Articole incidente: C. civ., art. 1235, art. 1239 alin. (2), art. 1242 alin. (1), art. 1243, art. 1244, art. 1270
Articolul 1243 C. civ. instituie o regulă generală şi relativă cu privire la respectarea principiului simetriei sub aspectul formalismului în privinţa încheierii şi modificării contractului. Sub aspect substanţial, regula simetriei reprezintă una dintre consecinţele principiului forţei obligatorii consacrat prin art. 1270 C. civ., însemnând că modificarea contractului se realizează prin acelaşi mecanism ca şi formarea contractului, prin voinţa concordantă a părţilor.
Pentru încheierea în mod valabil a unor convenții privind punerea în aplicare a contractelor de vânzare încheiate între părți nu este necesară forma autentică, în absența unor prevederi contractuale care să modifice sau să completeze contractele de vânzare încheiate în formă autentică.
Aceste convenții produc efecte juridice în temeiul principiului consensualismului, potrivit cu care manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială și, prin urmare, în această situație nu sunt incidente prevederile art. 1243 C. civ. și, pe cale de consecință, nici cele ale art. 1242 alin. (1) C. civ. referitoare la sancţiunea nulității care se impune pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 1243 din același cod. – I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 2012 din 20 octombrie 2020
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la 26 martie 2018, sub nr. x/86/2018, reclamantul Municipiul Suceava a solicitat obligarea pârâtei A. Suceava S.A. la plata sumei de 662.006,71 lei, compusă din: suma de 649.508 lei, reprezentând 0,5% din veniturile anuale realizate de către pârâtă din exploatarea investiţiei realizate conform contractelor de vânzare nr. 989 din 30 aprilie 2013 şi 990 din 30 aprilie 2013, debit restant pentru anii 2015 şi 2016 şi suma de 12.498,71 lei, reprezentând majorări de întârziere pentru debitul neachitat aferent anilor 2014 -2016.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270, art. 1272 şi art. 1516 alin. 2 pct. 3 C. civ.
Prin încheierea din 29 iunie 2018, Tribunalul Suceava, Secţia a II-a civilă, a respins excepţia necompetenţei sale teritoriale și excepţia netimbrării acţiunii.
Prin sentinţa nr. 255 din 12 octombrie 2018, Tribunalul Suceava, Secţia a II-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul Municipiul Suceava, în contradictoriu cu pârâta A. Suceava S.A.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 315.699,81 lei, reprezentând procentul aferent anului 2015, datorat în temeiul art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare nr. 989 din 30 aprilie 2013 şi nr. 990 din 30 aprilie 2013, la care se va calcula dobânda legală penalizatoare începând cu 15 octombrie 2016 şi până la data plăţii; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 334.118,85 lei, reprezentând procentul aferent anului 2016, datorat în temeiul aceleiaşi clauze, la care se va calcula dobânda legală penalizatoare începând cu 31 mai 2017 şi până la data plăţii.
Împotriva încheierii din 29 iunie 2018 şi a sentinţei primei instanţe, A. Suceava S.A. a declarat apel, prin care a solicitat anularea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, iar, în subsidiar, schimbarea hotărârilor atacate, în sensul respingerii acţiunii.
Prin decizia nr. 51 din 6 februarie 2019, Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă A. Suceava S.A. împotriva încheierii din 29 iunie 2018 şi a sentinţei primei instanţe.
Împotriva deciziei instanţei de apel, A. Suceava S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Tribunalului Bucureşti.
În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a prezentat raporturile contractuale dintre părţi şi istoricul litigiului, după care a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut, în esenţă, că procesul a fost soluţionat cu nerespectarea competenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti.
În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că, deşi a făcut dovada că sediul său social era în Bucureşti la data înregistrării acţiunii, conform certificatului constatator emis de O.N.R.C., ambele instanţe au apreciat că procesul este de competenţa Tribunalului Suceava.
În dezacord cu instanţa de apel, autoarea recursului a învederat că activităţile prevăzute în contractele deduse judecăţii vizează exclusiv edificarea şi punerea în funcţiune a centralei, precum şi furnizarea de energie termică către autoritatea publică locală.
Astfel, recurenta-pârâtă a subliniat că aceste activităţi au fost deja îndeplinite, motiv pentru care nu mai fac obiectul prezentului litigiu.
Totodată, a arătat că pretenţiile băneşti ale intimatei-reclamante nu au legătură cu aceste activităţi şi nici cu preţul terenurilor vândute, preţul fiind achitat integral la momentul încheierii contractelor de vânzare.
În concret, recurenta-pârâtă a criticat considerentele care au fundamentat soluţia de respingere a excepţiei nulităţii relative a clauzei stipulate la art. 12.4 din contractele vânzare-cumpărare, pentru lipsa cauzei.
În acest sens, a arătat că instanţa de apel a calificat respectivele contracte ca fiind de concesiune a unui serviciu de utilitate publică sau de parteneriat public-privat, iar, pe de altă parte, a apreciat că exclusivitatea acordată prin clauza de la art. 10 din aceste contracte ar constitui cauza juridică a obligaţiei de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale.
Astfel, recurenta-pârâtă a subliniat că aceste aspecte nu au fost invocate de părţi şi nici nu au făcut obiectul dezbaterilor în faţa primei instanţe, fiind dezlegate pentru prima oară după închiderea dezbaterilor în apel, în etapa deliberării.
Aceeaşi parte a învederat că, procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat atât principiul contradictorialităţii, cât şi dreptul la apărare, ca urmare a nepunerii în discuţia părţilor a recalificării naturii juridice a acestor contracte.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut, în esenţă, că a invocat prin cererea de apel contrarietatea anumitor considerente din cuprinsul sentinţei primei instanţe.
Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel s-a rezumat la a reţine că, din ansamblul considerentelor hotărârii, rezultă argumentele de fapt şi de drept, care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, fără însă a expune argumentele pentru care a ajuns la această concluzie.
În plus, aceeaşi parte a subliniat că inclusiv în cuprinsul deciziei recurate au fost expuse considerente contradictorii.
În concret, a arătat că, analizând excepţia de neexecutare a contractului, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că intimata-reclamantă şi-a asumat obligaţia de a prelua energia termică de la recurenta-pârâtă la preţul convenit prin cele două contracte, iar, pe altă parte, a reţinut că intimata-reclamantă nu avea obligaţia de plată a vreunui preţ pentru energia termică.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1242 alin. 1 şi art. 1243-1244 C. civ.
În concret, autoarea recursului a susţinut că a invocat în faţa instanţelor de fond excepţia nulităţii absolute a convenţiilor din 14 martie 2016 şi 8 mai 2017 privind punerea în aplicare a clauzei de la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare, întrucât aceste convenţii au modificat şi completat această clauză, motiv pentru care ar fi trebuit încheiate tot în formă autentică, potrivit principiului simetriei de formă a actelor juridice, reglementat de art. 1243 C. civ.
În continuare, recurenta-pârâtă a criticat considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că cele două convenţii încheiate sub semnătură privată nu modifică sau completează contractele de vânzare-cumpărare, ci doar explicitează şi interpretează modul de executare a obligaţiilor, fără a adăuga obligaţii noi.
Totodată, a criticat şi considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că obligaţia de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale este expres prevăzută în contractele de vânzare-cumpărare.
În combaterea acestor considerente, autoarea recursului a susţinut că în cuprinsul clauzei de la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare este prevăzut dreptul vânzătorului (Municipiul Suceava) de a încasa 0,5% din veniturile anuale, obţinute de cumpărător din exploatarea investiţiei realizate.
Recurenta-pârâtă a subliniat că nicăieri în cuprinsul celor două contracte de vânzare-cumpărare nu este prevăzută obligaţia de plată a acestei cote, cu toate că ambele contracte conţin un capitol extins care reglementează obligaţiile cumpărătorului.
În plus, aceeaşi parte a arătat că în cuprinsul celor două contracte nu sunt menţionate elementele esenţiale pentru executarea obligaţiei de a plată a cotei de 0,5% din veniturile realizate, cum ar fi: modalitatea de determinare a acestei cote din venituri, scadenţa obligaţiei şi modalitatea de plată.
După evocarea dispoziţiilor art. 663 C. proc. civ. şi art. 1164 C. civ., autoarea recursului a arătat că pretinsa obligaţie de plată a cotei respective nu rezultă în mod neîndoielnic din clauzele contractelor de vânzare-cumpărare.
Aceeaşi parte a arătat că dacă s-ar aprecia că prevederile art. 12.4 ar institui, prin ele însele, o obligaţie de plată în sarcina sa, o asemenea obligaţie ar fi nulă absolut pentru lipsa consimţământului, care trebuie exprimat în mod efectiv şi neechivoc, precum şi în cunoştinţă de cauză, conform art. 1204 C. civ..
Or, în prezenta cauză, instanţa de apel a reţinut că obligaţia de plată a cotei de 0,5% este dedusă din dispoziţiile art. 12.4, ceea ce exclude exprimarea efectivă şi neechivocă a consimţământului recurentei-pârâte, în asumarea acestei obligaţii.
Astfel, recurenta-pârâta a subliniat că, în lipsa convenţiilor încheiate sub semnătură privată, cuantumul sumelor datorate nu ar fi fost determinabil, iar scadenţa sumelor datorate nu ar fi putut fi identificată.
Aceeaşi parte a criticat şi considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că obligaţia de plată a cotei de 0,5% ar fi validată de achitarea parţială a acestui procent pentru veniturile realizate în anul 2014.
Astfel, autoarea recurentului a subliniat că acest considerent încalcă dispoziţiile art. 1247 alin. 4 C. civ., conform căruia nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.
Recurenta-pârâtă a mai arătat că a invocat nulitatea relativă a clauzei de la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare pentru lipsa cauzei, întrucât pretinsa obligaţie de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale nu îşi găseşte cauza juridică într-o contraprestaţie a Municipiului Suceava.
Aceeaşi parte a susţinut că instanţa de apel a respins această excepţie, întrucât a identificat cauza juridică a obligaţiei de plată a cotei de 0,5%, în urma calificării contractelor de vânzare-cumpărare ca fiind de concesiune a unui serviciu de utilitate publică.
Or, această calificare s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 51/2006, Legii nr. 325/2006 şi O.U.G. nr. 34/2006.
În concret, recurenta-pârâtă a subliniat că furnizarea energiei termice în beneficiul unei autorităţi contractante reprezintă un contract sectorial, care se atribuie în cadrul procedurilor de achiziţie publică.
Aceeaşi parte a arătat că Municipiul Suceava a organizat o astfel de procedură, finalizată cu atribuirea contractului de delegare a gestiunii către societatea B. S.R.L., care a devenit operator al serviciului public de alimentare cu energie termică.
Recurenta-pârâtă a subliniat că numai în cazul delegării gestiunii prin concesiune era obligatorie respectarea condiţiilor impuse de Legea nr. 51/2006, Legea nr. 325/2006 şi O.U.G. nr. 34/2006, în ceea ce priveşte atribuirea contractului şi plata redevenţei de 0,5% din cifra de afaceri.
În acest context, autoarea recursului a arătat că este greşită calificarea contractelor de vânzare-cumpărare ca fiind de concesiune, întrucât, în urma parcurgerii procedurilor de achiziţie publică, contractul a fost atribuit unei alte societăţi, care plăteşte redevenţa de 0,5% din cifra de afaceri.
Aceeaşi parte a criticat considerentul prin care instanţa de apel a identificat drept cauză a obligaţiei de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale exclusivitatea dreptului de producţie a energiei termice în municipiul Suceava, prevăzută în cuprinsul clauzei de la art. 10 din contractele de vânzare-cumpărare.
Recurenta-pârâtă a subliniat că dacă s-ar aprecia că redevenţa de 0,5% constituie preţul plătit pentru asigurarea exclusivităţii dreptului de producţie, o asemenea clauză ar constitui o practică anticoncurenţială, o înţelegere de tip monopol, încheiată chiar de o autoritate a statului. Or, o astfel de înţelegere este interzisă de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 21/1996 şi nulă de drept, conform art. 52 din Legea nr. 21/1996.
Aceeaşi parte a învederat că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 325/2006, când a stabilit cauza juridică a obligaţiei de plată a cotei de 0,5%, prin raportare la scopul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, menţionat în cuprinsul clauzei stipulate la art. 10.2 din aceste contracte.
După evocarea dispoziţiilor art. 40 alin. 6-7 şi 9 din Legea nr. 325/2006, recurenta-pârâtă a arătat că preţul de vânzare a energiei termice, prevăzut în cuprinsul clauzei de la art. 7.1 din contractele vânzare-cumpărare, este de 116 lei plus TVA pe gigacalorie.
În continuare, aceeaşi parte a precizat că acest preţ a fost aprobat de autoritatea administraţiei publice locale, cu titlu de preţ de livrare a energiei termice către consumatori, potrivit hotărârii nr. 93 din 30 martie 2017 a Consiliului Local Suceava, fiind avizat de către A.N.R.E., potrivit avizului nr. 2 din 24 februarie 2017.
Astfel, dacă s-ar recunoaşte valabilitatea clauzei stipulate la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare, recurenta-pârâtă ar fi obligată să furnizeze energie termică către consumatori la un preţ mai mic cu 0,5% decât preţul legal de 116 lei plus TVA pe gigacalorie, având în vedere că o cotă de 0,5% din veniturile sale ar trebui restituită către intimata-reclamantă.
Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a răspuns argumentelor pe care le-a adus în susţinerea excepţiei nulităţii relative pentru lipsa cauzei, rezumându-se la a reţine că toate obligaţiile asumate de această parte şi-ar găsi cauza juridică în unica obligaţie a Municipiului Suceava, constând în preluarea la un anumit preţ a energiei termice produse.
Totodată, autoarea recursului a arătat că aceeaşi instanţă a reţinut că Municipiul Suceava nu şi-a asumat obligaţia de plată a vreunui preţ al energiei termice, ci doar obligaţia de a o prelua.
După evocarea dispoziţiilor art. 1235 C. civ., recurenta-pârâtă a subliniat că nu beneficiază de o contraprestaţie din partea Municipiului Suceava în schimbul plăţii cotei de 0,5%.
Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că această cotă reprezintă o redevenţă pretinsă de Municipiul Suceava, fără ca în schimbul acesteia să-i fi fost transmis dreptul de a folosi, administra sau exploata un bun public.
Totodată, aceeaşi parte a subliniat că deţine în proprietate atât terenul, cât şi centrala termică, astfel încât nu putea fi obligată la plata unei redevenţe pentru veniturile realizate din exploatarea bunurilor sale.
Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa de apel a soluţionat în mod greşit excepţia de neexecutare a contractului, invocată în raport cu obligaţia Municipiului Suceava privind plata preţului pentru energia termică preluată.
În concret, a arătat că instanţa de apel a reţinut că Municipiul Suceava s-a obligat numai să preia, în condiţii de exclusivitate, energia termică produsă de recurenta-pârâtă.
Astfel, autoarea recursului a subliniat că această concluzie a instanţei de apel este infirmată de clauza stipulată la art. 7.1 din contractele de vânzare- cumpărare, care prevede în mod expres obligaţia Municipiului Suceava de a prelua energia termică la un anumit preţ.
După evocarea dispoziţiilor art. 12 alin. 1 din Legea nr. 325/2006 şi art. 29 alin. 1 din Legea nr. 51/2006, recurenta-pârâtă a conchis că neîndeplinirea de către Municipiul Suceava a obligaţiei de plată anterior evocate face imposibilă plata cotei de 0,5%, întrucât veniturile încasate din activitatea de producţie a energiei termice sunt inferioare costului de producţie.
În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. Prin încheierea nr. 1031 din 28 mai 2019, Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Secţiei a II-a civile a aceleiaşi instanţe.
Intimata-reclamantă Municipiul Suceava a depus întâmpinare la 25 iulie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul prin raportare la motivele de nelegalitate invocate, reține următoarele:
Recurenta-pârâtă A. Suceava S.A. a criticat, într-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin.1 pct. 5 C. proc. civ., încălcarea competenței teritoriale a Tribunalului București, instanță căreia i-ar reveni competența de soluționare a cauzei în raport cu prevederile art. 107 alin. 1 C. proc. civ.
A motivat că nu are sediul social în circumscripția Tribunalului Suceava, ci în municipiul București, motiv pentru care, atât prima instanță, cât și instanța de apel au încălcat competența teritorială a Tribunalului București. A susținut că pretențiile bănești care fac obiectul cauzei nu se află în legătură cu prestarea activităților prevăzute în cele două contracte de vânzare-cumpărare, constând în edificarea şi punerea în funcţiune de către recurentă a centralei în cogenerare de înaltă eficienţă, precum şi de furnizarea de energie termică către autoritatea publică locală și nu are legătură nici cu preţul terenurilor cu privire la care a operat transmisiunea dreptului de proprietate, acest preţ fiind integral plătit la momentul încheierii contractelor, astfel cum recunoaşte şi reclamanta.
Instanța de recurs reține că soluționarea excepției necompetenței teritoriale este corectă întrucât, în cauza dedusă spre soluționare, competența teritorială are caracter alternativ, ceea ce conferă reclamantului alegerea între două instanțe deopotrivă de competente.
Tribunalul Suceava este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza în temeiul art. 109 C. proc. civ., această instanță fiind instanța locului unde recurenta-pârâtă are deschis un punct de lucru și exercită în mod statornic o activitate comercială în acest loc, împrejurare reținută de instanța de apel și necombătută prin motivele de recurs.
Regula de dreptul comun în materia competenței teritoriale, înscrisă în art. 107 C. proc. civ., pe care o invocă recurenta, se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial. În cauză este incidentă norma înscrisă în art. 109 C. proc. civ. care atribuie competența teritorială alternativă pentru instanța locului unde persoana juridică de drept privat are un dezmembrământ fără personalitate juridică.
Recurenta-pârâtă are punct de lucru în municipiul Suceava și aici desfășoară activitatea de furnizare energie termică, iar pretențiile care fac obiectul cererii de chemare în judecată sunt în legătură cu această activitate desfășurată de recurentă.
În consecință, critica recurentei referitoare la greșita soluționare a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Suceava este nefondată.
În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a mai invocat încălcarea dispozițiilor art. 14 și art. 22 C. proc. civ. și a dreptului la apărare, încălcări care derivă, pe de o parte, din recalificarea contractelor de vânzare-cumpărare în contracte de concesiune a unui serviciu de utilitate publică sau în contracte de parteneriat public-privat, iar, pe de altă parte, din stabilirea cauzei juridice a obligaţiei de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale, ca fiind reprezentată de exclusivitatea acordată prin dispoziţiile art. 10 din aceste contracte.
Criticile invocate nu pot fi primite deoarece nu se identifică, în motivarea care fundamentează decizia recurată, recalificarea contractelor de vânzare-cumpărare în contracte de concesiune a unui serviciu de utilitate publică sau în contracte de parteneriat public-privat. În cuprinsul deciziei se motivează că pretențiile intimatului-reclamant decurg din cele două contracte de vânzare-cumpărare cu caracter complex și atipic, incluzând drepturi și obligații pentru ambele părți contractante, specifice scopului asumat de acestea la încheierea lor. Conținutul drepturilor și obligațiilor asumate prin cele două contracte de vânzare-cumpărare cu caracter complex au făcut obiectul dezbaterilor la care pârâta a participat în mod activ, direct, egalitar, astfel că nu se poate reține nicio vătămare legitimă cu caracter procesual cauzată pârâtei prin soluționarea apelului în cadrul rejudecării cauzei cu respectarea limitelor determinate de ceea ce s-a apelat şi de ceea ce s-a judecat.
Prin urmare, instanța de recurs înlătură aceste critici, întrucât nu sunt întemeiate.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă faptul că instanța de apel a soluționat în mod superficial critica referitoare la motivarea contradictorie din cuprinsul hotărârii primei instanțe, pronunțând astfel o hotărâre nemotivată. Se invocă și ipoteza existenței unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate, în cadrul analizei excepției de neexecutare a contractului, întrucât, pe de o parte, se arată că municipiul Suceava și-a asumat prin contractele de vânzare-cumpărare obligaţia de a prelua energia termică de la pârâtă la preţul prevăzut în contracte, dar, pe de altă parte, se stabileşte faptul că municipiul Suceava nu avea obligaţia de plată a vreunui preţ pentru energia termică furnizată.
Critica prin care se susține că instanța de apel nu a analizat motivul de apel vizând motivarea contradictorie din cuprinsul sentinței pronunțate de prima instanță este nefondată. Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a analizat acest motiv de apel, pe care l-a înlăturat motivat, arătând că ansamblul considerentelor care fundamentează hotărârea adoptată conține elementele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care conduc la soluția pronunțată. S-a reținut că hotărârea pronunțată de prima instanță răspunde exigenței impuse de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a indica cu suficientă claritate motivele care stau la baza adoptării sale și de a examina efectiv aspectele esențiale care îi sunt supuse aprecierii.
În privința criticii referitoare la existența unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate, recurenta-pârâtă a reiterat acelaşi motiv invocat în apel, susținându-se perpetuarea aceleiași contradicții și în hotărârea instanței de apel.
Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să poarte, fie între considerente și dispozitiv, fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată. O asemenea situație nu se poate desprinde din considerentele deciziei adoptate de instanța de apel.
Analiza argumentelor care au fundamentat silogismul judiciar relevă că instanța de apel, ca și prima instanță au reținut, prin valorificarea probatoriului administrat, că reclamantul a înţeles să îşi îndeplinească obligaţia de a prelua energia termică şi de a o transfera în sistemul de transport prin intermediul delegatului B. SRL, transferându-şi, totodată, drepturile şi obligaţiile în ceea ce priveşte activităţile de transport, distribuţie şi furnizare a energiei termice, prin contractul de delegare a gestiunii. S-a motivat că obligația de a plăti preţul energiei termice preluate de la societatea pârâtă incumbă B. SRL, în virtutea contractului de vânzare-cumpărare energie termică nr. 785/15.10.2015 şi a actelor adiţionale la acesta, perfectat cu S.C. A. Suceava S.R.L. Totodată, s-a reținut că „reclamantul avea doar obligația ce îi revenea potrivit art. 7.1 din contractele încheiate la 30.04.2013, și anume să preia în condiţii de exclusivitate, la gardul centralei, energia termică produsă şi furnizată de pârâtă și să o distribuie către locuitorii mun. Suceava. (art. 6.3), obligație pe care și-a îndeplinit-o (după cum recunoaște și pârâta)”, excepția de neexecutare a contractului nefiind întemeiată în cauză.
Rezultă că instanțele devolutive au prezentat în mod coerent motivele pentru care au apreciat neîntemeiată excepția de neexecutare a contractului. Recurenta-pârâtă a redat în mod trunchiat argumentația regăsită în considerente, în legătură cu excepția de neexecutare a contractului, pentru a susține că este antagonic argumentul conform căruia municipiul Suceava nu avea obligația de plată a prețului pentru energia termică, cu toate că preia energia termică de la pârâtă.
Sub acest aspect, se constată că instanțele devolutive au motivat că obligația de a plăti preţul energiei termice preluate de la societatea pârâtă incumbă B. SRL în virtutea contractului de vânzare-cumpărare energie termică nr. 785/15.10.2015 şi a actelor adiţionale la acesta, perfectat cu S.C. A. Suceava S.R.L.
S-a mai invocat că, în cuprinsul considerentelor care fundamentează decizia pronunțată de instanța de apel, se valorifică concluziile la care a ajuns prima instanță, fără a se aduce argumente proprii care să fi format convingerea instanței de control judiciar sub aspectul soluției pronunțate. Recurenta-pârâtă susține că nu s-au arătat motivele pentru care s-au admis şi nici cele pentru care s-au respins susținerile părților.
Instanța de recurs notează că motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns al argumentelor fundamentale care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.
Împrejurarea că instanța de apel a ajuns la aceeași concluzie ca şi prima instanţă, în urma interpretării prevederilor contractuale și a dispozițiilor legale incidente, nu poate fi asimilată cu nemotivarea hotărârii de către instanța de apel.
Validarea considerentelor din hotărârea care a făcut obiectul apelului nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, câtă vreme din considerentele deciziei reiese că instanța de prim control judiciar a examinat problemele esențiale care i-au fost expuse în apel de către pârâtă și care, în esență, sunt identice cu apărările acesteia invocate în fața primei instanțe.
În cauză, decizia adoptată de instanța de apel cuprinde o motivare efectivă, corespunzătoare criticilor invocate în apel.
Față de toate considerentele arătate, instanța de recurs respinge, ca nefondat, motivul de nelegalitate întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat mai multe critici.
Prima critică se referă la încălcarea dispozițiilor art. 1243, art. 1244 și art. 1242 alin. 1 C. civ., în temeiul cărora a invocat nulitatea absolută a Convențiilor de punere în aplicare a art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare, pentru lipsa formei cerută de lege. A arătat, în esenţă, că aceste convenţii au modificat şi completat dispoziţiile art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare, astfel încât ar fi trebuit încheiate în formă autentică, potrivit principiului simetriei actelor juridice prevăzut de dispoziţiile art. 1243 C. civ.
Pentru a facilita înțelegerea hotărârii, din perspectiva analizei acestei critici, se impune a releva că între părți s-au încheiat, inițial, două contracte de vânzare-cumpărare în formă autentică, după cum urmează:
-Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 989/30.04.2013 prin care municipiul Suceava a vândut, iar recurenta-pârâtă a cumpărat o suprafaţă totală de 57734 mp. teren curţi construcţii în vederea realizării şi operării, prin atragerea capitalului privat, a unei centrale de cogenerare de înaltă eficienţă. Termenul pentru realizarea investiţiei şi începerea furnizării energiei termice a fost stipulat în contract ca fiind 9.11.2013, astfel cum s-a prevăzut la art. 4.1 din contract;
-Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 990/30.04.2013 prin care municipiul Suceava a vândut, iar recurenta-pârâtă a cumpărat o suprafaţă totală de 363 mp. curţi construcţii în vederea realizării şi operării, prin atragerea capitalului privat a unei centrale de cogenerare de înaltă eficienţă. Data pentru realizarea investiţiei şi începerea furnizării energiei termice a fost stipulată în contract ca fiind 9.11.2013, astfel cum s-a prevăzut la art. 4.1 din contract.
În cuprinsul celor două contracte, la art. 12 denumit „Dreptul vânzătorului”, s-a prevăzut dreptul acestuia de a „încasa 0.5% din veniturile anuale realizate de către cumpărător din exploatarea investiţiei realizată conform prezentului contract”.
Prin convenția încheiată la 14.03.2016 privind punerea în aplicare a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 989/2013 şi nr. 990/2013, la art. 2 se precizează că ,,în vederea stingerii pe cale amiabilă a litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/86/2016, aflat pe rolul Tribunalului Suceava, referitor la sumele datorate vânzătorului de către cumpărător în conformitate cu dispozițiile art. 12 pct. 4 din contractele de vânzare-cumpărare autentificate”, părțile au stabilit care a fost cuantumul veniturilor realizate de recurenta-pârâtă în anii 2013 și 2014, precizându-se că pentru anul 2015 situația financiară nu era definitivată la momentul încheierii convenției. În raport de veniturile realizate în anii 2013 și 2014, s-a stabilit care sunt sumele datorate de recurenta-pârâtă din exploatarea investiției pentru anii 2013 și 2014, urmând ca suma datorată pentru veniturile realizate în anul 2015 să fie calculată imediat după încheierea bilanțului contabil pentru anul 2015. Prin această convenție s-a mai convenit eșalonarea sumelor datorate de pârâtă către reclamant aferente anilor 2013 și 2014, cu stabilirea datei scadenței de plată pentru fiecare tranșă și sancțiunea pentru neplata la scadență. Prin alineatul final, cuprins la lit. f) s-a prevăzut că, imediat după încasarea primei tranșe prevăzute la art. 2 lit. c), vânzătorul va formula cerere de renunțare la judecată în dosarul nr. x/86/2016, aflat pe rolul Tribunalului Suceava.
Prin convenția încheiată la 08.05.2017 privind punerea în aplicare a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 989/2013 şi nr. 990/2013, părțile au prevăzut obligația „cumpărătorului de a plăti, până la 31 mai a fiecărui an, 0,5% din veniturile anuale realizate în anul precedent, din exploatarea investiţiei realizate”.
Recurenta-pârâtă a invocat nulitatea convențiilor încheiate la 14.03.2016 și la 08.05.2017, pentru că nu sunt încheiate în forma autentică pe care o au contractele de vânzare-cumpărare nr. 989/2013 şi nr. 990/2013, susținând că, prin aceste convenții, părțile au modificat și au completat contractele de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică și au încălcat, astfel, prevederile art. 1243 C. civ.
Instanța de recurs reține că art. 1243 C. civ. instituie o regulă generală şi relativă cu privire la respectarea principiului simetriei sub aspectul formalismului în privinţa încheierii şi modificării contractului. Sub aspect substanţial, regula simetriei reprezintă una dintre consecinţele principiului forţei obligatorii consacrat prin art. 1270 C. civ., însemnând că modificarea contractului se
realizează prin acelaşi mecanism ca şi formarea contractului, prin voinţa concordantă a părţilor.
În raport de aceste considerente, trebuie stabilit dacă prin convențiile încheiate la 14.03.2016 și 08.05.2017 privind punerea în aplicare a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 989/2013 şi nr. 990/2013 părțile au modificat sau au completat aceste din urmă contracte.
Numai în situația în care s-ar ajunge la concluzia că, prin convențiile încheiate la 14.03.2016 și 08.05.2017 privind punerea în aplicare a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 989/2013 şi 990/2013, s-au adus modificări sau completări acestor contracte încheiate în formă autentică devine aplicabilă regula generală privind respectarea principiului simetriei sub aspectul formalismului în privinţa modificării contractelor.
Recurenta-pârâtă își fundamentează argumentația pornind de la premisa că nu s-a prevăzut în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică dreptul intimatului de a încasa un procent de 0,5 % din veniturile anuale realizate de cumpărător și nici obligația sa, în calitate de cumpărător, de a plăti această sumă. A susținut, totodată, că un atare drept în favoarea municipalității și obligația corelativă de a plăti această sumă au fost stabilite prin convențiile încheiate la 14.03.2016 și 08.05.2017, ceea ce reprezintă o modificare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică.
Instanţa de recurs, contrar susținerilor recurentei-pârâte, reţine că prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică, părțile au convenit, la secțiunea denumită „Dreptul vânzătorului” capitolul 12, dreptul acestuia de a „încasa 0,5% din veniturile anuale realizate de către cumpărător din exploatarea investiţiei realizată conform prezentului contract”. Recurenta-pârâtă s-a obligat să plătească această sumă, așa cum rezultă din stipulaţiile cuprinse la art. 6 înscris în secțiunea destinată obligațiilor asumate de către pârâta cumpărătoare.
Prin urmare, în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică s-a prevăzut în mod expres dreptul intimatului-reclamant de a încasa un procent de 0.5% din veniturile anuale realizate de recurenta-pârâtă din exploatarea investiției și obligația corelativă asumată de recurenta-pârâtă de a plăti către municipalitate această sumă. Consimțământul neechivoc a fost dat de către recurenta-pârâtă prin semnarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică.
Consimțământul expres al recurentei-pârâtei, în sensul achitării procentului de 0,5% din veniturile anuale realizate din exploatarea investiției, astfel cum acesta a fost dat, în mod neîndoielnic, în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică, este de natură să infirme susținerea recurentei-pârâte referitoare la neasumarea obligației de a plăti această sumă. O atare poziție se află în totală contradicție cu voința expresă a părților consfințită prin contractele de vânzare-cumpărare în formă autentică, care, potrivit art. 1270 C. civ., au putere de lege între părțile contractante, cât și cu regulile de interpretare sistematică și după voința concordantă a părților conținute în art. 1267 și art. 1266 C. civ.
Convențiile încheiate la 14.03.2016 și 08.05.2017, așa cum rezultă și din denumirea lor – „pentru punerea în aplicare a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 989/2013 şi nr. 990/2013”, conțin prevederi care se limitează strict la cadrul stabilit prin art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare în sensul că, pe baza caracterului determinabil al creanței stabilite în favoarea intimatului-vânzător, s-au stabilit scadența obligației de plată, până la terminarea exercițiului financiar al anului precedent și determinarea cifrei de afaceri realizate, necesare pentru stabilirea procentului de 0,5% și eșalonarea obligației de plată pentru anii 2013 și 2014, în vederea stingerii unui litigiu declanșat de intimat în vederea recuperării sumelor datorate de recurenta-pârâtă în temeiul clauzei prevăzute la art. 12.4 din contractele încheiate în formă autentică.
În contextul evocat, instanța de recurs reține că, prin convențiile încheiate la 14.03.2016 și 08.05.2017 privind punerea în aplicare a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 989/2013 şi nr. 990/2013, nu s-au adus modificări sau completări acestor din urmă contracte, în sensul că nu s-au prevăzut schimbări exprese ale textului unora sau mai multor articole sau redarea lor într-o nouă formulare și nici nu s-au introdus prevederi contractuale noi, care să includă drepturi și obligații pentru părți, exprimate în texte care să se adauge celor pe care le conțin contractele încheiate în formă autentică.
În absența unor prevederi contractuale care să modifice sau să completeze contractele de vânzare-cumpărare nr. 989/2013 şi nr. 990/2013 încheiate în formă autentică, se impune concluzia că, pentru încheierea în mod valabil a convențiilor din 14.03.2016 și 08.05.2017, nu era necesar ca acestea să îmbrace forma autentică, privită ca formă ad validitatem pentru nașterea în mod valabil a acestor convenții.
Aceste convenții produc efecte juridice în temeiul principiului consensualismului, potrivit cu care manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.
Prin urmare, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 1243 C. civ. și, pe cale de consecință, nici cele ale art. 1242 alin. 1 C. civ. referitoare la sancţiunea nulității care se impune pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 1243 C. civ.
A mai invocat recurenta-pârâtă încălcarea art. 1244 C. civ., fără a motiva în concret modalitatea în care aceste prevederi legale devin aplicabile în cauză și aspectele din care derivă nesocotirea acestora.
Printr-o altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 1235-1238 alin. 1 C. civ. referitoare la cauza actului juridic.
Sub aspectul încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material referitoare la cauza actului juridic, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că este lovită de nulitate clauza prevăzută la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare, referitoare la plata cotei de 0,5%, motivat de faptul că nu există niciun scop mediat sau imediat pentru care să-și fi asumat o astfel de obligaţie şi nu exista nicio contraprestaţie din partea Mun. Suceava în schimbul asumării de către recurentă a unei asemenea obligaţii.
Instanța de recurs reține că, potrivit art. 1235 C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul. Prin prezentarea cauzei ca fiind motivul determinant la încheierea contractului, art. 1235 C. civ. pune accentul pe scopul mediat urmărit de fiecare parte la momentul contractării, respectiv pe scopul contractului.
În cauză, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică au natura unor contracte complexe, nenumite pentru că depășesc limitele unui contract de vânzare de terenuri, așa cum au reținut și instanțele de fond. Vânzarea și respectiv cumpărarea terenurilor au avut ca scop declarat realizarea și operarea, prin atragerea capitalului privat, a unei centrale de cogenerare de înaltă eficiență dimensionată pentru necesarul de energie termică din municipiul Suceava. Fiecare parte contractantă și-a asumat drepturi și obligații specifice obiectivelor avute în vedere la încheierea contractului. Intimatul-reclamant și-a asumat o serie de obligații care nu pot fi descrise ca aparținând, în mod obișnuit, vânzătorului unui bun, cum ar fi aceea de a prelua energia termică produsă de pârâtă, în condiţii de exclusivitate la preţul stabilit prin contract. (art. 7.1 obligaţiile vânzătorului). Exclusivitatea dreptului de producție de energie termică în municipiul Suceava a fost stabilită în favoarea pârâtei pe o perioadă de 30 de ani conform art. 10.3 din contract. La rândul său, recurenta-pârâtă s-a obligat, printre altele, să edifice şi să pună în funcţiune centrala de cogenerare într-un anumit interval de timp, să furnizeze municipiului Suceava energia termică produsă, să exploateze, în mod direct și eficient, terenul ce face obiectul vânzării şi, în regim de continuitate, centrala de cogenerare și să achite vânzătorului 0,5% din veniturile anuale realizate din exploatarea investiţiei.
Analiza sistematică a clauzelor contractuale impune concluzia că obligația de plată a cotei de 0,5% din contract nu este lipsită de cauză, întrucât la momentul încheierii contractului, ca moment la care se raportează existența cauzei, asumarea obligației de a plăti această sumă a fost dictată de rațiuni de oportunitate și interes în perfectarea convenției, aspecte care exced controlului de legalitate. Totodată, această obligație este în strânsă legătură și cu drepturile specifice conferite pârâtei, în cadrul scopului și obiectivelor avute în vedere de părți la încheierea contractului, unul dintre drepturile stabilite în favoarea pârâtei care este corelativ obligației de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale fiind cel referitor la exclusivitatea dreptului de producție de energie termică în municipiul Suceava pe o perioadă de 30 de ani.
În consecință, rezultă că prin contractul care instituie obligația recurentei – pârâtei de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale realizate din exploatarea centralei este cuprinsă și cauza care o condus la asumarea acestei obligații, recurenta-pârâtă nefiind în măsură să demonstreze înlăturarea prezumției de valabilitate a cauzei, instituită prin art. 1239 alin. 2 C. civ.
Față de considerentele ce preced, motivul de recurs referitor la încălcarea art. 1235 și urm. C. civ. este nefondat.
Recurenta-pârâtă a invocat încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 51/2006, ale Legii nr. 325/2006 şi ale O.U.G. nr. 34/2006. În cadrul acestei critici, recurenta-pârâtă a reiterat susținerea din cadrul motivului prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la calificarea greșită de către instanța de apel a contractelor de vânzare-cumpărare ca fiind contracte de concesiune a unui serviciu de utilitate publică sau contracte de parteneriat public privat. Așa cum s-a reținut în cadrul analizei motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., calificarea contractelor încheiate între părți, ca fiind contracte de concesiune a unui serviciu de utilitate publică sau contracte de parteneriat public-privat, nu a fost efectuată de instanța de apel, considerentele deciziei atacate cu recurs nu cuprind o astfel de statuare.
În absența unei motivări în acest sens, care să se regăsească în fundamentarea deciziei atacate, instanța de recurs reține că recurenta-pârâtă valorifică o premisă greșită, inexistentă în cauză, pentru a susține încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 51/2006, ale Legii nr. 325/2006 şi ale O.U.G. nr. 34/2006. În absența unei calificări a contractelor în sensul expus de recurenta-pârâtă, criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 51/2006, ale Legii nr. 325/2006 şi ale O.U.G. nr. 34/2006 sunt străine de hotărârea atacată cu recurs, neputând fi analizate pentru prima dată direct în recurs.
De asemenea, recurenta-pârâtă a invocat că, dacă s-ar considera că redevența de 0,5% constituie prețul pe care îl plătește pentru asigurarea exclusivității dreptului de producție a energiei termice în municipiul Suceava, atunci o asemenea clauză ar constitui o practică anticoncurenţială, o înţelegere de tip monopol, încheiată chiar de o autoritate a statului, expres interzisă de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 21/1996: „Sunt interzise orice acţiuni sau inacţiuni ale autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale ori locale şi ale entităţilor către care acestea îşi deleagă atribuţiile, care restrâng, împiedică sau denaturează concurenţa”.
Invocarea acestor prevederi legale este neavenită pentru că în cauză nu se analizează contractul prin care municipiul Suceava și-a delegat gestiunea prin concesionarea serviciului public de transport, distribuție și furnizare a energiei termice produse în sistem centralizat în municipiul Suceava către delegatul său B. SRL, pentru a fi incidente aceste prevederi legale. Mai mult, aspectele invocate extrapolează analiza pe tărâmul dreptului concurenței, iar o atare analiză nu se poate realiza pentru prima dată în recurs.
Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței de prim control judiciar și, care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care, atât apelul, cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel, cum este cazul în cauza dedusă spre soluționare. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima dată de instanța învestită cu calea extraordinară de atac, ceea ce este inadmisibil.
Recurenta-pârâtă a mai invocat greşita aplicare a legii în privinţa obligaţiei municipiului Suceava de plată a preţului pentru energia termică şi excepţia de neexecutare a contractului.
Recurenta-pârâtă a reiterat critica din cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța de apel neagă existența obligației de plată a prețului energiei termice în sarcina municipiului Suceava.
Considerentele reținute relevă faptul că instanța de apel a stabilit, sub acest aspect, că obligația de a plăti preţul energiei termice preluate de la societatea pârâtă incumbă B. S.R.L., în virtutea contractului de vânzare-cumpărare energie termică nr. 785/15.10.2015 şi a actelor adiţionale la acesta, perfectat cu S.C. A. Suceava S.R.L.
Rezultă, astfel, că instanța de apel nu a negat o atare obligație, ci doar a evidențiat că ea își are izvorul în contractul de vânzare-cumpărare de energie termică pe care recurenta-pârâtă l-a încheiat cu B. SRL. Este de precizat că această din urmă societate are calitatea de delegat concesionar căruia municipiul Suceava i-a transferat drepturile și obligațiile în legătură cu activitățile de transport, distribuție și furnizare a energiei termice în temeiul unui contract de delegare a gestiunii.
Împrejurarea că societatea B. SRL înregistrează debite față de recurenta-pârâtă și că neîndeplinirea de către municipiul Suceava, prin delegatul său, a obligației de plată a prețului energiei termice îi creează recurentei dificultăți la plata cotei de 0,5% reprezintă aspecte de fapt care nu pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
Pentru aceste motive, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. 1 C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
