTINORI RISTORANTE SRL’’, în ce priveşte sintagma „ANTINORI” şi înregistrarea menţiunii anulării în Registrul Comerţului. A obligat-o pe pârâtă să îşi schimbe numele comercial prin înlocuirea numelui ANTINORI, cu un alt semn diferit, care să nu creeze confuzie cu marca ANTINORI-502161 şi numele comercial MARCHESI ANTINORI. A dispus anularea înregistrării numelui de domeniu casa-antinori.ro. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

La data de 17.07.2018, petenta X. S.p.A. a solicitat completarea deciziei civile nr. 315A/2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, arătând în esenţă că instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată; se solicită acordarea sumei de 1.723, 52 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1584/A din 12.12.2018, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis cererea formulată de petenta X. S.p.A., , având ca obiect completarea deciziei civile nr. 315A/2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în sensul pronunţării asupra cheltuielilor de judecată cerute de petentă în apel. A respins cererea intimatei-petente de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.

Cererile de recurs

Împotriva deciziei civile nr. 315A/2018 a declarat recurs pârâta SC Y. SRL., iar împotriva deciziei nr. 1584/A/2018 a declarat recurs reclamanta X. S.p.A.

A. Prin cererea de recurs formulată de pârâta Y. S.R.L. s-a arătat că decizia nr. 315A/2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este nelegală şi netemeinică, invocându-se incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Pârâta a învederat că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia precum şi întreg silogismul pe articolul 5 alin (1) din Prima Directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 (dispoziţii reluate identic în prezent în art. 5 alin (1) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European si a Consiliului, care a înlocuit-o) precum si pe prevederile art. 39 din Legea nr. 84/1998, susţinând că s-a realizat o aplicare greşită a acestor norme de drept.

Instanţa de apel a reţinut ca sunt 6 aspecte care trebuie luate în considerare la momentul la care titularul unui drept solicită interzicerea folosirii unui semn identic de către un terţ, 4 condiţii plus încă 2 aspecte care trebuie verificate pentru a asigura dreptul titularului mărcii de a opune marca fata de un terţ.

Din cele 6 aspecte menţionate de Curtea de Apel, în legătura cu primele două (utilizarea să aibă loc în cadrul comerţului şi utilizarea să aibă loc fără consimţământul titularului mărcii), pârâta nu aduce nici o criticări apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit norma de drept referitor la restul celor 4 puncte.

În acest sens, pârâta face o expunere a modalităţii în care apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept pentru cele 4 condiţii.

Se solicită să se observe ca instanţa de apel, referitor la cea de-a treia condiţie (utilizarea sa aibă loc pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care a fost utilizată marca), a apreciat eronat următoarele: “apelanta-pârâtă nu foloseşte cuvântul RISTORANTE în activitatea sa comercială de o asemenea manieră încât să se poată considera că este folosit cu funcţia de marcă (…), Curtea reţine că apelanta-pârâtă foloseşte cuvântul RISTORANTE cu funcţia de nume comercial.

Pârâta arată că această susţinere a instanţei este eronată. Învederează că foloseşte în întregime denumirea Ristorante Antinori pentru a arăta în primul rând ce fel de activitate desfăşoară (anume cea de restaurant-ristorante fiind traducerea în limba italiană a cuvântului restaurant), pentru a arăta ca mâncarea oferită este inspirată din bucătăria italiană, iar numele propriu Antinori este denumirea restaurantului. Or pârâta arată că foloseşte întreaga denumire Ristorante Antinori pentru a se identifica sub acest aspect ca o marcă şi nu doar pentru a se delimita de alţi comercianţi.

Referitor tot la cea de-a treia condiţie, aceea a produselor identice, se susţine că instanţa de apel a ignorat termenul specificat în mod clar de Directiva 2008/95/CE şi a înlocuit termenul identic cu complementar. În aceasta situaţie pârâta invocă încălcarea normelor de drept material, prin prisma faptului ca termenul “identic” nu poate fi înlocuit cu termenul “complementar”.

Pârâta arată că instanţa de apel a validat silogismului tribunalului, în sensul că există similitudine între serviciile oferite de pârâtă şi produsele oferite de reclamantă.

Solicită a se observa, în primul rând, faptul că nu comercializează direct produse, ci oferă servicii.

În al doilea rând, solicită să se observe că în accepţiunea instanţei de apel Clasificarea de la Nisa nu este deosebit de relevantă în cauză (serviciile de alimentaţie publică fiind similare comercializării vinurilor). Or în acest silogism, în loc să se plece de la cerinţa identităţii, se pleacă de la cerinţa similitudinii şi, mai mult, se apreciază ca această Clasificare de la Nisa nu este un factor relevant în ceea ce priveşte similitudinea dintre produse/servicii (susţinându-se în silogismul juridic faptul că acest lucru este consacrat deja în practică, fără a se indica în mod concret practica la care se face referire).

În al treilea rând, învederează că instanţa de apel, din întreaga enumerare de factori relevanţi, a arătat că un factor relevant este canalul de distribuţie şi s-a limitat doar la a face trimitere la acest factor pentru a susţine că există complementaritate -simplul fapt că pârâta comercializează vinuri (fără ca aceasta să comercializeze vinurile Antinori) este suficient ca să fie îndeplinită condiţia similitudinii.

Apreciază că acest raţionament este unul eronat, dat fiind faptul că simpla prestare de servicii care uneori poate să nu conţină şi servirea de vin (fără a exista distribuţia de produse ale titularului mărcii), prin alegerea unui nume propriu deosebit de comun în Italia (Antinori) nu creează similitudine.

Pârâta învederează că a arătat prin înscrisurile depuse în apel faptul că mai există o serie de localuri de alimentaţie publică cu numele Antinori în denumirea societăţii în Austria, Italia sau Germania, care cu siguranţă comercializează şi băuturi alcoolice, localuri care însă nu au intrat în conflict cu marca Antinori.

In ceea ce priveşte analizarea condiţiei riscului de confuzie, pârâta apreciază că instanţa de apel pleacă de la o ipoteză greşită, fără a avea o dovadă în acest sens, raportând toate cerinţele pentru analizarea riscului la consumatorul mediu român, fără a avea în acest sens vreo probă pentru a se putea realiza această raportare.

Referitor la riscul de confuzie, aşa cum a fost prezentat de instanţa de apel, se arată că acest silogism face o interpretare eronată a jurisprudenţei Curţii de Justiţie şi nu poate fi luat în seamă, întrucât, pe de o parte în speţa de faţă este cazul unui nume propriu, patronimic şi în atare situaţie trebuie analizată întreaga structură morfologică şi nu doar numele propriu, iar pe de alta parte se arată că trebuie observate cele doua condiţii stabilite de Curtea de Justiţie în cauza General Motors – C-375/97, condiţii ce trebuiau dovedite de reclamanta-intimată (pârâta neputând face dovada unui fapt negativ, anume nu poate face dovada că nu sunt îndeplinite cele doua condiţii).

In ceea ce priveşte cea de-a şasea condiţie (limitarea efectelor mărcii-interdicţia poate fi impusă terţului atunci când utilizarea are loc conform practicilor loiale în domeniul comercial) se susţine că instanţa de apel, aplicând greşit art. 6 din Directiva 2008/95/CE [articol care se regăseşte şi în legislaţia internă la art. 39 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 84/1998] a reţinut că pârâta este de rea credinţă, dat fiind că a folosit semnul Antinori ulterior respingerii cererii de înregistrare la OSIM.

Instanţa de apel a omis însă să precizeze aspectul (deşi în preambulul considerentelor face o expunere cronologică a faptelor relevante în speţă) că la data de 26.11.2009 pârâta a înregistrat la ICI numele de domeniu casa-antinori.ro. Se mai arată că începând cu data de 21.06.2010 marca Antinori pentru vinuri (clasa 33) se bucură de protecţie la nivelul U.E.

In acest context pârâta apreciază că nu este de rea-credinţă, dat fiind că anterior datei la care marca Antinori se bucura de protecţie la nivel european a înregistrat deja (cu aproximativ 7 luni înainte) domeniul casa-antinori.ro.

La data de 12.04.2012 pârâta a schimbat numele societăţii, faţă de împrejurarea că prin notificarea din 04.04.2012 asociaţii au fost ameninţaţi că li se va face plângere penală, sens în care a apreciat că presupusa protecţie de care se bucura numele de Antinori la nivel european ar trebui să nu permită rezervarea şi folosirea denumirii Antinori în denumirea unei societăţi comerciale (la O.R.C). In acest sens, câtă vreme O.R.C. a permis folosirea denumirii de Ristorante Antinori (cu toate că exista protecţia europeana doar pentru numele Antinori), pârâta apreciază ca nu este de rea-credinţă, folosind un nume pentru care a primit acordul din partea unei instituţii a statului (O.R.C), aceasta fiind şi motivarea parchetului în soluţia de clasare.

Astfel, se arată că numele comercial este ocrotit prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Convenţia de la Paris care prevăd în mod expres faptul că numele comercial va fi protejat, iară obligaţia de depunere sau de înregistrare, indiferent de împrejurarea dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de comerţ sau de fabrică. Numele comercial este ocrotit în dreptul intern prin prevederile exprese ale Legii nr. 26/1990. Astfel, în cadrul procedurii de verificare a înmatriculării unei societăţi comerciale, un element esenţial de care depinde aprobarea sau respingerea înmatriculării acesteia ca subiect de drept îl reprezintă verificarea denumirii. Procedura de verificare a denumirii presupune verificarea disponibilităţii şi a distinctivităţii numelui comercial. Protecţia denumirii comerciale se dobândeşte în momentul înregistrării profesionistului.

Se arată că numele comercial este parte a fondului de comerţ, element incorporat care se regăseşte în patrimoniul comerciantului încă de la data înmatriculării sale în registrul comerţului. Având în vedere aceste aspecte, pârâta solicită să se observe faptul că denumirea comercială face obiectul proprietăţii industriale a societăţii şi se bucură de protecţie începând cu data înregistrării sale la O.R.C. învederează că în măsura în care marca Antinori nu putea fi folosită la nivel european se impunea ca O.R.C să nu permită înregistrarea acestei denumiri ca nume de societate comercială.

Concluzionând, pârâta arată că ar suferi un prejudiciu exagerat în contextul schimbării denumirii sale, ca urmare a distrugerii fondului său de comerţ, constituit strict la nivel local pe raza oraşului Timişoara. în aceste condiţii, obiectivul reclamantei de a bloca desfăşurarea activităţii societăţii pârâte, prin înlăturarea denumirii şi a tuturor elementelor principale de identificare, se învederează că este de natură a aduce prejudicii imense.

B. Prin cererea de recurs formulată de reclamanta X. S.p.A. s-a arătat că decizia nr. 1584/A/2018 a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind invocat motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.5 Cod procedură civilă.

Se arată că prin decizia recurată instanţa de apel a admis cererea reclamantei de completare a deciziei nr. 315A/2018 privind cheltuielile de judecată cerute de reclamantă în apel, respingând cererea de acordare a acestor cheltuieli, ca neîntemeiată, pe motiv ca prin decizia nr. 315A/2018 instanţa a apreciat că pârâta nu se află în culpă procesuală, având în vedere că potrivit dispozitivului acestei decizii, apelul formulat de pârâtă a fost admis.

Reclamanta învederează că prin decizia nr. 315A/2018 instanţa de apel, de fapt, a admis în parte acţiunea reclamantei, confirmând toate actele de încălcare a dreptului recurentei conferit de marca internaţională ANTINORI-502161 prin utilizarea semnului ANTINORI de către intimata Y. Singurul aspect pe care instanţa de apel nu 1-a mai confirmat prin decizia 315A/2018 a fost încălcarea mărcii europene CANTINETTA ANTINORI 0634343. Cu excepţia acestui aspect, toate celelalte pretenţii ale recurentei X. stipulate în cererea de chemare în judecată care vizau utilizarea semnului ANTINORI de către pârâta Y. au fost reconfirmate în apel.

Având în vedere faptul ca prin dispozitivul deciziei 315A/2018 instanţa de apel nu a schimbat în totalitate sentinţa nr. 432/2017 prin respingerea acţiunii recurentei X. (astfel cum a solicitat intimata Y.), ci a confirmat actele de încălcare a mărcii internaţionale ANTINORI-502161 de către intimata Y., pe fondul apelului, chiar dacă apelul a fost admis, pârâta Y. a rămas căzută în pretenţii.

Se arată că introducerea apelului de către pârâtă a implicat costuri pentru reclamantă pentru pregătirea apărării în apel, costuri ce au fost determinate în mod direct şi exclusiv de conduita pârâtei. Având în vedere că efectul concret al admiterii apelului pârâtei nu a fost schimbarea soluţiei din prima instanţa într-o soluţie care să-i profite în realitate pârâtei, ci instanţa de apel a reţinut actele de contrafacere ale pârâtei în ceea ce priveşte marca internaţională ANTINORI-502161, conduita pârâtei de a introduce apelul face obiectul unei culpe procesuale.

Referitor la culpa procesuală, reclamanta învederează interpretarea acestei noţiuni juridice se raportează (sau ar trebui să se raporteze) la ceea ce stabileşte instanţa în mod concret în dispozitivul hotărârii pe fondul cauzei specifice etapei procesuale în care se găseşte litigiul. Se arată că această culpă procesuală nu poate fi determinată în speţa de faţă de semantica lexicală a expresiei “Admite apelul” menţionată la începutul dispozitivului deciziei nr.315A/2018 din moment ce, partea din vina căreia s-a formulat acest apel prin care s-a reconfirmat încălcarea mărcii internaţionale ANTINORI 502161 de către pârâta Y. este chiar pârâta.

Recurenta susţine că este adevărat că în apel instanţa a reţinut în parte acţiunea formulată de reclamantă, dar prin aceasta reţinere în parte s-au înlăturat numai aspectele de contrafacere privind marca europeană CANTINETTA ANTINORI, înlăturare care nu are vreun efect în ceea ce priveşte elementul principal al culpei procesuale a pârâtei privind reconfirmarea în apel a contrafacerii mărcii internaţionale ANTINORI şi menţinerea obligării pârâtei la abţinerea în a utiliza semnul ANTINORI.

Se arată că reclamanta nu poate avea vreo culpă procesuală în apelul declarat de pârâtă, din moment ce prin acest apel s-a confirmat admiterea acţiunii reclamantei în apel, cu privire la contrafacerea mărcii internaţionale ANTINORIRISTORANTE 502161 de către pârâtă.

Astfel, apelul declarat de pârâtă a fost cauzat din vina exclusivă a acesteia, care a încălcat drepturile reclamantei conferite de marca internaţională ANTINORI 502161, încălcare ce a obligat reclamanta să iniţieze o acţiune în contrafacere pentru apărarea acestor drepturi. Pe de altă parte, instanţa de apel prin dispozitivul deciziei 315 A/2018 nu a impus în sarcina X. vreo obligaţie din care să rezulte căderea acesteia în pretenţii faţă de pârâtă.

Reclamanta invocă şi încălcarea prevederilor art. 453 Cod procedură civilă. Reclamanta învederează că din acest text de lege reiese că vocaţie la acordarea cheltuielilor de judecată o are partea care a pierdut procesul, iar noţiunea de “pierdere a procesului” trebuie privită lato senso, adică prin raportare la efectul dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti şi nu prin raportare la sensul strict semantic al soluţiei pronunţate într-un litigiu – “admite/respinge”.

In acest context, soluţia pe care instanţa de apel a pronunţat-o în cauză (admiterea apelului pârâtei) se arată că nu reprezintă de fapt o “pierdere a procesului” de către reclamantă din moment ce prin dispozitivul deciziei 315A/2018 reclamanta nu a căzut în nicio pretenţie faţă de pârâtă ci dimpotrivă, pârâtei i s-au reconfirmat actele de contrafacere.

O altă critică vizează încălcarea prevederilor art. 6 Cod procedură civilă.

Având in vedere respingerea acordării cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă în apel, în condiţiile în care în apelul iniţiat de pârâtă reclamanta a făcut cheltuieli cu apărările din apel şi nu a căzut în pretenţii prin respingerea acţiunii de contrafacere, reclamanta apreciază că instanţa de apel nu a respectat dreptul la un proces echitabil, încălcând în acest sens art. 6 alin. (1) Cod procedură civilă.

Echitatea unui proces derivă şi din faptul că titularului unui drept de proprietate industrială (marcă) trebuie să i se returneze cheltuielile pe care le-a făcut cu apărarea dreptului său în instanţă, în cazul în care instanţa retine încălcarea dreptului, iar aceste cheltuieli trebuie suportate de către cel care i-a încălcat dreptul. Culpa procesuală se arată că nu este determinată de denumirea soluţiei pe care instanţă o pronunţă într-un litigiu, ci această culpă rezultă din efectul concret al întregului dispozitiv al hotărârii pronunţate. Reclamanta apreciază că decizia nr. 1584/A/2018 este lovită de nulitate, susţinând că a fost pronunţată prin încălcarea regulilor de procedură statuate prin art. 6 şi 453 Cod procedură civilă.

Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos

A. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta SC Y. SRL sunt de reținut următoarele.

Este nefondată susținerea recurentei pârâte în sensul că instanța de apel a apreciat eronat că “apelanta-pârâta nu foloseşte cuvântul RISTORANTE în activitatea sa comerciala de o asemenea maniera încât sa se poată considera ca este folosit cu funcţia de marcă (…), Curtea reţine ca apelanta-pârâta foloseşte cuvântul RISTORANTE cu funcţia de nume comercial (…).”

Din considerentele instanței de apel, menționate în parte în motivele de recurs așa cum au fost expuse mai sus, rezultă că instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada că pârâta a folosit denumirea ristorante cu funcția de marcă ci doar cu funcția de nume comercial în cadrul numelui societății Y. SRL.

Din probele administrate instanța de apel a ajuns la concluzia că pârâta a folosit cu funcția de marcă denumirea Casa Antinori. Sub acest aspect instanța de apel a reținut următoarele: ”Folosirea în această modalitate a semnului CASA ANTINORI – prin aplicarea lui pe frontispiciul restaurantului, pe umbrelele de soare de la terasa acestui restaurant, pentru a face publicitate pe internet serviciilor oferite în cadrul acestui restaurant – nu îndeplineşte funcţiile atribuite prin lege numelui comercial – acelea de se identifica faţă de ceilalţi comercianţi şi de a-şi identifica propriul fond de comerţ – ci pentru a-şi distinge propriile servicii de ale altor comercianţi.”

Faptul că instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada că pârâta a folosit denumirea ristorante cu funcția de marcă, ci doar cu funcția de nume comercial a constituit unul dintre motivele pentru care a fost admis apelul pârâtei, dispunându-se doar anularea parțială a numelui comercial, în ce priveşte sintagma „ANTINORI”.

În consecință, această constatare a instanței de apel, trecând peste faptul că are la bază interpretarea probelor administrate în cauză și reprezintă, astfel, o problemă de temeinicie iar nu de legalitate, i-a fost favorabilă pârâtei în judecarea apelului, aceasta neavând nici interesul să modifice această constatare.

Este nefondată susținerea recurentei în sensul că instanța de apel ar fi înlocuit condiția legală a produselor identice cu cea a produselor complementare.

Așa cum a reținut instanța de apel, atât dispozițiile art. 36 din Legea nr.84/1998 [alin.(2) lit.b)], cât și dispozițiile art.5 din Directiva 2008/95/CE [alin.(1) lit.b)], prevăd posibilitatea titularului mărcii să ceară interzicerea folosirii de către un terț în cadrul comerțului a unui semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă.

Or, instanța de apel a făcut aplicarea acestui text legal, atâta timp cât a analizat îndeplinirea condițiilor pentru existența riscului de confuzie, iar nu a literei a) din cadrul articolelor menționate anterior care prevede ca singure condiții folosirea unui semn identic pentru produse sau servicii identice.

Observând considerentele deciziei atacate se constată că instanța de apel a reținut similaritatea atât între semne, cât și între produse și servicii și a trecut la analiza riscului de confuzie, iar nu identitatea sub vreunul dintre aspecte. Similaritatea între produse și servicii a fost dedusă din reținerea complementarității dintre produse și servicii. În ceea ce privește criticile legate de reținerea de către instanța de apel a similarității între produsele desemnate de marca Antinori (vinuri) și serviciile pentru care este folosită cu funcția de marcă denumirea Casa Antinori (restaurant), sunt de reținut următoarele.

Contrar susținerilor recurentei pârâte, Clasificarea de la Nisa a fost creată în scop exclusiv administrativ și nu constituie în sine o bază pentru formularea de concluzii privind similaritatea produselor și serviciilor. Faptul că produsele și serviciile respective fac parte din aceeași clasă nu este în sine o indicație a similarității, așa cum produsele și serviciile aparținând unor clase diferite nu sunt considerate în mod obligatoriu nesimilare (hotărârea din 16 decembrie 2008, T-259/06, Manso de Velasco, paragrafele 30 și 31).

În jurisprudența CJCE (Hotărârea din 29 septembrie 1998, C-39/97, Canon) s-a reținut că pentru a evalua similaritatea produselor/serviciilor se impune a se lua în considerare totalitatea factorilor relevanți asociați produselor/serviciilor. Factorii enumerați în această hotărâre (paragraf 23), cu titlu exemplificativ, sunt: natura, scopul preconizat, metoda de utilizare, caracterul complementar, existența concurenței. Ulterior au mai fost identificați ca factori suplimentari canalele de distribuție, publicul relevant, originea obișnuită a produselor/serviciilor.

Instanța de apel, ca și prima instanță de fond, a reținut că produsele și serviciile menționate anterior sunt complementare, ceea ce a dus la concluzia similarității.

Instanța de apel a mai reținut că ”serviciile prestate de apelanta-pârâtă în cadrul restaurantului Casa Antinori constituie unul dintre canalele de distribuţie a produselor vinuri care fac parte din clasa 33”.

Referitor la acest aspect este de reținut că, dacă produsele/serviciile sunt distribuite utilizând aceleași canale de distribuție, există o mare probabilitate ca produsele sau serviciile în cauză să fie considerate de către consumator ca aparținând aceluiași segment de piață sau că sunt fabricate eventual de aceeași entitate. Termenul canal de distribuție se referă la locul de distribuție al produsului sau al serviciului, iar nu la modalitatea de a vinde sau de a promova produsul unei întreprinderi. Astfel, este relevant din perspectiva acestui factor dacă produsele sau serviciile au aceleași puncte de comercializare sau sunt furnizate ori oferite de obicei în aceleași locuri sau în locuri similare.

Ca atare, pentru a se reține existența acelorași canale de distribuție între comercializarea de vinuri și prestarea de servicii prin intermediul unui restaurant trebuia să se pornească de la premisa că produsele și serviciile în cauză au aceleași puncte de comercializare sau sunt furnizate ori oferite de obicei în aceleași locuri sau în locuri similare.

Din această perspectivă, într-adevăr, simplul fapt că în cadrul restaurantelor sunt servite, de regulă, și vinuri nu duce la concluzia că serviciile de restaurante și comercializarea de vinuri au aceleași canale de distribuție. De asemenea, constatarea existenței aceluiași canal de distribuție nu duce la concluzia complementarității între produse sau servicii, aceștia fiind factori distincți care, în anumite condiții, ar putea duce la concluzia similarității.

Totuși, această constatare eronată a instanței de apel nu duce în sine la concluzia inexistenței similarității între produse și servicii, atâta timp cât instanța de apel, ca și prima instanță de fond, a reținut îndeplinirea în cauză a unui alt factor relevant pentru aprecierea similarității între produse și servicii, și anume complementaritatea.

Produsele/serviciile sunt complementare dacă există o legătură strânsă între acestea, în sensul că unul este indispensabil (esențial) sau important (semnificativ) pentru utilizarea celuilalt (hotărârea din 11 mai 2011, T-74/10, Flanco, paragraful 40), într-un asemenea fel încât consumatorii să creadă că responsabilitatea pentru producerea acelor bunuri și pentru furnizarea acelor servicii aparține aceleiași întreprinderi.

Într-adevăr, simplul fapt că alimentele și băuturile sunt esențiale pentru serviciile de restaurante, baruri, cafenele nu îi determină pe consumatori să creadă că responsabilitatea pentru producerea acelor bunuri sau furnizarea acelor servicii aparține aceleiași întreprinderi.

Totuși, consumatorii ar putea crede că responsabilitatea aparține aceluiași întreprinzător dacă practica de pe acea piață este aceea că furnizarea de alimente și băuturi și producerea unor asemenea bunuri sunt în mod comun oferite de aceeași întreprindere sub aceeași marcă. În asemenea cazuri s-a constatat existența unui anume grad de similaritate.

Așa cum s-a reținut anterior, prima instanță de fond a reținut faptul că produsele și serviciile în cauză sunt complementare, întrucât în cadrul restaurantelor, de regulă, se servesc și se vând și vinuri, de unde a dedus că produsele și serviciile în cauză sunt similare.

Or, în cadrul apelului, sub acest aspect, pârâta nu a invocat decât faptul că produsele și serviciile în cauză nu ar fi similare întrucât fac parte din clase diferite potrivit Clasificării de la Nisa, fără a formula critici în mod concret în legătură cu aplicarea criteriilor de compararea a produselor și serviciilor pentru a se ajunge la concluzia dacă sunt similare sau nu, iar în cadrul recursului a susținut doar că simpla servire de vinuri, atâta timp cât nu se vând vinurile ANTINORI, asociată cu faptul că numele Antinori este un nume propriu comun în Italia, ar duce la concluzia lipsei similarității între produsele și serviciile în cauză.

Contrar susținerii recurentei pârâte, faptul că aceasta nu comercializează direct produse, ci oferă servicii, nu este de natură să ducă în sine la concluzia lipsei de similaritate între produsele și serviciile în cauză, atâta timp cât pot exista anumite caracteristici comune între produse și servicii, în general, de exemplu, din perspectiva caracterului complementar, scopului preconizat, existenței concurenței.

De asemenea, contrar susținerilor recurentei pârâte, pentru stabilirea similarității între produse și servicii (inclusiv a determinării dacă produsele sau serviciile în cauză au același canal de distribuție) se are în vedere categoria de produse pentru care a fost înregistrată marca și categoria de servicii pentru care este folosit semnul opus, iar nu produsul purtând marca în cauză. Astfel, pentru analiza acestui criteriu, nu era necesar să se probeze faptul că pârâta comercializează chiar produsele purtând marca reclamantei (vinurile Antinori), așa cum nu este relevant nici faptul că denumirea Antinori ar fi un nume propriu comun în Italia.

Faptul că în alte țări din Europa ar exista localuri de alimentaţie publică având elementul verbal Antinori în cadrul denumirii nu înseamnă că, în mod automat, nu ar exista o încălcare a mărcii reclamantei prin modul de folosire de către pârâtă a semnului în cauză, atâta timp cât nu se poate reține nelegalitatea aplicării de către instanța de apel a criteriilor de determinare a riscului de confuzie prin raportare la circumstanțele specifice prezentei cauze.

Sunt nefondate criticile referitoare la determinarea publicului relevant în analizarea condiţiei riscului de confuzie, în cadrul cărora se susține, în esență, că nu s-a administrat nicio probă pentru ca instanța să se raporteze la consumatorul mediu român și la cunoașterea de către acesta a vinurilor Antinori.

Consumatorul mediu care trebuie avut în vedere în evaluarea riscului de confuzie reprezintă o noțiune abstractă, al cărui comportament se determină prin raportare la obișnuințele consumatorilor în general, iar nu una concretă al cărui comportament să fie necesar să fie probat în fiecare cauză în parte.

Potrivit CJCE ”se consideră că un consumator mediu al categoriei de produse vizate este consumatorul normal infirmat și suficient de atent și avizat (…) De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că nivelul de atenție al consumatorului mediu poate varia în funcție de categoria de produse sau servicii în cauză ( hotărârea din 22 iunie 1999, C-342/97, Lloyd Schufabrik Meyer”, paragraful 26).

Publicul relevant reprezintă unul dintre factorii interdependenți care fac obiectul evaluării generale de care depinde existența riscului de confuzie, dar care are un rol important și în evaluarea altor elemente ale riscului de confuzie, anume compararea produselor și serviciilor, compararea semnelor, determinarea elementelor distinctive ale semnelor și a caracterului distinctiv al mărcii anterioare.

Publicul relevant este reprezentat de consumatorii care ar putea utiliza produsele și serviciile despre care s-a constatat că sunt identice sau similare, iar nu un anume produs concret așa cum este desemnat de marca/semnul respectiv. O situație specială o au produsele de lux, dar nu este cazul în cadrul prezentei spețe, unde încălcarea dreptului la marcă nu s-a analizat din perspectiva art.5 alin.2 din Directiva 2008/95/CE, respectiv art.36 alin.(2) lit.c) din Legea nr.84/1998 privind mărcile de renume.

În cauzele care vizează riscul de confuzie, în jurisprudența CJCE/CJUE se face în mod normal distincție între publicul larg (consumatorii care achiziționează produse pentru a-și satisface nevoile personale) și un public profesionist sau specializat, prin raportare la produsele sau serviciile în cauză.

De exemplu, în cazul în care produsele și serviciile la care se referă ambele semne aflate în conflict se adresează publicului larg, consumatorii relevanți sunt reprezentanți de publicul larg; în cazul în care ambele se adresează atât publicului larg, cât și publicului de specialitate va fi avut în vedere publicul cu gradul de atenție cel mai redus; în cazul în care se unele se adresează atât publicului larg, cât și celui profesionist, iar celelalte publicului profesionist, va fi avut în vedere publicul profesionist, singurul public care ar putea confunda semnele.

În cazul unei înregistrări internaționale a unei mărci, cum este cazul în speță al uneia dintre mărcile invocate, este vorba de publicul din fiecare stat membru unde este protejată marca.

Termenul consumatori se referă atât la consumatorii reali, cât și la cei potențiali, anume la consumatorii care achiziționează în prezent produsele/serviciile sau care ar putea face acest lucru în viitor.

În cazul în care un segment semnificativ al publicului relevant al produselor și serviciilor în cauză poate deveni confuz cu privire la originea produselor, acest aspect este suficient pentru a se stabili un risc de confuzie. Nu este necesar să se stabilească faptul că toți consumatorii, reali sau potențiali, ai produselor sau serviciilor în cauză sunt supuși riscului de confuzie.

Potrivit CJCE percepția asupra mărcilor în mintea consumatorului mediu al produselor și serviciilor în cauză are un rol determinant în aprecierea riscului de confuzie.

Ca atare, pentru a determina percepția asupra semnelor a consumatorului mediu al produselor și serviciilor, nu era necesar să se probeze concret percepția consumatorului român asupra semnelor în cauză sau dacă vinurile purtând marca reclamantei sunt cunoscute sau nu în România.

Stabilirea gradului de cunoaștere a mărcii în teritoriul relevant ar fi presupus într-adevăr administrarea unor probe, știut fiind că gradul de cunoaștere a mărcii influențează distinctivitatea acesteia, iar cu cât o marcă este mai distinctivă cu atât similaritatea între marcă și semnul opus trebuie să fie mai redusă pentru a nu exista risc de confuzie.

Totuși, în speță nu a fost necesară stabilirea gradului de cunoaștere a mărcii reclamantei în România, având în vedere că instanța de apel a reținut un grad de similaritate ridicat între marcă și semnul opus, ceea ce nu putea fi compensat sub aspectul riscului de confuzie decât de o marcă intrinsec slab distinctivă, ceea ce nu s-a reținut a fi marca Antinori.

Sunt nefondate susținerile recurentei pârâte în sensul că în analiza semnelor în cauză instanţa de apel ar fi făcut o interpretare greşită a jurisprudenței existente în acest domeniu și ar fi încălcat chiar statuarea reținută în decizia atacată și anume că “aprecierea similitudinii între două mărci nu se poate limita la luarea în considerare numai a unei componente a unei mărci complexe şi la compararea acesteia cu o altă marcă. Dimpotrivă comparaţia trebuie să se facă prin examinarea mărcilor în cauză apreciată fiecare ca întreg”, prin aceea că nu a ținut cont că ”Antinori” este un nume propriu, patronimic, extrem de utilizat pe teritoriul Italiei și că dreptul exclusiv la care dă naştere marca alcătuită dintr-un nume patronimic nu poartă decât asupra formei speciale sub care se înfăţişează numele.

În prealabil, este de remarcat faptul că marca reclamanților este o marcă verbală, iar în cazul acestui tip de mărci protecția se întinde asupra cuvântului în sine nu și asupra formei în care este scris, acestea fiind scrise în certificatul de înregistrare cu caractere tipărite cu font normal, fără nici un element grafic specific. Protecția oferită de înregistrarea unei mărci verbale se aplică pentru cuvântul menționat în cererea de înregistrare, dar nu și pentru caracteristicile grafice stilistice individuale pe care le poate avea marca respectivă (Hotărârea din 22.05.2008, T-254/06, RadioCom, paragr. 43).

Atunci când se compară sub aspect vizual mărci/semne figurative care conțin elemente verbale și mărci verbale ceea ce contează este dacă semnele au un număr semnificativ de litere aflate în aceeași poziție și dacă elementul verbal din semnul figurativ este puternic stilizat.

În principiu, atunci când aceleași litere sunt prezentate în aceeași ordine, orice variație de stil trebuie să fie importantă pentru a se constata existența unei diferențe pe plan vizual.

Ținând cont că semnul Antinori invocat de către reclamantă reprezintă o marcă verbală înregistrată, se presupune că are cel puțin o distinctivitate intrinsecă minimă raportat la produsele pentru care a fost înregistrată și pentru forma în care a fost înregistrată.

Atâta timp cât nu s-a cerut anularea acestei mărci, nu se poate susține întemeiat că, fiind un nume patronimic, dacă s-ar proteja în forma în care a fost înregistrat, s-ar crea un monopol exorbitant asupra acestui nume față de omonimii săi și nici că ar fi trebuit înregistrat sub o anumită formă specială.

Dimpotrivă, pe de o parte, recurenta pârâtă nu a susținut că Antinori ar fi numele patronimic al vreunuia dintre proprietarii restaurantului în cauză, iar pe de altă parte, așa cum s-a reținut mai sus, protecția oferită de înregistrarea unei mărci verbale se aplică pentru cuvântul menționat în cererea de înregistrare, scris cu caractere tipărite cu font normal, fără nici un element grafic specific, caz în care, în principiu, atunci când aceleași litere sunt prezentate în aceeași ordine, orice variație de stil trebuie să fie importantă pentru a se constata existența unei diferențe pe plan vizual.

În consecință, recurenta pârâtă, pentru a susține existența unei diferențe pe plan vizual între cele două semne, trebuia să susțină, printre altele, existența în cadrul semnului propriu cel puțin a unei variații de stil importante, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

De asemenea, faptul că Antinori ar fi un nume patronimic folosit de mai multe persoane în Italia nu duce la concluzia că pentru consumatorul mediu român are aceeași semnificație precum un nume patronimic folosit frecvent în România, cum este numele Ionescu, menționat de către recurenta pârâtă.

Dimpotrivă, nefiind un nume folosit în România, are o distinctivitatea intrinsecă medie raportat la produsele pe care le desemnează, vinuri, pentru consumatorul mediu român putând avea cel mult o sonoritate italiană, adică acesta s-ar putea gândi că este un cuvânt/nume italian ce desemnează produse cu specific/origine italiană. Instanța de apel a identificat corect semnele în conflict, reținând că marca reclamantei este compusă din elementul verbal Antinori, iar semnul folosit cu funcția de marcă de către pârâtă este elementul verbal Casa Antinori, scris cu un font normal, în cadrul căruia ”casa” este un element nedistictiv, care nu va atrage atenția consumatorului mediu român, întrucât acesta este obișnuit ca și alte restaurante/localuri cu același specific să folosească acest cuvânt în cadrul denumirii. Aceleași argumente sunt valabile și în cazul cuvântului ”ristorante„ care, deși este un cuvânt din limba italiană, nu îi este necunoscută semnificația acestuia consumatorului român, pe de o parte, pentru că este asemănător cuvântului din limba română ”restaurant”, iar, pe de altă parte, a mai fost folosit și de alți comercianți din România pentru a desemna restaurante cu specific italian. Ca atare, singurul element la care se va raporta pentru a identifica întreprinderea care oferă serviciile respective va fi elementul verbal ”Antinori”.

Criticile prin care se susține încălcarea de către instanța de apel a condițiilor care trebuiau verificate pentru a se constata existența unei mărci de renume, pentru a se bucura de protecţia extinsă cu privire la bunuri şi servicii ce nu sunt similare, nu sunt relevante în cauză, atâta timp cât instanțele de fond nu au constatat încălcarea drepturilor reclamantei asupra mărcii invocate în temeiul art. 5 alin.2 din Directiva 2008/95/CE, ci, așa cum s-a reținut mai sus, în temeiul art.5 alin.1 lit.b) din Directiva 2008/95/CE, respectiv art. 36 alin.(2) lit.b) din Legea nr.84/1998, reținând că produsele și serviciile în cauză sunt similare iar nu diferite.

În ceea ce privește criticile legate de aplicarea greşită a art. 6 din Directiva 2008/95/CE [art. 39 alin. (1) lit. a) şi a alin. (2) din Legea nr. 84/1998] (limitarea efectelor mărcii – interdicţia poate fi impusă terţului, atunci când utilizarea are loc conform practicilor loiale în domeniul comercial), se constată că în cadrul acestui motiv de recurs recurenta pârâtă a susținut reținerea eronată de către instanța de apel a relei sale credințe (practică neloială), doar prin raportare la faptul că ar fi folosit semnul Antinori ulterior respingerii cererii de înregistrare la OSIM.

Argumentele recurentei pârâte pentru folosirea semnului Antinori cu bună-credință în activitatea sa comercială rezidă în aceea că folosirea semnului Antinori ar fi avut loc în baza numelui de domeniu casa-antinori.ro înregistrat la ICI la 26.11.2009, înainte cu 7 luni de a exista vreun drept al reclamantei asupra mărcii Antinori la nivel european, și în baza numelui comercial înregistrat pentru care a primit acordul din partea unei instituții a statului, Oficiul Registrului Comerțului.

În ceea ce privește argumentul legat de înregistrarea numelui de domeniu, se observă că reclamanta a invocat în susținerea încălcării drepturilor sale nu numai extinderea europeană a mărcii internaționale ANTINORI-502161, ci și desemnarea României ca stat de protecție a mărcii internaționale menționate anterior, începând cu data de 23.12.2008, așa cum au reținut ambele instanțe de fond, dată în raport cu care numele de domeniu la care face referire recurenta pârâtă a fost înregistrat ulterior, la aproape 1 an. Astfel, nu subzistă premisa invocată de către recurentă, în sensul că și-ar fi înregistrat numele de domeniu anterior mărcii reclamantei care i-ar fi putut fi opusă în România.

Referitor la argumentul legat de înregistrarea numelui comercial este de reținut în primul rând că aceasta, conform susținerilor recurentei pârâte, este ulterioară înregistrării celor două mărci invocate de către reclamantă.

Recurenta pârâtă invocă sub acest aspect că nu este de rea-credință, legat de folosirea denumirii Antinori, întrucât a folosit un nume pentru care a primit acordul din partea unei instituţii a statului (Oficiul Registrului Comerțului), iar presupusa protecţie de care se bucură numele Antinori la nivel european, ar trebui sa nu permită rezervarea şi folosirea denumirii Antinori în denumirea unei societăţi comerciale la ORC. Acest argument nu este de natură a susține buna sa credință în utilizarea denumirii Antinori, având în vedere că, potrivit art. 39 alin.(1) raportat la art.38 din Legea nr. 26/1990, Oficiul Registrului Comerţului va refuza înscrierea unei firme care, neintroducând elemente deosebite în raport cu firme deja înregistrate, poate produce confuzie cu acestea.

Ca atare, la verificarea disponibilității firmei Oficiul Registrului Comerţului verifică existența unor firme deja înregistrate identice sau asemănătoare, iar nu existența unor alte drepturi de proprietate industrială pe care o atare înregistrare le-ar putea încălca.

Astfel, această înregistrare nu îi putea oferi recurentei pârâte credința folosirii în mod legitim a denumirii Antinori, prin raportare la marca înregistrată a reclamantei.

În consecință, în temeiul art.496 alin.(1) raportat la art.488 alin.(1) pct.8 C.pr.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC Y. SRL.

B. În ceea ce privește recursul declarat de către reclamanta X. S.p.A, împotriva deciziei nr.1584/2018, prin care s-a respins cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, sunt de reținut următoarele.

În susținerea recursului recurenta reclamantă a invocat, pe de o parte, încălcarea art.453 alin.(1) C.pr.civ., iar, pe de altă parte, a art.6 C.pr.civ.

Referitor la susținerile privind încălcarea art.453 alin.(1) C.pr.civ. se reține că prevederile art.453 (Acordarea cheltuielilor de judecată) sunt situate în Titlul 1 al Cărții a doua, intitulat Procedura în fața primei instanțe.

Potrivit art.453: (1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.// (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

Legat de apel, relevante sunt prevederile art.482 (Completare cu alte norme), potrivit cărora: Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol.

Potrivit art. 480 (Soluțiile pe care le pronunță instanța de apel), alin.(1) și (20: (1) Instanța de apel poate păstra hotărârea atacată, situație în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui.// (2) În caz de admitere a apelului, instanța poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată.

Recurenta reclamantă, referitor la interpretarea art.453 alin.(1) C.pr.civ., susține, pe de o parte, că sintagma ”pierdere a procesului” trebuie interpretată în sens larg prin raportare la efectul dispozitivului iar nu prin raportare la sensul soluției: admite/respinge, iar pe de altă parte, că în speță, admiterea apelului nu reprezintă o pierdere a procesului de către reclamantă din moment ce prin dispozitivul hotărârii din apel reclamanta nu a căzut în nicio pretenție, dimpotrivă pârâtei i s-au reconfirmat actele de încălcare a drepturilor conferite de marca Antinori.

Aceste susțineri sunt nefondate, având în vedere că sintagma ”partea care pierde procesul” din cadrul alin.(1) al art.453 C.pr.civ., trebuie interpretată în cazul apelului, prin raportare la prevederile art.482 C.pr.civ.

Așa cum s-a reținut anterior, art.453 C.pr.civ., ce reglementează condițiile acordării cheltuielilor de judecată, sunt situate în cadrul titlului aferent procedurii în fața primei instanțe. Astfel, sintagma ”partea care pierde procesul”, din perspectiva procedurii în fața primei instanțe, se raportează la modul de soluționare a cererii de chemare în judecată, în alineatul (2) al art.453 reglementându-se și situația admiterii doar în parte a cererii. Privind comparativ soluțiile care pot fi pronunțate în primă instanță și în apel, se poate observa că cererea de chemare în judecată poate fi admisă în parte, conform art.425 alin.(1) lit. c), teza finală, raportat la soluția dată cererilor (capetelor de cerere) deduse judecății, în timp ce în apel, conform art.480 alin.(1) și (2) C.pr.civ., nu se pune problema unei admiteri în parte a acestuia, ci doar, ulterior admiterii apelului, a unei eventuale anulări/schimbări în tot sau în parte a hotărârii atacate, ultim caz în care s-ar putea pune problema reevaluării cheltuielilor de judecată efectuate în fața primei instanțe, prin aplicarea art.453 C.pr.civ.

Astfel, ținând cont de prevederile art.482 C.pr.civ. și interpretând art.453 C.pr.civ. astfel încât să nu fie potrivnice dispozițiilor ce reglementează judecată în apel, sintagma ”partea care pierde procesul” se raportează la modul de soluționare a apelului, iar nu la modul de soluționare a cererii de chemare în judecată, cum greșit susține recurenta reclamantă.

Mai mult, obiectul căii de atac a apelului, potrivit art.461 C.pr.civ., este hotărârea primei instanțe de fond iar nu cererea de chemare în judecată, ca atare, culpa formulării apelului nu poate fi apreciată prin raportare la cererea de chemare în judecată, la partea culpabilă pentru generarea formulării cererii de chemare în judecată, contrar susținerilor recurentei reclamante.

Este nefondat și motivul de recurs prin care se susține încălcarea art.6 din C.pr.civ., referitor la dreptul la un proces echitabil, prin neacordarea reclamantei a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, în condițiile în care reclamanta nu ar fi căzut în pretenții prin respingerea acțiunii în contrafacere.

Analiza acestui motiv de recurs aduce în discuție și aplicarea prevederilor art.5 alin.(3) C.pr.civ., potrivit cărora ”în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității”.

Ținând cont că interpretarea art.453 coroborat cu art.482 C.pr.civ. duce la soluția menționată anterior, nu este exclus ca, în anumite circumstanțe excepționale, neavute în vedere de legiuitor la momentul elaborării textelor legale menționate anterior (una dintre ele identificată chiar de instanța de apel în considerentele sale), prin aplicarea acestor norme juridice, să se ajungă la o situație de inechitate.

În cazul unor astfel de circumstanțe excepționale, nu se exclude aplicarea cerințelor echității, în temeiul art.5 alin.(3) C.pr.civ., cu consecința obligării apelantului la plata cheltuielilor de judecată, cel puțin parțial, deși apelul a fost admis.

Totuși, nu acesta este cazul în speța de față, unde se observă că principalele critici din apel au privit problemele de drept care au fost considerate de instanța de apel ca fiind netemeinic și nelegal soluționate de către prima instanță de fond prin hotărârea atacată, și anume constatarea încălcării mărcii Cantineta Antinori și anularea în tot a numelui comercial Ristorante Antinori, instanța de apel ajungând la concluzia reținerii în mod nefondat de către prima instanță a contrafacerii mărcii Cantineta Antinori și a anulării parțiale a numelui comercial Ristorante Antinori, doar cu privire la denumirea Antinori. Mai mult, analiza din apel nu a privit probleme de drept noi față de cele care făcuseră deja obiectul susținerilor și apărărilor în fața primei instanțe.

Ca atare, nu se constată existența unui dezechilibru vădit ca urmare a aplicării art.453 coroborat cu art.482 C.pr.civ., care să ducă la concluzia existenței unei situații inechitabile, în ceea ce privește cheltuielile reprezentând onorariu de avocat suportate de intimata reclamantă, în condițiile admiterii apelului declarat de către apelanta pârâtă.

În consecință, a fost respins ca nefondat recursul declarat de către reclamantă.

Notă: În baza art. IV din Legea nr. 112/2020, Legea nr. 84/1998 a fost republicată în M.Of. nr. 856 din 18 septembrie 2020, textele de lege fiind renumerotate.

Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.