Articole incidente: C. civ., art. 1236 alin. (2), art. 1239 alin. (2), art. 2224 alin. (2) | Statutul avocaților, art. 124
Potrivit dispoziţiilor art. 1236 alin. (2) C. civ., este ilicită cauza atunci când este contrară legii şi ordinii publice. Potrivit dispoziţiilor legale prevăzute în art. 124 din Statutul avocaţilor, aceştia au obligaţia de a se asigura de răspundere profesională, astfel că încheierea unui astfel de contract de asigurare reprezintă îndeplinirea unei obligaţii legale pentru orice avocat. Cauza nu poate fi ilicită atunci când încheierea contractului se face în vederea îndeplinirii unei obligaţii prevăzute de lege.
În această situaţie nu se poate reţine că există o cauză ilicită în ipoteza în care se solicită introducerea într-un contract de asigurare a unei clauze de anterioritate. – I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 46 din 16 ianuarie 2020
A. Obiectul cererii introductive
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, Secţia I civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., în calitate de avocat titular al Cabinetului de avocat B. – CIF – 20280878, solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 230.605,10 lei (RON) reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat urmare îndeplinirii defectuoase a obligaţiilor asumate prin contractul de asistenţă juridică nr. 50 din 23 octombrie 2009.
La data de 19 octombrie 2015 reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată în sensul chemării în judecată a asigurătorului C. S.A. în temeiul prevederilor art. 204 C. proc. civ., cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 2.224 C. civ.
Ca o consecinţă a acestei modificări, apreciază că se impune soluţionarea cererii de chemare în judecată şi în contradictoriu cu Cabinetul de avocat B. – titularul poliţei de asigurare încheiate cu C. S.A.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a asigurătorului C. S.A.
B. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 72/S din 9 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Braşov, Secţia I civilă a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B.; a fost respinsă acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B., în calitate de avocat titular al Cabinetului de avocat „B.” şi S.C. C. S.A. ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a pârâtei S.C. C. S.A. formulată de pârâta B.
C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe
Împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Braşov a declarat apel reclamanta A. solicitând modificarea ei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. În motivarea cererii de apel se arată că sentinţa atacată este neîntemeiată, respectiv că argumentele primei instanţe sunt contradictorii şi neîntemeiate.
D. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 451/Ap din 18 aprilie 2018, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 72/2017 a Tribunalului Braşov; a respins apelul provocat declarat de pârâta B. în calitate de avocat titular al Cabinetului de avocat B. împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 72/2017 a Tribunalului Braşov, în sensul că a obligat pârâta S.C. C. S.A. să plătească reclamantei suma de 230.605,10 RON, diminuată cu franşiza de 250 de euro la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri; a obligat pârâta B. în calitate de avocat titular al Cabinetului de avocat B. să plătească reclamantei suma de 250 Euro la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov a declarat recurs S.C. C. S.A. criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:
Instanţa de apel a aplicat greşit normele prevăzute în cuprinsul art. 1.243 C. civ. şi s-a ajuns în acest mod la aplicarea eronată a normelor prevăzute în art. 2.204 C. civ.
Astfel, conform art. 33.3 din Cap. III, numit Excluderi, din Condiţiile generale privind asigurarea de răspundere civilă profesională, nu vor fi cuprinse în asigurare şi, astfel, asigurătorul nu va acorda despăgubiri pentru daunele bazate pe „orice circumstanţă cunoscută de Asigurat la momentul încheierii poliţei de asigurare care ar putea conduce la solicitări de despăgubiri formulate împotriva Asiguratului pe perioada de valabilitate a poliţei”.
Conform art. 38 lit. a) din Condiţiile generale privind asigurarea de răspundere civilă profesională: „Asiguratul este obligat să declare, la data încheierii contractului, orice informaţii sau împrejurări pe care le cunoaşte şi care, de asemenea, sunt esenţiale pentru evaluarea riscului”.
S-au aplicat greşit dispoziţiile legale prevăzute de art. 1236 alin. (2) C. civ.
Instanţa arată faptul că la 6 mai 2014, contractul iniţial a fost modificat, în sensul că suma asigurată era de 60.000 Euro şi s-a introdus clauza de anterioritate de 36 de luni, potrivit căreia asigurătorul urma să acopere dauna produsă de asigurat, prin fapte petrecute anterior cu 36 de luni.
Este evident că împrejurările pe care pârâta trebuia să le aducă la cunoştinţa recurentei la momentul înregistrării cererii de suplimentare erau esenţiale pentru evaluarea producerii riscului.
Instanţa face aplicarea greşită a art. 1270 C. civ., astfel că se ajunge la denaturarea sensului noţiunii de „împrejurări esenţiale”, intervenindu-se în acordul încheiat între părţi.
Instanţa se raportează la împrejurări exterioare care ţin de activitatea Cabinetului de avocat B., elemente care nu au fost avute în vedere la încheierea, respectiv modificarea contractului de asigurare.
Introducând clauza de anterioritate de 36 luni, asiguratul a avut în vedere o eventuală tragere la răspundere pentru activitatea profesională şi prejudiciile produse prin aceasta în perioada acoperită de poliţa de asigurare. Acest raţionament al pârâtei a constituit temeiul modificării contractului, aceasta solicitând suplimentarea tocmai în considerarea unei cauze ilicite, respectiv existenţa unei iminente acţiuni în scopul atragerii răspunderii acesteia pentru prejudiciile produse, neîndeplinindu-şi, astfel, obligaţia de informare.
Prin prisma profesiei şi a experienţei, asigurata cunoştea probabilitatea ridicată de pierdere a litigiului intentat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Recurenta consideră că asiguratul a solicitat cu rea-credinţă majorarea sumei asigurate la cuantumul de 60.000 Euro.
Instanţa de apel a aplicat greşit normele privitoare la plata taxei judiciare de timbru, întrucât petitul referitor la constatarea nulităţii contractului de asigurare nu este de natură să genereze obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru, nulitatea fiind invocată pe cale de excepţie, şi nu pe cale de acţiune.
Pe de altă parte, pârâta, prin apelul provocat formulat, a solicitat obligarea societăţii de asigurări la plata sumei de 230.605,10 RON, iar cererea acesteia trebuia timbrată la valoare. În mod greşit, instanţa a scutit apelul formulat de pârâtă de la plata taxei de timbru.
Instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale privitoare la obligativitatea plăţii taxei judiciare de timbru, recurenta fiind obligată, în mod nelegal, la plata acesteia.
Se solicită admiterea recursului, cu consecinţa modificării în tot a deciziei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată formulate.
Reclamanta A. a formulat recurs provocat, solicitând ca, în eventualitatea în care se admite recursul principal, să se dispună admiterea propriului recurs şi obligarea pârâtei principale B., în calitate de avocat titular al Cabinetului de avocat B. – CIF – 20280878, la plata sumei de 230.605,10 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a îndeplinirii defectuoase a obligaţiilor asumate faţă de reclamantă prin contractul de asistenţă juridică nr. 50 din 23 octombrie 2009.
În ipoteza puţin probabilă a admiterii recursului principal, se solicită şi admiterea recursului provocat, aceasta fiind unica modalitate aflată la îndemâna reclamantei pentru a obţine obligarea pârâtei la plata despăgubirilor datorate.
F. Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a apreciat că acestea sunt nefondate şi le-a respins pentru următoarele considerente:
Relaţia dintre recurenta C. S.A. şi intimata B. are la bază contractul de asigurare, respectiv poliţa de asigurare nr. 571048763 având ca obiect asigurare de răspundere civilă profesională a avocaţilor încheiată între C. S.A. şi cabinet de avocat B.
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1236 alin. 2 C. civ. care prevede că este ilicită cauza atunci când este contrară legii şi ordinii publice.
Potrivit dispoziţiilor legale prevăzute în art. 124 din Statutul avocaţilor, aceştia au obligaţia de a se asigura de răspundere profesională, astfel că încheierea unui astfel de contract de asigurare reprezintă îndeplinirea unei obligaţii legale pentru orice avocat, deci şi pentru pârâtă.
Cauza nu poate fi ilicită atunci când încheierea contractului se face în vederea îndeplinirii unei obligaţii prevăzute de lege.
În această situaţie nu se poate reţine că există o cauză ilicită în ipoteza în care se solicită introducerea într-un contract de asigurare a unei clauze de anterioritate.
Criticile referitoare la valoarea titlului de despăgubire – 230.605,10 lei – , care este apropiată de valoarea poliţei de asigurare – 266.466,60 lei – şi demararea litigiului în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, care a fost „menit” să creeze o aparenţă de bună-credinţă, nu constituie critici de nelegalitate care se pot înscrie în cerinţele art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.
În realitate, între societatea de asigurări şi pârâtă există un contract de asigurare valabil încheiat, neexistând nici o cauză de nulitate a poliţei de asigurare. La momentul solicitării de majorare a limitei răspunderii – 6 mai 2014 – nu existau reclamaţii cu privire la modul în care pârâta B. şi-a exercitat atribuţiile în calitate de avocat şi nici nu existau indicii despre iminenţa vreunui litigiu în cadrul căruia exista posibilitatea de a fi obligată aceasta la plata contravalorii prejudiciului produs ca urmare a unei conduite ilicite.
De altfel, în acest sens este de menţionat chiar atitudinea recurentei S.C. C. S.A. care a solicitat respingerea acţiunii, respectiv apelului formulat de reclamanta A., invocând lipsa culpei pârâtei B.
Pe de altă parte, art. 1239 alin. (2) C. civ. prevede că „Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară”.
Aşa fiind, sarcina probei revenea asigurătorului, câtă vreme buna-credinţă operează în favoarea asiguratului.
În cauză, nu s-a dovedit că a intervenit nulitatea poliţei de asigurare, astfel că aceasta urmează a-şi produce efectele.
În ceea ce priveşte critica privind aplicarea greşită a normelor O.U.G. nr. 80/2013, aceasta este inadmisibilă, aspectele vizând modul de stabilire a taxei judiciare de timbru nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs.
Potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, „împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate”.
În speţă, S.C. C. S.A. a formulat cerere de reexaminare care a fost admisă în parte prin Încheierea din 8 martie 2018.
Faţă de aceste considerente, recursul formulat de S.C. C. S.A. este nefondat şi, pe cale de consecinţă, a fost respins.
Cu privire la recursul provocat formulat de A., Înalta Curte a reţinut următoarele:
Reclamanta a solicitat despăgubiri de la asigurătorul S.C. C. S.A. în temeiul art. 2.224 alin. (2) C. civ.
Prin poliţa de asigurare din 14 martie 2014, completată de condiţiile generale privind asigurarea de răspundere civilă profesională nu s-a prevăzut existenţa vreunei solidarităţi, iar dispoziţiile art. 2.223 şi urm. C. civ. nu prevăd existenţa răspunderii solidare între asigurător şi asigurat.
Aşa fiind, reţinând şi respingerea ca nefondat a recursului declarat de societatea de asigurări, a fost respins recursul provocat declarat de reclamanta A.
Faţă de această soluţie, potrivit dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., recurentele au fost obligate la câte 4.162,35 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
