Articole incidente: C. civ. din 1864, art. 992, art. 993
Creditarea contului unui client ca urmare a debitării contului unui alt client al aceleiași bănci reprezintă un transfer bancar între conturile clienților băncii, fără să se pună problema existenței vreunei plăți făcute de bancă, în nume propriu, cu intenția de a stinge o datorie față de clientul al cărui cont a fost creditat.
Câtă vreme s-a reținut „caracterul ilicit” al creditării contului clientului de către bancă, nu se mai poate reține și că această creditare s-a făcut „din eroare”, instituția plății lucrului nedatorat având la bază, prin definiție, existența unui fapt juridic licit.
În consecință, simpla calificare a faptei prin care a fost creditat contul clientului ca fiind ilicită, prin sentință penală rămasă definitivă, face inaplicabile dispozițiile art. 992 și art. 993 C. civ. din 1864, care presupun existența unui fapt juridic licit. – I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 333 din 7 februarie 2020
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a comercială, la data de 28.07.2004, sub nr. x/3/2004, reclamanta Banca A. SA, prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistem Bancar, a chemat în judecată pârâtul B., solicitând obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 9.000.000.000 lei și la dobânda legală aferentă acesteia, calculată de la data alimentării contului pârâtului, până la data stingerii efective a datoriei.
Prin sentința civilă nr. 3328 din 01.11.2018, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția rămânerii fără obiect a cererii, invocată de pârât, și a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. Împotriva acestei soluții a formulat apel reclamanta Banca A. SA prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, iar prin decizia civilă nr.1139 din 26 iunie 2019 instanța a admis apelul împotriva încheierilor premergătoare şi a sentinței civile nr. 3328 din 01.11.2018 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată, obligând pârâtul să plătească reclamantei suma de 900.000 lei (RON), precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, prevăzută de art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr. 9/2000, calculată la data de 07.09.2001 până la data plății efective.
Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat recurs pârâtul B. solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii pronunțate de instanța de apel, iar pe fond respingerea acțiunii introductive formulată de reclamanta-intimată Banca A. SA și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, după expunerea situației de fapt și rezumarea hotărârilor instanțelor de fond, recurentul arată, sub un prim aspect, că instanța de apel a reținut eronat situația de fapt și nu a motivat concluzia la care a ajuns, conform căreia recurentul ar fi cunoscut existența unei plăți din contul C. SA în contul său în data de 07.09.2001.
Susține recurentul că plata sumei de 9.000.000.000 ROL în contul său nu a fost dispusă de un prepus al băncii în numele A., ci a fost efectuată din contul C. SA, și că nu a recunoscut, aşa cum eronat susţine instanța de apel, că a avut cunoștință de faptul că prin contul său au fost rulate sume în beneficiul altor persoane. În realitate, a deținut un cont de salariu care a fost folosit fără știrea, acordul sau decizia sa de către reprezentanții A. din ordinul și în folosul conducerii acesteia. Instanța de apel nu prezintă în motivarea sa argumentele/considerentele pentru care apreciază că recurentul a cunoscut existența unei plăți din contul C. SA în contul său în data de 07.09.2001, astfel că, din această perspectivă, sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ., deoarece hotărârea pronunțată nu prezintă raționamentul instanței care a condus la aceste concluzii.
O altă critică vizează faptul că în mod greșit instanța de apel a apreciat că sunt întrunite condițiile plății nedatorate conturate de art. 992 C. civ. din 1864.
Astfel, sub un prim aspect, se arată că nu a existat o plată din patrimoniul intimatei-reclamante A. în patrimoniul recurentului. Din întregul material probator aflat la dosar, precum şi din cel din cadrul dosarului penal nr. x/3/2010, nu rezultă că Banca A. SA a efectuat o plată către recurent, pentru a putea dobândi calitatea de solvens în cadrul instituției juridice a plății nedatorate. În realitate, instanța de apel confundă prestarea unui serviciu bancar ce asigură efectuarea plăților între conturi, definit și reglementat ca atare de legislația bancară (în prezent O.U.G. nr. 99/2006, respectiv O.U.G. nr. 113/2009 privind serviciile de plată), cu transmiterea dreptului de proprietate asupra sumelor de bani dintr-un cont bancar al unui titular în contul altui titular. Ca atare, în condițiile în care plata sumei de 9.000.000.000 ROL s-a efectuat din contul curent al C. SA în contul curent al recurentului, nu se poate susține cu just temei că operațiunea de plată a fost efectuată de către intimata-reclamantă A., persoana care a efectuat plata fiind în realitate C. SA şi numai acest subiect de drept ar putea invoca instituția juridică a plății nedatorate, A. prestând doar serviciul bancar al virării banilor.
O altă critică vizează faptul că plata nu a fost făcută din eroare din patrimoniul Băncii A. în cel al recurentului, ci ca urmare a unei activități infracționale stabilite prin hotărâri judecătorești definitive. Considerentele sentinței penale nr. 764/11.05.2015 a Tribunalului București includ operațiunile desfășurate ca urmare a contractului de credit 159/2001 în sfera operațiunilor ilicite desfășurate de inculpații ce au fost condamnați în dosarul penal și pentru care a fost stabilită atât răspunderea penală, cât și cea civilă.
Soluția și raționamentul instanței de apel vin în vădită coliziune cu situația de fapt, întrucât indică faptul că transferul de bani din contul C. SA, deschis la A., în contul recurentului, deschis la aceeași instituție de credit, a fost realizat din eroare și nu ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, așa cum a fost reținut în considerentele sentinței penale rămasă definitivă și intrată în puterea de lucru judecat.
În realitate, plata a fost efectuată cu bună-ştiinţă din contul C. SA în contul recurentului, fără a exista în niciun moment convingerea că Banca A. are calitatea de debitoare a recurentului pentru suma de 9.000.000.000 ROL virată la data de 07.09.2001.
Se mai arată și că în cauză nu sunt întrunite nici condițiile îmbogățirii fără justă cauză a recurentului.
Un prim argument în acest sens este cel al subsidiarității acestei instituții juridice față de orice alt mijloc de recuperare a pierderii suferite. În cazul de față, intimata A. a avut la îndemână și a exercitat acțiunea civilă în cadrul procesului penal, aceasta fiind admisă. Ca atare, nu poate promova cu succes o acțiune civilă întemeiată pe instituția îmbogățirii fără justă cauză întrucât urmărește obținerea aceleași sume.
Al doilea argument vizează absența măririi patrimoniului recurentului la data introducerii acțiunii ce formează obiectul prezentei cauze, întrucât obligația de restituire vizează exclusiv creșterea patrimoniului celui despre care se pretinde că s-a îmbogățit fără just temei, iar această mărire a activului patrimonial este avută în vedere la momentul intentării acțiunii. Or, așa cum s-a reținut și în dosarul penal, dar și în dosarul de față, suma de 9.000.000.000 ROL a fost transferată din contul C. SA în contul recurentului și mai apoi a fost transferată, în aceeași zi, în contul d-nului D., în cadrul mașinațiunii pusă la cale pentru executarea operațiunilor bancare frauduloase ce au făcut obiectul speței judecate și soluționate în dosarul nr. x/3/2010, astfel încât la data introducerii acțiunii nu se poate reține nicio sporire a patrimoniului recurentului.
Mai susține recurentul că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât conduce la cumulul răspunderii civile delictuale a unei persoane cu obligația altei persoane de restituire în temeiul instituției plății nedatorate, fiind încălcate prevederile art. 27 alin. (1) C. proc. pen. Intimata-reclamantă A. s-a constituit parte civilă în dosarul penal, iar acțiunea sa civilă a fost admisă de Curtea de Apel București, printr-o hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat, ce a stabilit atât existența faptei, cât și vinovăția persoanei care a săvârșit-o. Astfel, intimata va beneficia atât de sumele stabilite cu titlu de prejudiciu în dosarul penal, în care este inclusă și suma de 9.000.000.000 ROL transferată în data de 7.09.2001 din contul C. SA în contul recurentului, cât și de suma la care acesta a fost obligat în prezenta cauză.
O ultimă critică a recurentului vizează faptul că se încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 424/A/2018 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul penal nr. x/3/2010, prin care s-au stabilit persoanele vinovate de producerea prejudiciilor în patrimoniul intimatei-reclamante A. Această hotărâre judecătorească a fost pronunțată în urma trimiterii în judecată a persoanelor vinovate de prejudicierea intimatei-reclamante A. Recurentul arată că a fost cercetat în cadrul dosarului penal nr. x/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiție, precum și în cadrul x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiție, disjuns din primul, fiind stabilită nevinovăția sa.
Sub aspectul obligării sale la plata dobânzii legale, recurentul susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 994 C. civ. din 1864, câtă vreme în cauză nu sunt întrunite condițiile acestui text de lege, iar hotărârea instanței nu este motivată corespunzător sub acest aspect.
Se arată că nu se poate reține din analiza întregului probatoriu administrat existența unei rele-credințe a recurentului, în sensul acceptării unei plăți despre care ar fi știut că nu este datorată. Întreaga schemă frauduloasă (inclusiv utilizarea ilicită a unor conturi, fără știința titularilor, pentru transferul unor sume de bani) prin care a fost prejudiciată Banca A. a fost stabilită în cadrul dosarului penal nr. x/3/2010 al Curții de Apel București printr-o hotărâre judecătorească definitivă (Decizia penală nr. 424/A/2018 a Curții de Apel București).
La data de 01.11.2019 recurentul a depus la dosar o cerere de completare și dezvoltare a motivelor de recurs, arătând în plus că hotărârea instanței de apel este nulă absolut pentru nemotivare, și criticând-o și sub aspectul reținerii coexistenței simultane a „îmbogățirii fără justă cauză” și a „plății nedatorate” în persoana unui singur beneficiar.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar prin notele scrise invocă excepția nulității recursului deoarece motivele dezvoltate nu pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de lege.
La termenul din 17 ianuarie 2020 instanța a pus în discuția părților excepția nulității recursului invocată de intimată.
Cu privire la această excepție, instanța urmează a o respinge ca neîntemeiată, constatând că, cel puțin în parte, motivele dezvoltate în cererea de recurs pot fi analizate din perspectiva punctelor 7 și 9 al art. 304 C. proc. civ. din 1865.
Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, a constatat că recursul este fondat pentru motivele ce se vor arăta.
În primul rând, se apreciază ca fiind fondată critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 993 C. civ. din 1864, în sensul că, în raport cu situația de fapt reținută, în mod greșit instanța de apel a apreciat că acestea ar fi incidente în cauză, motiv de nelegalitate ce se încadrează în dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. din 1865.
Astfel, în privința situației de fapt, prima instanță a constatat că, la data de 07.09.2001, contul curent al pârâtului B., deschis la Banca A. SA, a fost alimentat prin operaţiuni bancare cu suma de 9.000.000.000 lei, sumă pe care pârâtul a primit-o în cont după ce, în prealabil, a fost tranzitată prin contul SC C. SA. Ulterior, la aceeași dată, prin Ordinul de plată nr. 1/07.09.2011, această sumă a fost transferată în contul beneficiarului D.
Sub acest aspect, se constată că instanța de apel nu a reținut o altă situație de fapt decât cea avută în vedere de prima instanță, doar că, în mod greșit a apreciat, cu privire la operațiunea de creditare a contului recurentului-pârât, că ar fi „indiferent dacă această creditare a corespuns sau nu unei debitări a unui alt cont curent aparținând unei terțe persoane”. Această apreciere a instanței de apel este greșită, deoarece în analiza îndeplinirii condițiilor de restituire a plății nedatorate, pentru a reține existența unei plăți în sensul art. 993 C. civ. din 1864 trebuie să se stabilească cu exactitate cine face plata, deoarece analiza intenției de a face o plată precum și a condiției ca plata să fie făcută din eroare se face prin raportare la persoana care a făcut plata.
Așadar, contrar celor reținute de instanța de apel, în speță nu este lipsit de relevanță faptul creditării contului recurentului-pârât ca urmare a debitării contului curent al altui client al băncii intimate.
De altfel, sub aspectul pretinsei îndepliniri a condiției existenței unei plăți, se constată că decizia instanței de apel este și nemotivată, ceea ce face să fie incident și motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. din 1865. Astfel, instanța de apel se limitează la a reține că „întrucât banca, prin prepușii săi, a transferat în contul intimatului suma de 9.000.000.000 ROL” este îndeplinită condiția existenței unei plăți, în sensul art. 993 C. civ. din 1864, fără a lămuri dacă plata a fost făcută de bancă în nume propriu și din fonduri proprii, cu intenția de a stinge o datorie pe care considera că o are față de recurent, sau a fost vorba doar de prestarea unui serviciu bancar prin care se asigură efectuarea plăților între clienți ai băncii, toți având conturi curente deschise la aceeași bancă.
În condițiile în care prima instanță a reținut, sub aspectul situației de fapt, creditarea contului recurentului ca urmare a debitării contului SC C. SA, tot client al băncii, iar instanța de apel nu a reținut o altă situație de fapt, nu se putea ajunge decât la concluzia efectuării unui transfer bancar între conturile clienților băncii, fără să se pună problema existenței vreunei plăți făcute de bancă, în nume propriu, cu intenția de a stinge o datorie față de recurent.
Nici teoria susținută de instanța de apel, în sensul că banca, în calitate de depozitar, devine proprietar al banilor depuși în conturile curente ale clienților săi, nu este de natură să justifice existența unei plăți efectuate de bancă în sensul art. 993 C. civ. din 1864, câtă vreme creditarea contului recurentului s-a făcut prin debitarea contului curent al altui client al băncii, ceea ce presupune ca banii să fi fost deja depuși în acel cont, raportul juridic dintre acel client și bancă nefiind dedus judecății în prezenta cauză, iar banca oricum nu poate să dispună de soldul creditor al conturilor clienților săi.
Așa cum în mod corect a criticat și recurentul, instanța de apel a făcut confuzie între prestarea unui serviciu bancar ce asigură efectuarea plăților între conturi, cu transmiterea dreptului de proprietate asupra sumelor de bani dintr-un cont bancar al unui titular în contul altui titular.
Se apreciază, de asemenea, ca fiind fondată și critica privind motivarea contradictorie a instanței de apel sub aspectul existenței condiției erorii pretinsei plăți efectuate de bancă, critică ce poate fi analizată din perspectiva pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. din 1865.
Astfel, instanța de apel a reținut atât că „plata a fost dispusă de un prepus al băncii, în numele acesteia, cu scopul de a o prejudicia, astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat de instanța penală”, cât și că „banca a fost în eroare cu privire la efectuarea plății, cu atât mai mult cu privire la caracterul nedatorat al acesteia”. Or, câtă vreme s-a reținut „caracterul ilicit” al creditării contului recurentului, nu se mai poate reține și că această creditare s-a făcut „din eroare”, instituția plății lucrului nedatorat având la bază, prin definiție, existența unui fapt juridic licit. În consecință, simpla calificare a faptei prin care a fost creditat contul recurentului ca fiind ilicită, conform sentinței penale avută în vedere chiar de instanța de apel, făcea ca în speță să nu poată fi aplicate dispozițiile art. 992 și 993 C. civ. din 1864, care presupun, așa cum s-a arătat, existența unui fapt juridic licit.
Rezultă deci că, în raport cu situația de fapt reținută în cauză, în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 992, art. 993 C. civ. din 1864, acestea nefiind incidente.
De asemenea, se constată ca fiind fondată și critica subsumată tot punctului 7 al art. 304 C. proc. civ. din 1865 privind contradicția din considerentele deciziei recurate referitoare la reținerea concomitentă a îndeplinirii condițiilor de existență atât a plății nedatorate, cât și a îmbogățirii fără justă cauză.
Așa cum în mod corect susține și recurentul, cele două instituții sunt diferite și se exclud reciproc, astfel că reținerea concomitentă a acestora de către instanța de apel este greșită.
Sub aspectul temeiului subsidiar al îmbogățirii fără justă cauză invocat de banca intimată, se constată că nici acesta nu este incident în cauză. Astfel, pe de-o parte, și în acest caz este necesară constatarea existenței unui fapt juridic licit ca izvor de obligații, ori în cauză, așa cum s-a arătat deja, și cum de altfel susține chiar și banca intimată și a fost stabilit în mod definitiv de instanța penală, faptele pe care își întemeiază banca reclamantă acțiunea au avut un caracter ilicit. Pe de altă parte, așa cum în mod corect susține și recurentul, una dintre condițiile pentru exercitarea acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză este absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care pretinde că și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite, această acțiune având un caracter subsidiar.
În speță însă, cu privire la faptele invocate de intimata-reclamantă în susținerea cererii de chemare în judecată, s-a stabilit cu titlu definitiv că au fost de natură ilicită, astfel că intimata avea la îndemână alt mijloc procedural pentru recuperarea pretinsului prejudiciu.
Constatându-se că în speță au fost aplicate în mod greșit dispozițiile legale privind plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză, cu consecința obligării nelegale a recurentului intimat la plata sumei de 900.000 lei (RON), în mod evident este greșită și obligarea acestuia la plata dobânzii legale aferente acestei sume.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 1 și 3 raportat la art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. din 1865, a admis recursul formulat de pârât și a modificat decizia recurată, iar în baza art. 296 din același cod, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Banca A. SA prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare împotriva încheierilor premergătoare şi a sentinței civile nr. 3328/2018 din 1 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2004.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.