Jurisprudența ÎCCJ | Contract de vânzare. Critică de nelegalitate vizând regulile de interpretare a contractului. Drepturile creditorului din perspectiva dispozițiilor art. 1516 alin. (2) din Codul civil

Articole incidente: C. civ., art. 1266, art. 1267, art. 1270 alin. (1), art. 1516 alin. (2), art. 1538

A. Verificarea respectării normelor legale de interpretare a contractelor poate face obiectul unei critici de nelegalitate din moment ce, potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

Este adevărat că înscrisul ce constată convenţia este o probă în procesul civil şi că interpretarea probelor este apanajul stabilirii elementelor de fapt ale cauzei şi intră în domeniul rezervat exclusiv instanţelor devolutive, însă regulile de interpretare a contractului, statornicite în art. 1266 – art. 1269 C. civ., sunt norme de drept material şi se adresează organelor de jurisdicţie, atunci când interpretarea formează obiect al unei dispute litigioase, astfel că verificarea aplicării lor, în raport cu o convenţie, privite în sens de negotium, iar nu de instrumentum, poate constitui o critică de nelegalitate.

B. Potrivit dispozițiilor art. 1516 alin. (2) C. civ., atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației; 2. să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Articolul 1516 alin. (2) C. civ. nu instituie o ordine de executare a mijloacelor juridice de realizare a dreptului creditorului, acesta putând alege, în funcţie de circumstanţe, modalitatea legală cea mai adecvată satisfacerii dreptului său. Acest text de lege nu interzice, ci, dimpotrivă, permite creditorului în mod explicit ca, în afara mijloacelor juridice amintite, să obţină daune-interese, dreptul la executarea prin echivalent a obligaţiei fiind, astfel, conservat în toate cazurile, putând fi executat fie cu titlu principal, fie complementar altui mijloc juridic de realizare a dreptului creditorului. Prin urmare, nu este încălcat acest text de lege în cazul în care instanța a constatat că pârâta-vânzător este îndrituită la obţinerea de daune-interese pentru neexecutarea parţială a obligaţiilor contractuale asumate de debitorul-cumpărător. – I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2011 din 20 octombrie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la 12 octombrie 2017, sub nr. x/3/2017, reclamanta A. SP. Z.O.O. PLOCK a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata:

• -sumei de 408.969,06 euro, reprezentând contravaloarea Scrisorii de Garanţie de Performanţă nr. 34GBE2017-3720 emisă de Banca C. S.A. la data de 9 mai 2017 (denumită în cele ce urmează “Scrisoarea”), executată în mod abuziv de pârâtă în data de 19 iunie 2017 (conform Ordin de plată nr. 1 din 23 iunie 2017 emis de Banca C. – Direcţia Internaţională) şi în data de 14 iulie 2017 (conform Ordin de plată nr. 1 din 24 iulie 2017 emis de Banca C. – Direcţia Internaţională) actualizată cu dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data fiecărei executări abuzive şi până la data restituirii efective către societatea reclamantă;
• -sumei de 8.532,37 euro suportată de societatea reclamantă cu titlu de taxe şi comisioane de executare şi plată a Scrisorii în data de 19 iunie 2017 şi în data 14 iulie 2017 ca urmare a executării abuzive a Scrisorii de către pârâtă, actualizată cu dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data la care societatea reclamantă a suportat aceste taxe şi comisioane şi până la data restituirii efective către societatea reclamantă;
• -cheltuielilor de judecată avansate de societatea reclamantă în vederea soluţionării cauzei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 1350 şi urm. C. civ., art. 1536 C. civ., precum şi pe dispoziţiile legale şi contractuale menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

La data de 3 ianuarie 2018, pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, iar pe calea cererii reconvenţionale obligarea reclamantei la achitarea sumei de 1.272.590 RON (echivalentul a 275.000 euro, la cursul BNR 1 EUR = 4.6276 RON din data de 21 decembrie 2017) reprezentând prejudiciul suferit de către societatea pârâtă ca urmare a depunerii garanţiilor cu întârziere la momentul încheierii contractului.

În drept, pârâta-reclamantă şi-a întemeiat apărările/solicitările pe dispoziţiile art. 194 alin. 1 lit. c) C. proc. civ., art. 1488 C. civ., art. 1538-1539 C. civ., art. 1349-1350 C. civ.

În data de 20 februarie 2018 reclamanta A. SP. Z.O.O. PLOCK a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea acţiunii şi respingerea cererii reconvenţionale.

La data de 6 aprilie 2018 reclamanta-pârâtă A. SP. Z.O.O. PLOCK a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii reconvenţionale ca fiind vădit nefondată.

În drept, reclamanta a invocat art. 205 şi urm. C. proc. civ., art. 1349-1350 C. civ.

În data de 11 aprilie 2018 pârâta B. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de către reclamantă la cererea reconvenţională, prin care solicită respingerea tuturor apărărilor ca fiind nefondate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii astfel cum a fost formulată şi obligarea reclamantei la achitarea sumei de 1.272.590 RON (echivalentul a 275.000 euro, la cursul BNR 1 EUR = 4.6276 RON din data de 21 decembrie 2017) reprezentând prejudiciul suferit de pârâtă ca urmare a depunerii garanţiilor cu întârziere la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare bitum rutier. Prin sentinţa civilă nr. 2685/2018 din 19 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a respins cererea principală formulată de reclamanta A. SP. Z.O.O. PLOCK, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât pârâta-reclamantă, cât şi reclamanta-pârâtă, apeluri înregistrate la data de 11 decembrie 2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 774 din 25 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a respins ambele apeluri, ca nefondate. A obligat apelanta pârâtă-reclamantă să plătească părţii adverse suma de 10647,375 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel. A luat act, de asemenea, că apelanta intimată-pârâtă B. S.R.L. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată aferente apelului pe cale separată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs societatea A. SP. Z.O.O. PLOCK, înregistrat la data de 4 octombrie 2019 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă-pârâtă a relatat istoricul litigiului până la data formulării recursului, după care a dezvoltat motivele de nelegalitate care impun casarea în parte a deciziei recurate, indicând faptul că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a arătat că decizia instanţei de apel nu este motivată, nerespectând prevederile art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ.

Astfel, se critică faptul că instanţa de apel a reiterat literal parte din considerentele instanţei de fond, neprocedând la un examen efectiv al motivelor, argumentelor şi criticilor prezentate de recurenta-reclamantă în apel.

În plus, autoarea recursului a arătat ce anume trebuie să cuprindă hotărârile judecătoreşti conform art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., redând conţinutul respectivului text legal indicat.

Totodată, recurenta face trimitere şi la jurisprudenţa CEDO în ceea ce priveşte obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti, conchizând faptul că, prin decizia recurată, instanţa de apel nu a examinat în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale, mulţumindu-se să confirme concluziile primei instanţe.

În privinţa motivelor de apel invocate de recurentă în faza apelului, aceasta precizează că instanţa de apel a procedat la o reluare din considerentele primei instanţe, completându-le ulterior cu o serie de aprecieri generale care nu aveau nicio legătură cu criticile aduse în faza apelului.

Mai exact, se susţine că instanţa de apel s-a rezumat la a reda simplele texte legale, fără a explica raţionamentul juridic pe care 1-a avut în vedere.

În acest sens, recurenta reproduce un pasaj considerat relevant în speţă din decizia nr. 1954 pronunţată la 30 mai 2014 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

Referindu-se la chestiuni concrete ale speţei de faţă, recurenta afirmă că instanţa de apel nu a arătat de ce nu a avut în vedere sub nicio formă comenzile lansate de recurenta-reclamantă anterior datei de 15 iunie 2017 şi chiar din ziua respectivă, pe care societatea B. S.R.L. nu le-a onorat cu rea-credinţă, invocând motive legate de capacitatea persoanelor care au transmis respectivele comenzi în scopul de a genera contextul pentru a executa garanţia.

Admiţând faptul că, în faza procesuală a recursului, nu se poate discuta modul în care instanţele inferioare au interpretat probele constând în respectivele comenzi, cu toate acestea, recurenta consideră nelegală hotărârea, în condiţiile în care petenta a invocat aceste aspecte în apărare, fără a fi analizate, însă, de judecătorii fondului.

În plus, cu toate că societatea în cauză a susţinut în mod explicit faptul că judecătorul fondului a interpretat greşit clauzele contractuale, instanţa de apel a motivat superficial dezlegarea dată acesteia, în sensul că, de fapt, părţile ar fi prevăzut o clauză penală, limitându-se la a arăta că acest aspect este evident şi că rezultă din interpretarea clauzelor contractuale, fără, însă, a explica ce anume din conţinutul respectivelor clauze a generat o asemenea concluzie.

Totodată, se mai susţine că decizia recurată nu explică sub nicio formă de ce atâta timp cât contractul era încă în fiinţă, partea adversă ar fi fost în drept să adauge la contract şi să considere că poate executa garanţia dacă întreaga cantitate de bitum nu ar fi fost ridicată până la data de 15 iunie 2017, toate acestea, în condiţiile în care nu era ridicată întreaga cantitate de bitum contractată, iar clauza ce reglementează garanţia şi modul de executare a acesteia stipula că garanţia poate fi executată numai dacă până la încetarea contractului întreaga cantitate de bitum nu va fi fost cumpărată (nu ridicată sau livrată), fără a se menţiona o anume dată limită.

Nu în ultimul rând, se arată că instanţa de apel nu a explicat de ce pârâta B. S.R.L. era îndreptăţită să execute a doua oară scrisoarea de garanţie pentru contravaloarea taxei de depozitare şi să refuze livrarea, fiind îndreptăţită totodată să aplice respectiva taxă de depozitare pe orice perioadă.

În acest context, recurenta subliniază caracterul contradictoriu al considerentelor instanţei de apel motivat de faptul că, dacă taxa de depozitare ar fi fost o penalitate, conform raţionamentului instanţei de apel, societatea B. S.R.L. ar fi fost liberă să perceapă aşa-zisa penalitate pe o perioadă nelimitată, fără ca partea cocontractantă, în speţă, recurenta, să poată limita aplicarea penalităţii atâta timp cât, pe de o parte, B. nu avea obligaţia de a mai elibera bitumul comandat de cocontractant, în speţă, de recurentă, cu livrare după data de 15 iunie 2017, iar, pe de altă parte, aceasta din urmă era ţinută să plătească taxa de depozitare stabilită pe zi de întârziere fără a putea practic să îşi îndeplinească vreodată obligaţia respectivă după un anumit număr de zile (deoarece B. S.R.L. oricum nu mai era ţinută să elibereze bitumul după data de 15 iunie).

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit norme de drept material, interpretând greşit prevederile art. 2.2, art. 10.2 şi art. 11.2 din Contractul pentru vânzarea şi livrarea bitumului rutier nr. 15 din data de 19 aprilie 2017 încheiat între părţi, încălcând atât prevederile art. 1266-1267 C. civ., procedând, totodată, şi la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1516 alin. 2 C. civ.

În acest context, recurenta menţionează că interpretarea greşită a legii presupune ca textul legal incident să fie susceptibil de interpretări contrarii, urmând ca instanţa de recurs să constate că, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

Totodată, se mai arată că aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond.

În acest sens, recurenta face trimitere la decizia nr. 3622 din 4 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în care instanţa supremă a reţinut că situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus instanţa la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii. Astfel, deşi faptele reţinute în considerente sunt exacte, ele au primit o calificare juridică inexactă. În plus, recurenta aminteşte şi faptul că atât jurisprudenţa, cât şi doctrina au reţinut că, atâta timp cât, în cauză, răspunderea părţilor este analizată din punct de vedere contractual, interpretarea greşită a clauzelor contractuale de către instanţele de rang inferior poate echivala cu o interpretare greşită a legii, încadrându-se în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, recurenta apreciază că se impune casarea deciziei recurate, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6 raportat la art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ.

În continuare, recurenta detaliază punctual fiecare dispoziţie legală şi/sau contractuală interpretată greşit de instanţa de apel, după cum urmează:

Referindu-se la faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1516 alin. 2 C. civ., recurenta arată că, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de către debitor, creditorul poate recurge la mijloacele juridice prevăzute de dispoziţiile art. 1516 alin. 2 C. civ., alegând, în funcţie de circumstanţe, modalitatea legală cea mai adecvată satisfacerii dreptului său.

Cu toate acestea, recurenta subliniază că, în situaţia în care creditorul a prevăzut în mod expres în contract remediul aplicabil pentru situaţia respectivă, acesta nu are posibilitatea de a recurge la niciuna din măsurile prevăzute de dispoziţiile art. 1516 alin. 2 C. civ., nefiind în prezenţa unei neexecutări culpabile a unei obligaţii din partea debitorului, ci, în prezenţa unei situaţii reglementate contractual pentru care singurul remediu este cel prevăzut de părţi.

Raportându-se la speţa de faţă, recurenta arată că, atâta timp cât pentru neridicarea întregului lot de produs până la data de 15 iunie 2017 părţile au prevăzut în mod expres la art. 10.2 din Contract că societatea B. S.R.L. este îndreptățită să primească o taxă suplimentară de stocare pentru cantitatea rămasă în stoc, acesta este singurul remediu la care intimata putea recurge, situaţia încadrându-se în ceea ce părţile contractante au reglementat.

Un alt aspect statuat de instanţa de apel, pe care recurenta îl apreciază ca fiind vădit eronat, vizează interpretarea dată dispoziţiilor art. 1, art. 2.2, art. 8 şi art. 10.2 din contract, faţă de care instanţa de apel a reţinut că, „….raportat la dispoziţiile art. 1, art. 2.2, art. 8 şi art. 10.2 din contract, nu mai exista nicio obligaţie contractuală pentru intimata-pârâtă-reclamantă de a furniza bitum în baza unei comenzi lansate de apelanta-reclamantă-pârâtă cu livrare după data de 15 iunie 2017”.

Faţă de acest aspect, recurenta susţine că respectivul contract nu a încetat prin ajungere la termen la data de 15 iunie 2017, ci acesta este în vigoare până la ridicarea întregii cantităţi de bitum, conform prevederilor art. 1 din Contract.

Mai mult, se arată că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că „prin art. 2.2 din convenţie este stipulată data până la care se putea livra cantitatea de bitum şi, implicit, trebuia ridicat bitumul de către apelanta-reclamantă-pârâtă, respectiv 15 iunie 2017”, fără ca instanţa de apel să explice de ce a înlăturat apărarea societăţii A.

Legat de acest aspect, recurenta menţionează că, potrivit art. 1266 C. civ., contractele se interpretează după voinţa concordantă/reală a părţilor, la stabilirea acestei voinţe fiind avut în vedere scopul contractului, negocierile purtate între părţi, practicile statornicite între acestea şi comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

În plus, se subliniază că, potrivit art. 1267 C. civ., clauzele se interpretează unele prin altele dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului, astfel încât trebuie evitată interpretarea şi aplicarea prevederilor unei clauze contractuale prin scoaterea din context, cu atât mai mult cu cât s-ar afla în contradicţie cu înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Astfel, recurenta apreciază că unica interpretare corectă este în sensul că prevederile art. 2.2 din Contract reglementează regula conform căreia livrările se vor face până la data de 15 iunie 2017, dar, în situaţia în care s-ar depăşi această dată devin aplicabile dispoziţiile art. 10.2 ce prevăd posibilitatea aplicării unei taxe de depozitare, fără a putea contrazice dispoziţiile clare ale art. 1 intitulat „Durata”, potrivit cărora „Prezentul Contract va intra în vigoare la data semnării şi va fi valabil până la ridicarea întregii cantităţi, cu excepţia cazului când părţile agreează diferit în scris”.

În continuare, autoarea recursului apreciază ca fiind lipsit de relevanţă faptul că între părţi nu mai există un preţ agreat contractual întrucât, raportat la obiectul cauzei, analiza instanţei este limitată la dreptul societăţii B. de a executa Garanţia de Performanţă, care fusese calculată pentru a acoperi preţul total al bitumului, societatea A. fiind oricum de acord să plătească preţul mai mare impus de societatea B. S.R.L., datorită faptului că avea nevoie de bitumul contractat.

Aşa fiind, recurenta subliniază caracterul profund eronat al concluziei instanţei, Contractul fiind în continuare valabil până la ridicarea întregii cantităţi de bitum contractate.

Un alt aspect statuat în mod greşit de instanţa de apel, în opinia recurentei, vizează societatea B. S.R.L., în privinţa căreia, instanţa de apel a reţinut că Intimata-pârătă-reclamantă nu a executat în mod abuziv scrisoarea de garanţie de performanţă nr. 37GBE20Î7-3720 emisă de C. la data de 9 mai 2017”.

Astfel, potrivit art. 1538 C. civ., clauza penală este acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării ori a executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei asumate de către debitor, aceasta fiind datorată numai dacă neexecutarea provine din vina debitorului şi sunt întrunite condiţiile necesare acordării de despăgubiri.

Mai mult, făcând trimitere la dispoziţiile art. 11.2 din Contract, se arată că numai în situaţia în care recurenta nu ar fi cumpărat întreaga cantitate de produs, intimata ar fi fost îndreptăţită să procedeze la executarea respectivei Scrisori (de garanţie de performanţă).

Însă, cu toate că societatea A. şi-a exprimat în mod clar intenţia de a cumpăra şi prelua cantitatea de 1.332,20 tone metrice de bitum rutier atât prin emiterea comenzilor transmise intimatei anterior momentului expirării vreunei garanţii contractuale, cât şi prin numeroasele notificări comunicate intimatei în acest sens, dar şi faptul că societatea A. şi-a asumat clar disponibilitatea de a achita contravaloarea taxei de depozitare reglementată de dispoziţiile art. 10.2 din Contract, menţionând acest aspect în toate notificările transmise către societatea B. S.R.L., aceasta din urmă a ignorat aceste comenzi, încălcându-şi obligaţiile contractuale, punând, în cele din urmă, în mod abuziv, în executare, scrisoarea de garanţie bancară.

Cât priveşte scopul garanţiei, recurenta arată că acesta reiese din dispoziţiile art. 11.2 din Contract, garanţia fiind prevăzută în scopul de a-1 asigura pe vânzător că întreaga cantitate de bitum rutier contractată va fi cumpărată, aspect care, coroborat fiind cu durata de valabilitate a contractului şi cu perioada de valabilitate a garanţiei în discuţie (până la data de 14 iulie 2017), confirmă faptul că garanţia de performanţă nu putea fi executată în cazul în care toată cantitatea de bitum contractată nu era ridicată până la data de 15 iunie 2017, contractul necuprinzând o clauză în acest sens, ci numai dacă recurenta ar fi renunţat la o parte din cantitatea contractată ori dacă garanţia ar fi expirat fără să fi fost reînnoită.

Aşa fiind, autoarea recursului conchide că reaua-credinţă a societăţii B. S.R.L. rezultă din faptul că, până şi în momentul în care recurenta a arătat foarte clar că îşi asumă atât plata taxei suplimentare de depozitare reglementată de art. 10.2 din Contract, cât şi acceptarea unui preţ mai mare decât cel agreat contractual pentru a putea să intre în posesia bitumului de care avea nevoie în vederea respectării obligaţiilor contractuale faţă de proprii clienţi, societatea B. S.R.L. a refuzat să onoreze comenzile, preferând să execute Garanţia de Performanţă.

Date fiind cele de mai sus, recurenta consideră că nu exista nicio încălcare contractuală din partea sa, iar activarea aşa-zisei clauze penale prevăzute de art. 11.2 din Contract nu îşi găseşte justificarea în acest context, astfel încât executarea de două ori a Scrisorii de garanţie s-a efectuat în totală contradicţie cu prevederile agreate de părţi.

Aşadar, pentru faptul că B. S.R.L. a continuat să stocheze acele cantităţi de produs, aceasta era îndreptăţită să primească doar taxa suplimentară de stocare pentru cantitatea de bitum rămasă neridicată după data de 15 iunie 2017 şi până la momentul în care recurenta ar fi trebuit să ridice cantitatea depozitată, conform comenzilor plasate, sens în care erau aplicabile prevederile art. 10.2 din Contract.

Se subliniază că o interpretare contrară, precum cea dată de instanţa de apel, este profund eronată, mai ales raportat la faptul că, dacă s-ar considera taxa de depozitare ca fiind o penalitate contractuală pentru neridicarea întregii cantităţi de bitum până la 15 iunie 2017, în condiţiile în care, aşa cum au reţinut judecătorii apelului, nu mai exista obligaţia B. S.R.L. de a livra bitum după această dată, am fi într-un scenariu în care B. S.R.L. s-ar găsi într-o situaţie absurdă, dar ideală, în care ar fi îndreptăţită atât să primească contravaloarea garanţiei de performanţă, cât şi aşa-zisa penalitate pentru fiecare zi în care recurenta nu ar cumpăra bitumul, deşi oricum nu îl mai putea ridica pentru că tot instanţa de apel a reţinut că B. S.R.L. nu mai era ţinută să îl elibereze după data de 15 iunie 2017.

Aşadar, în opinia recurentei, este evident că părţile nu aveau cum să reglementeze contractual o astfel de situaţie, iar clauzele contractuale existente nu pot conduce la asemenea concluzie, ci, dimpotrivă, părţile s-au găsit într-o situaţie reglementată contractual, astfel încât B. S.R.L. nu era în drept să execute garanţia de performanţă, în condiţiile în care recurenta comandase anterior executării întreaga cantitate rămasă în stoc.

De altfel, părţile au reglementat garanţia de performanţă tocmai pentru a i se garanta vânzătorului că, în speţă, recurenta nu va renunţa la nicio parte din cantitatea contractată, ceea ce în mod evident nu a făcut.

Pe cale de consecinţă, autoarea recursului reiterează, subliniind, totodată, că în Contract nu exista nicio clauză care să justifice aplicarea penalităţii prevăzute de art. 11.2 din Contract, instanţa de apel făcând, astfel, o confuzie între clauza penală şi garanţia îndeplinirii unei obligaţii.

Or, dat fiind faptul că recurenta a fost împiedicată de societatea B. S.R.L. să îşi îndeplinească obligaţia de ridicare a întregii cantităţi de bitum contractate, nu sunt îndeplinite condiţiile de operare a clauzei penale.

Prin urmare, recurenta consideră că acea clauză nu prevede posibilitatea B. S.R.L. de a executa Garanţia de Performanţă în cazul în care întreaga cantitate nu ar fi fost ridicată până la data de 15 iunie 2017, ci numai în cazul în care recurenta ar fi renunţat la o parte din cantitatea de bitum contractată.

Un alt aspect statuat în mod greşit de instanţa de apel în opinia recurentei vizează concluzia la care instanţa de apel a ajuns, respectiv că „nu se poate susţine că intimata-pârâtă-reclamantă ar fi beneficiat de o dublă reparaţie întrucât prin art. 10.2 şi art. 11.2 din contract au fost stipulate două categorii distincte de daune-interese pe care apelanta-reclamantă-pârâtă trebuie să le suporte în cazul în care nu îndeplineşte obligaţia de a cumpăra întreaga cantitate de 3.000 tone bitum până la data de 15 iunie 2017”.

Legat de acest aspect, se arată că, în mod eronat instanţa de apel a considerat că recurenta a încălcat dispoziţiile contractuale şi că, în această situaţie, societatea B. S.R.L. era îndreptăţită să aleagă dintre mai multe remedii posibile, aceasta din urmă preferând să execute garanţia în loc să recurgă la dispoziţiile art. 10.2 din Contract, conform cărora era îndreptăţită să primească numai taxa de depozitare pentru perioada adiţională.

Nefiind aplicabile, în opinia recurentei, dispoziţiile art. 1516 C. civ., situaţia fiind reglementată contractual şi neputând fi calificată ca una de culpă contractuală, instanţa de apel a ignorat faptul că societatea B. S.R.L. a executat de două ori garanţia pusă la dispoziţie de recurentă.

În consecinţă, autoarea recursului arată că societatea B. S.R.L. a beneficiat de o dublă reparaţie, respectiv, a executat garanţia de performanţă pentru neridicarea întregii cantităţi până la data de 15 iunie 2017, deşi aceasta putea fi executată numai în situaţia în care recurenta ar fi refuzat să cumpere întreaga cantitate de bitum la care se obligase, respectiv, dacă ar fi renunţat la o parte din aceasta, iar, pe de altă parte a considerat oricum aplicabile dispoziţiile art. 10.2 şi a executat din nou garanţia de performanţă pentru contravaloarea taxei de depozitare, ignorând faptul că respectiva garanţie nu avea nicio legătură cu taxa de depozitare.

Pe cale de consecinţă, recurenta arată că, în speţa de faţă, chiar dacă ar fi existat o neexecutare, iar creditorul ar fi avut alegerea dintre mai multe remedii, este evident că societatea B. S.R.L. nu a făcut o alegere, ci a obţinut o dublă reparaţie.

În altă ordine de idei, recurenta subliniază că prin simplul fapt că societatea B. S.R.L. a executat a doua oară garanţia tocmai pentru taxa de depozitare, aceasta a demonstrat că până şi reprezentanţii ei au considerat ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 10.2 în situaţia dată.

Aşa fiind, autoarea recursului consideră că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că „este vorba de o taxă suplimentară percepută pentru stocarea/depozitarea cantităţii de bitum neridicată de către apelanta-reclamantă-pârătă până la data de 15 iunie 2017 şi de o despăgubire echivalentă cu valoarea bitumului necumpărat până la această dată”, în contextul respectiv negăsindu-şi aplicabilitatea o penalitate pe zi de întârziere atâta timp cât debitorul obligaţiei de cumpărare nu şi-o mai putea îndeplini.

De altfel, recurenta arată că însăşi instanţa de apel a reţinut că, după data de 15 iunie 2017, societatea B. S.R.L. nu ar mai fi fost obligată să vândă bitumul.

Aşadar, se subliniază că în mod greşit instanţa de apel nu a luat în considerare buna-credinţă de care a dat dovadă recurenta, care şi-a exprimat în mod expres intenţia de a cumpăra şi prelua cantitatea de 1.332,20 tone metrice de bitum rutier, atât prin emiterea comenzilor transmise intimatei anterior momentului expirării vreunei garanţii contractuale, cât şi prin numeroasele notificări transmise B. S.R.L. în acest sens.

Cu toate acestea, contrar interpretării instanţei de apel în sensul că nu mai exista nicio obligaţie din partea intimatei de a furniza bitum pentru comenzile lansate de recurentă cu livrare după data de 15 iunie 2017, se arată că intimata a refuzat să dea curs comenzilor recurentei în vederea punerii la dispoziţie a cantităţii rămase.

În cele ce urmează, recurenta reiterează că şi-a exprimat foarte clar intenţia de a plăti taxa suplimentară de depozitare prevăzută de art. 10.2 din Contract şi că a fost de acord să plătească un preţ mai mare celui agreat contractual, tocmai pentru a putea intra în posesia bitumului de care avea neapărată nevoie. Cu toate acestea, societatea B. S.R.L. a refuzat să onoreze comenzile.

Mai mult, se arată că, ulterior acestor evenimente, recurenta a încercat să soluţioneze pe cale amiabilă disputa cu B. S.R.L., încercări eşuate datorită faptului că societatea B. S.R.L. a condiţionat eliberarea bitumului rămas de ridicat de păstrarea unei părţi considerabile din suma pe care o executase în mod abuziv, sub formă de penalitate.

Un alt aspect criticat de recurentă se referă la faptul că instanţa în mod greşit a ajuns la concluzia că, în prezenta cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile contractuale a societăţii B. S.R.L.

Cu titlu preliminar, recurenta arată că, potrivit art. 1350 C. civ. care reglementează principiile răspunderii contractuale, părţile unui contract valabil încheiat sunt ţinute să respecte obligaţiile asumate, sub sancţiunea atragerii răspunderii civile contractuale a debitorului şi obligarea acestuia la repararea prejudiciului cauzat creditorului, respectiv, la plata de despăgubiri.

Se subliniază, aşadar, că, în opoziţie cu cele reţinute de instanţa de apel, intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a pune la dispoziţia recurentei cantitatea de 1.332,20 tone metrice de bitum rutier, respectiv să dea curs comenzii nr. 55 din 27 iunie 2017, executând în mod abuziv Scrisoarea de garanţie, astfel încât se impune obligarea intimatei la plata de daune-interese pentru prejudiciile cauzate.

În cele ce urmează, recurenta a analizat îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile contractuale.

Astfel, în privinţa faptei ilicite, aceasta a arătat că, în speţă, fapta ilicită constă în nerespectarea de către societatea B. S.R.L., fără justificare, a dispoziţiilor contractuale.

Aşadar, se menţionează că, deşi potrivit art. 2.2 din Contract, B. S.R.L. trebuia să efectueze livrările de produs pe baza comenzilor recurentei, intimata a nesocotit această obligaţie contractuală şi a refuzat să dea curs comenzii nr. 55 din 27 iunie 2017 ce presupunea livrarea unei cantităţi de 1.332,20 tone metrice de bitum rutier, preferând să pună în executare, în mod abuziv, Scrisoarea de garanţie atât la data de 23 iunie 2017, cât şi la data de 14 iulie 2017.

În acest context, recurenta precizează că societatea B. S.R.L. avea dreptul de a executa Garanţia de Performanţă numai în condiţiile agreate contractual de părţi, prevăzute de art. 11.2 din Contract, respectiv, numai în situaţia în care recurenta nu ar fi cumpărat întreaga cantitate de produs.

Or, în condiţiile în care recurenta şi-a exprimat în mod expres intenţia de a cumpăra şi prelua cantitatea de 1.332,20 tone metrice de bitum rutier atât prin emiterea comenzilor transmise intimatei anterior momentului expirării vreunei garanţii contractuale, cât şi prin numeroase notificări comunicate intimatei în acest sens, B. S.R.L. nu numai că a refuzat să onoreze aceste comenzi, încălcând în mod evident obligaţiile contractuale ce îi incumbau, dar în plus, a şi pus în executare în mod abuziv Scrisoarea de garanţie atât la data de 23 iunie 2017, cât şi la data de 14 iulie 2017 în condiţiile în care nu erau incidente dispoziţiile art. 11.2 din Contract.

Totodată, se arată că neridicarea de către recurentă a întregului lot de produs până la data de 15 iunie 2017 nu putea fi asimilată unei neîndepliniri a obligaţiilor contractuale, neputând fi interpretată ca fiind o clauză de încetare a raporturilor contractuale dintre părţi, singura consecinţă care putea fi, totodată, şi un remediu pentru societatea B. S.R.L. fiind aplicarea unei taxe suplimentare de stocare, în condiţiile prevăzute de art. 10.2 din Contract.

În acest sens, recurenta reiterează faptul că şi-a asumat în repetate rânduri plata acestei taxe suplimentare de stocare, însă numai pentru cantităţile şi numai până la datele menţionate în cuprinsul Comenzii nr. 55 din 27 iunie 2017.

Cu toate acestea, se arată că societatea B. S.R.L. a procedat la executarea în mod nelegal şi abuziv a Scrisorii de garanţie atât la data de 23 iunie 2017, cât şi la data de 14 iulie 2017, considerând în mod nejustificat faptul că recurenta nu a achiziţionat cantitatea contractată.

Aşadar, în opinia recurentei, nu exista nicio prevedere contractuală sau legală care să fi autorizat societatea B. S.R.L. să execute Garanţia de Performanţă în situaţia în care recurenta nu ar fi preluat cele 1332,20 tone de bitum, această situaţie fiind reglementată contractual de dispoziţiile art. 10.2 din Contract.

Faţă de cele expuse, se conchide că, în lipsa unui temei legal şi cu încălcarea dispoziţiilor contractuale, executarea de două ori a Scrisorii de garanţie reprezintă fapte ilicite, culpabile, pentru care societatea B. S.R.L. trebuie să răspundă, urmând a fi obligată la repararea integrală a prejudiciului patrimonial cauzat recurentei.

Cât priveşte prejudiciul patrimonial, cert şi previzibil cauzat recurentei, se arată că acesta este consecinţa neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin contract.

În acest sens, se precizează că societatea B. S.R.L. nu numai că a refuzat să pună la dispoziţia recurentei cantitatea de 1.332,20 tone metrice de bitum rutier, încălcând în mod vădit obligaţiile contractuale, ci, mai mult, a procedat şi la executarea de două ori a Scrisorii de garanţie, cu încălcarea dispoziţiilor contractuale referitoare la cazurile limitativ prevăzute în care Scrisoarea poate fi executată.

Astfel, se arată că, în mod complet abuziv şi fără niciun temei contractual sau legal, societatea B. S.R.L. a executat suma de 407.058,51 euro din Garanţia de Performanţă, iar, ulterior a executat fără nicio justificare şi suma de 4.587,20 euro, fapt de natură a cauza recurentei grave prejudicii patrimoniale.

În plus, recurenta mai arată că, pentru executarea în mod abuziv a Scrisorii de garanţie în data de 23 iunie 2017 şi în data de 14 iulie 2017, societatea B. S.R.L. datorează şi dobânda legală, conform dispoziţiilor art. 3 alin. 21 din O.G. nr. 13/2011, respectiv nivelul ratei dobânzii de referinţă de 1,75% + 8 puncte procentuale.

Cât priveşte vinovăţia, ca element al condiţiei răspunderii civile contractuale, recurenta arată că a făcut atât dovada existenţei Contractului, cât şi a neexecutării de către pârâtă a obligaţiilor asumate în temeiul Contractului, culpa debitorului fiind prezumată.

Analizând legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, recurenta arată că, în materie contractuală, existenţa raportului de cauzalitate este prezumată de lege din faptul neexecutării lato sensu a contractului şi a existenţei prejudiciului direct şi necesar.

Cât priveşte necesitatea punerii în întârziere a debitorului, se arată că, în speţă, este incident cazul prevăzut de art. 1523 alin. 2 lit. c) C. civ., faţă de care intimata este de drept în întârziere, întrucât, deşi a fost notificată în sensul punerii la dispoziţia recurentei a cantităţii de 1.332,20 tone metrice de bitum rutier, acesta nu numai că nu s-a conformat, dar a şi executat Scrisoarea, cu toate că nu avea niciun temei contractual sau legal pentru a proceda în acest sens.

În cele ce urmează, recurenta conchide că, şi în această ipoteză, instanţa de apel a încălcat legea, reţinând în mod greşit că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale a intimatei pentru executarea abuzivă a Scrisorii de garanţie în condiţiile în care această faptă ilicită a intimatei este indisolubil legată de dispoziţiile Contractului încheiat între părţi.

În concluzie, recurenta solicită să se constate că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată inclusiv cu interpretarea şi aplicarea greşită a unor norme de drept material, fiind astfel incidentă ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea instanţei de apel este legală.

Prin încheierea din 16 iunie 2020, conform art. 493 alin. 7 C. proc. civ., a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinare. Recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părţilor.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contrar celor susţinute prin cererea de recurs, decizia pronunţată de instanţa de apel cuprinde motivele pe care se întemeiază. De asemenea, hotărârea atacată nu se fundamentează pe motive contradictorii. În consecinţă, nu este incidentă nici una din cele două teze ale motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., invocate de autoarea căii de atac.

Este adevărat că, potrivit art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea este un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o garanţie a calităţii actului de justiţie, ce oferă posibilitatea exercitării de către instanţele superioare a unui control judiciar eficient şi optim.

Însă, decizia atacată răspunde tuturor acestor exigenţe, de vreme ce s-a procedat la un examen real şi efectiv al tuturor argumentelor cuprinse în cererea de apel şi s-a făcut o analiză proprie a întregului material probator administrat în faţa primei instanţe.

Contrar celor susţinute prin cererea de recurs, instanţa de prim control judiciar nu a omis a analiza modul în care părţile şi-au executat obligaţiile decurgând din contract, inclusiv semnificaţia comenzilor lansate de către recurenta-cumpărător atât anterior, cât şi ulterior datei de 15 iunie 2017. Din însuşi textul deciziei rezultă analiza atât a celor 46 de comenzi transmise anterior datei de 15 iunie 2017, cât şi a celor ulterioare (comanda nr. 47 din 15 iunie 2017, nr. 55 din 27 iunie 2017) ş.a.m.d. – a se vedea în acest sens, filele 14, 15, 16, 17 din hotărâre. Ceea ce critică, în realitate, recurenta este relevanţa probatorie pe care instanţa de apel a acordat-o acestor înscrisuri, ce excede analizei de legalitate pe care o exercită instanţa de recurs.

În mod asemănător, recurenta susţine că instanţa de prim control judiciar nu ar fi analizat criticile relative la greşita interpretare a clauzelor contractuale de către judecătorul fondului, în principal, sub aspectul datei la care expira convenţia. O atare critică ignoră, în mod evident, conţinutul concret al hotărârii atacate, care cuprinde o amplă analiză a conţinutului convenţiei, a principalelor obligaţii asumate de către părţi, a termenelor de executare a acestor îndatoriri şi a condiţiilor în care puteau fi activate clauzele penale.

În sfârşit, nu există nicio contradicţie între considerentele deciziei recurate. În realitate, pretinsa contradicţie există între dezlegarea dată de instanţa de apel conţinutului concret al celor două clauze penale incluse în contractul de vânzare-cumpărare perfectat de părţi şi situaţia de fapt prefigurată de către parte şi neînsuşită de către instanţele de fond.

Aşadar, criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În ce priveşte criticile pe care recurenta le încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., se impune a face o serie de precizări preliminare analizei propriu zise a acestora.

Recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, nu şi de netemeinicie. Aşa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. 3 C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 include în conţinutul său cazurile de încălcare sau de aplicare greşită a normelor de drept material, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme juridice deşi aceasta nu era incidentă în cauză ş.a.m.d.

Aşadar, incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond poate fi subscrisă acestui motiv de nelegalitate. Însă multe dintre criticile formulate de către recurentă vizează, în realitate, reaprecierea probelor administrate şi, în consecinţă, stabilirea unei alte situaţii de fapt, esenţial diferită de cea reţinută de către instanţele de fond.

Or, aprecierea probelor şi stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanţelor devolutive, aceste aspecte, de netemeinicie, neputând face obiectul căii de atac a recursului.

În acest context, în cele ce succed vor fi analizate doar acele critici care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. şi excluse din dezbatere celelalte susţineri.

Sub un prim aspect, recurenta invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1266 şi art. 1267 C. civ., respectiv a regulilor de interpretare a contractelor, atunci când analizează conţinutul clauzelor stipulate în art. 2.2, art. 10.2 şi art. 11.2 din contractul de vânzare bitum rutier nr. 15 din 19 aprilie 2017.

Verificarea respectării normelor legale de interpretare a contractelor apreciem că poate face obiectul unei critici de nelegalitate din moment ce, potrivit art. 1270 alin. 1 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

Este adevărat că înscrisul ce constată convenţia este o probă în procesul civil şi că interpretarea probelor este apanajul stabilirii elementelor de fapt ale cauzei şi intră în domeniul rezervat exclusiv instanţelor devolutive. Însă regulile de interpretare a contractului, statornicite în art. 1266 – 1269 C. civ., sunt norme de drept material şi se adresează organelor de jurisdicţie, atunci când interpretarea formează obiect al unei dispute litigioase, astfel că verificarea aplicării lor, în raport cu o convenţie, privite în sens de negotium, iar nu de instrumentum, poate constitui o critică de nelegalitate.

Instanţa de recurs constată, însă, că instanţa de apel a aplicat în mod corect regulile instituite de art. 1266 şi art. 1267 C. civ., statuând că interpretarea contractului se face după voinţa concordantă a părţilor şi aplicând, deopotrivă, principiul interpretării sistematice. În esenţă, recurenta este cea care susţine că este posibilă aplicarea unei clauze contractuale prin luarea sa din context, respectiv a prevederilor art. 1, potrivit cărora contractul de vânzare-cumpărare este în vigoare până la ridicarea întregii cantităţi de bitum de către cumpărător.

Or, aplicând în mod corect prevederile art. 1267 C. civ., respectiv cercetând ansamblul contractului şi coroborând prevederile art. 2.2, art. 8 (referitor la preţ), art. 10.2 (privind taxele suplimentare datorate de cumpărător în cazul neridicării întregii cantităţi de marfă contractată până la o anumită dată), art. 11.2 (referitoare la daunele interese datorate de cumpărător în cazul neîndeplinirii obligaţiei de a cumpăra şi modul de garantare a acestor daune), instanţa de apel a stabilit care a fost voinţa concordantă a părţilor la perfectarea convenţiei. În esenţă, a stabilit că recurenta-reclamantă nu îşi putea executa obligaţia de a cumpăra şi ridica o anumită cantitate de marfă decât până la expirarea unui termen expres stabilit de părţi şi că, pentru neexecutarea acestei obligaţii principale ce incumbă cumpărătorului, creditorul obligaţiei neexecutate este îndrituit la acoperirea prejudiciului cauzat, determinat anticipat de părţi prin clauzele penale incluse în contract.

Din această perspectivă, instanţele de fond nu au făcut nicio confuzie între clauza penală, astfel cum este reglementată de art. 1538 C. civ., şi obligaţia de a garanta o obligaţie. În realitate, clauza instituită prin prevederile art. 11.2 din contract reprezintă atât o convenţie accesorie, prin care părţile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de vânzător ca urmare a neexecutării de către cumpărător a obligaţiei de a cumpăra şi ridica întreaga cantitate de marfă în termenul stabilit (anume preţul cantităţii de bitum neridicate), cât şi de instituire a modului de garantare a acestei despăgubiri. Concret, s-a garantat plata despăgubirilor (garanţie de bună execuţie sau garanţie de performanţă), printr-o garanţie la cerere, emisă şi executată de beneficiar (pârâta vânzător) în condiţiile stipulate prin Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ (ICC) din Paris (a se vedea Anexa 5 la contract).

În sfârşit, nu se poate reţine nici greşita aplicare a prevederilor art. 1516 alin. 2 C. civ. Sub un prim aspect, critica formulată de către recurenta-reclamantă este confuză, întrucât nu se explicitează în ce fel a fost încălcată această normă legală.

Textul de lege instituie, atunci când debitorul nu îşi execută total sau parţial, obligaţia sau o îndeplineşte în mod defectuos ori cu întârziere, mai multe mijloace juridice la dispoziţia creditorului: executarea silită a obligaţiei, rezoluţiunea sau rezilierea ori reducerea propriei prestaţii, alte mijloace juridice pentru realizarea dreptului său. Articolul 1516 alin. 2 C. civ. nu instituie o ordine de executare a mijloacelor juridice de realizare a dreptului creditorului, acesta putând alege, în funcţie de circumstanţe, modalitatea legală cea mai adecvată satisfacerii dreptului său.

Textul de lege nu interzice, ci, dimpotrivă, permite creditorului în mod explicit ca, în afara mijloacelor juridice amintite, să obţină daune-interese. Dreptul la executarea prin echivalent a obligaţiei este, astfel, conservat în toate cazurile, putând fi executat fie cu titlu principal, fie complementar altui mijloc juridic de realizare a dreptului creditorului.

Aşadar, instanţa de apel nu a încălcat acest text de lege, constatând că pârâta-vânzător este îndrituită la obţinerea de daune-interese pentru neexecutarea parţială a obligaţiilor contractuale asumate de debitor (recurenta-reclamantă).

Ceea ce invocă, în realitate, recurenta, nu este vreo pretinsă încălcare a prevederilor art. 1516 alin. 2 C. civ., ci propria interpretare a prevederilor contractuale, în sensul că obligaţia sa de a cumpăra nu trebuia executată într-un anumit termen şi că, prin urmare, clauza penală stipulată de părţi prin prevederile art. 11.2 nu determina anticipat prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea la timp a propriei îndatoriri. Pe de altă parte, în mod contradictoriu, acceptă totuşi că executarea propriei obligaţii trebuia realizată într-un anumit termen, dar consideră că întârzierea executării era sancţionată printr-o altă clauză contractuală, anume cea prevăzută de art. 10.2. Fără a relua consideraţiile precedente, referitoare la respectarea regulilor de interpretare a convenţiilor, instanţa de recurs reţine, în acord cu punctul de vedere exprimat de instanţa de apel, că art. 10.2 reprezintă tot o clauză penală, care sancţionează nerespectarea unei alte obligaţii generale asumate de către reclamantă, anume aceea ca, după expirarea duratei contractului de faţă, să angajeze negocieri în vederea ridicării cantităţii de bitum rămase, dar în noile condiţii contractuale ce urmau a fi stabilite, cu privire la preţ, garanţii, ş.a.m.d.

În ce priveşte celelalte critici formulate, acestea sunt apreciate ca fiind de netemeinicie, întrucât vizează modul în care instanţele de fond au statuat asupra situaţiei de fapt, respectiv modul de executare a obligaţiilor contractuale de către părţi, gradul de neexecutare, prejudiciul produs, vinovăţie, legătura de cauzalitate, ş.a.m.d. În esenţă, sunt reluate opiniile reclamantei, din fazele procesuale anterioare, asupra executării convenţiei de vânzare-cumpărare, pornind de la interpretarea pe care aceasta o dă clauzelor contractuale, nu veritabile critici de nelegalitate.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.

Potrivit art. 453 alin. 1 C. proc. civ., partea care pierde procesul este obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată.

În consecinţă, constată că cererea intimatei, de obligare a recurentei la plata de cheltuieli constând în onorariu avocat, dovedite în condiţiile art. 452 C. proc. civ., cu facturi fiscale şi extrase de cont este fondată şi, în consecinţă, a fost admisă.

Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.