Contract de achiziție publică. Încheierea de către părțile litigante a unei tranzacții judiciare. Acțiune în pretenții promovată ca urmare a nerespectării tranzacției încheiate. Instanța competentă. Consecințe
Articole incidente: C. civ., art. 2267 – art. 2278 | C. proc. civ., art. 438 – art. 441 | Legea nr. 101/2016, art. 1
Tranzacția judiciară consfințită prin actul jurisdicțional al instanței reprezintă în sine o manifestare în plan procesual a părților unui anumit contract, prin care acestea adoptă o poziție nouă față de drepturile și obligațiile asumate inițial pentru a putea stinge un litigiu pendinte, poziție menită să exprime concesiile reciproce pe care acestea și le fac, manifestare procesuală care nu poate să schimbe însăși natura juridică a drepturilor și obligațiilor asupra cărora părțile tranzacționează.
Așadar, caracterul distinct al drepturilor și obligațiilor rezultate din contractul de tranzacție la care face trimitere art. 2267 C. civ. se raportează la noțiunea de concesii reciproce pe care părțile și le fac în cadrul acestui act, aceste sacrificii reciproce putând însemna renunțarea la anumite drepturi sau stipularea unor prestații noi prin raportare la actul inițial, acceptate în schimbul unor renunțări făcute de partea cealaltă, fără, însă, ca aceste drepturi și obligații noi să schimbe substanța actului juridic inițial supus unei reglementări speciale.
Dată fiind natura duală – materială și procesuală – a contractului de tranzacție judiciară, învoiala părților menită să stingă un litigiu declanșat în baza unui contract de achiziție publică, deși poate să cuprindă drepturi și obligații noi, diferite de acelea incluse în contractul care a declanșat litigiul, nu poate să afecteze substanța contractului inițial de achiziție publică și să îl scoată de sub rigorile legislației speciale din domeniul achizițiilor publice. Astfel, faptul că tranzacția judiciară nu este inclusă în enumerarea din art. 1 din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii nu îi conferă tranzacției încheiate în materie de achiziții publice un caracter pur civil care să o sustragă jurisdicției instanței de contencios administrativ și fiscal, o asemenea includere nefiind necesară având în vedere faptul că aceasta reprezintă o manifestare în plan procesual a voinței părților unui contract de achiziție publică, voință exprimată în legătură cu drepturile și obligațiile izvorâte din acest contract special, în vederea stingerii litigiului dintre ele. – I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 2168 din 4 noiembrie 2020
Prin cererea înregistrată la 20 decembrie 2017 pe rolul Tribunalului Constanţa, Secţia a II-a civilă, sub numărul nr. x/118/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acesteia din urmă la plata următoarelor sume: 520.321,6 lei, la care se adaugă T.V.A. reprezentând preţ lucrări; 160.936 lei, la care se adaugă T.V.A. – sumă reţinută în conformitate cu art. 14.3 din contract; 570.446,82 lei, la care se adaugă T.V.A. – garanţie de bună execuţie, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 17 aprilie 2018 au fost respinse excepțiile necompetenței materiale procesuale şi excepţia necompetenței generale a instanţelor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1069 din 10 iulie 2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia a II-a civilă, s-a dispus admiterea acţiunii formulată de reclamanta A. S.R.L. – în insolvenţă reprezentată de administrator judiciar C. I.P.U.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., pârâta fiind obligată către reclamantă la plata următoarelor sume: 520.321,6 lei, la care se adaugă T.V.A. – rest preţ pentru lucrări executate; 160.936 lei, la care se adaugă T.V.A. – valoare reţinută în conformitate cu art. 14.3 din contract şi 570.446,82 lei, la care se adaugă T.V.A. – garanţie de bună-execuţie, precum și a sumei de 11.900 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat).
Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 17 aprilie 2018 a declarat apel pârâta.
Prin decizia nr. 4 din 10 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanța, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii din 17 aprilie 2018 și a sentinţei civile nr. 1069 din 10 iuie 2018, pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/118/2017, au fost anulate încheierea din 17 aprilie 2018 şi sentinţa civilă nr. 1069/10.07.2018 şi a fost trimisă cauza spre competentă soluţionare Secţiei de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Constanţa.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta.
Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:
Recurenta susține că din cuprinsul hotărârii recurate lipsesc motivele pe care aceasta se întemeiază, instanţa de apel neinvocând niciun temei de fapt sau de drept în susţinerea ideii potrivit căreia tranzacţia își menţine caracterul de contract încheiat în materia achiziţiilor publice.
Potrivit recurentei, nu se pot identifica motivele care au stat la baza deciziei instanţei de judecată, hotărârea nerespectând exigențele impuse de art. 425 alin. 1 lit. a), b) și c) C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată în apel, recurenta-reclamantă a arătat faptul că pretenţiile sale nu derivă din contractul de achiziţie CL 27, ci din contractul de tranzacţie, căruia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 sau dispoziţiile Legii contenciosului administrativ. Contractul de tranzacţie este reglementat de Codul civil în Cartea a V-a, Titlul IX „Despre contracte speciale”, Capitolul XX, art. 2267-2278.
De asemenea, recurenta-reclamantă arată că și-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1.350 noul C. civ. privind răspunderea contractuală.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 101/2016 face trimitere în mod explicit la natura contractelor cărora li se aplică dispoziţiile legii, respectiv contractele de achiziţie publică, contractele sectoriale și contractele de concesiune.
Astfel, instanţa de apel a încălcat normele de drept material care reglementează natura juridică a contractelor cărora li se aplică legea specială a achiziţiilor publice.
Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilității recursului raportat la decizia XXXIII/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilității recursului, faţă de dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., precum şi având în vedere că decizia invocată de către intimată vizează dispoziţiile vechiului Cod de procedură civilă.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a reţinut următoarele:
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă, întrucât instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, aplicabilă contractelor de achiziție publică, lege care nu face referire la contractul de tranzacție judiciară pe care se întemeiază acțiunea de față, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:
Tranzacția judiciară este un contract prin care părțile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să apară. Ea reprezintă, în esență, o formă de conciliere cu scopul de a rezolva un litigiu pe cale amiabilă, făcând ca procesul să ia astfel sfârșit, iar în ipoteza în care procesul nu este declanșat, să se evite începerea lui. Ca atare, tranzacția judiciară este o recunoaștere reciprocă a drepturilor antagoniste formulate de părți și, în același timp, o renunțare reciprocă la acestea (art. 2267-2278 C. civ.). Codul civil român reglementează tranzacția judiciară în articolele menționate ca un contract special, fiind calificat drept un contract sinalagmatic, cu titlu oneros care trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond și de formă ale actelor juridice.
Esența naturii juridice a contractului de tranzacție judiciară constă în faptul că este un act aflat la granița dintre dreptul material obligațional și dreptul procesual, fiind un contract confirmat printr-o hotărâre judecătorească – hotărârea de expedient – și calificat drept un contract judiciar cu privire la fondul judecății (art. 438 C. proc. civ.). Această caracteristică esențială a contractului de tranzacție judiciară este elementul distinctiv față de toate celelalte contracte sinalagmatice cu titlu oneros reglementate de Codul civil, tranzacției judiciare fiindu-i aplicabile, pe lângă dispozițiile Codului civil, și dispozițiile Codului de procedură civilă – art. 438-441 C. proc. civ. Acordul părților cu privire la stingerea litigiului dintre ele va fi prins în dispozitivul unei hotărâri judecătorești – hotărârea de expedient, prin care se ia act de învoiala părților, astfel încât contractul părților va fi prins finalmente într-un act jurisdicțional, dar fără ca instanța să facă o evaluare jurisdicțională a litigiului dedus judecății.
Prin urmare, dată fiind natura duală – materială și procesuală – a contractului de tranzacție judiciară, învoiala părților menită să stingă un litigiu declanșat în baza unui anumit contract – în speță, contract de achiziție publică – deși poate să cuprindă drepturi și obligații noi, diferite de acelea incluse în contractul care a declanșat litigiul, deoarece aceste drepturi și obligații materializează concesiile reciproce pe care părțile înțeleg să și le facă pentru a stinge litigiul dintre ele, fiind din acest punct de vedere un act nou, diferit de actul inițial, nu poate să afecteze substanța contractului inițial de achiziție publică și să îl scoată de sub rigorile legislației speciale din domeniul achizițiilor publice. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că tranzacția judiciară consfințită prin actul jurisdicțional al instanței reprezintă în sine o manifestare în plan procesual a părților unui anumit contract – în speță, un contract de achiziție publică – prin care acestea adoptă o poziție nouă față de drepturile și obligațiile asumate inițial pentru a putea stinge un litigiu pendinte, poziție menită să exprime concesiile reciproce pe care acestea și le fac, manifestare procesuală care nu poate să schimbe însăși natura juridică a drepturilor și obligațiilor asupra cărora părțile tranzacționează, astfel cum corect a reținut instanța de apel. Așadar, caracterul distinct al drepturilor și obligațiilor rezultate din contractul de tranzacție la care face trimitere art. 2267 C. civ. se raportează la noțiunea de concesii reciproce pe care părțile și le fac în cadrul acestui act, aceste sacrificii reciproce putând însemna renunțarea la anumite drepturi sau stipularea unor prestații noi prin raportare la actul inițial, acceptate în schimbul unor renunțări făcute de partea cealaltă, fără, însă, ca aceste drepturi și obligații noi să schimbe substanța actului juridic inițial supus unei reglementări speciale. O atare interpretare este impusă și de natura de contract sinalagmatic a tranzacției judiciare, în plan substanțial, contract ce se supune rigorilor dreptului obligațional, respectiv condițiilor de fond și formă pentru încheierea sa valabilă, condiții între care se regăsește și caracterul licit al cauzei unei atare tranzacții.
O astfel de interpretare a fost reținută și de CJUE în Hotărârea pronunțată în data de 7 septembrie 2016, în Cauza C-549/14, în sesizarea vizând interpretarea art. 2 din Directiva 2004/18/CE din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii. În soluționarea sesizării de interpretare a art. 2 din Directiva 2004/18/CE, CJUE a reținut că, după atribuirea unui contract de achiziție publică, acestuia nu îi poate fi adusă o modificare substanțială, nici chiar atunci când această modificare constituie, în mod obiectiv, o modalitate de soluționare tranzacțională, implicând renunțări reciproce a celor două părți, în vederea stingerii unui litigiu al cărui rezultat este incert.
Faptul că tranzacția judiciară nu este inclusă în enumerarea din art. 1 din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, nu îi conferă tranzacției încheiate în materie de achiziții publice un caracter pur civil care să o sustragă jurisdicției instanței de contencios administrativ și fiscal, astfel cum susține recurenta-reclamantă, o asemenea includere nefiind necesară având în vedere faptul că tranzacția judiciară reprezintă o manifestare în plan procesual a voinței părților unui contract de achiziție publică, voință exprimată în legătură cu drepturile și obligațiile izvorâte din acest contract special, în vederea stingerii litigiului dintre ele.
Nici argumentele recurentei-reclamante întemeiate pe reglementarea tranzacției judiciare în texte din Codul civil, respectiv Codul de procedură civilă nu pot fi reținute de Înalta Curte, având în vedere natura generală a acestor norme juridice în raport cu reglementarea din materia achizițiilor publice.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă, recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 raportat la art. 425 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că și acesta este nefondat întrucât judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, în mod separat. Motivarea unei hotărâri judecătorești este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, servind la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac. În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că tranzacția judiciară nu schimbă natura juridică a contractului în legătură cu care a fost încheiată, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată, în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 raportat la art. 425 C. proc. civ.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art.496 alin. 1 raportat la art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă ca nefondat.
În baza art. 453 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a obligat recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat către intimata-pârâtă.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
