Articole incidente: C. civ. din 1864, art. 1086, art. 1351, art. 1435 | C. proc. pen., art. 28 alin. (1) | C. pen., art. 31 | Legea nr. 213/1998, art. 12 alin. (3)
Conform prevederilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.
Decizia penală prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva ordonanței de clasare a cauzei penale având ca obiect săvârșirea infracțiunii de distrugere din culpă, prin care organele de cercetare penală au reținut că fapta de distrugere a bunului imobil închiriat ar fi rezultatul unui scurtcircuit sau a acțiunii umane ce nu poate fi identificată, nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile învestite cu soluționarea acțiunii în răspundere formulată împotriva locatarului.
Potrivit dispozițiilor art. 1435 C. civ., locatarul este răspunzător de incendiu, dacă nu probează că incendiul s-a întâmplat prin caz fortuit sau forță majoră, sau prin defect de construcţie, sau că focul a venit de la o casă vecină.
Posibilele două cauze ale incendiului ce a provocat distrugerea imobilului închiriat, respectiv fie un posibil scurtcircuit, fie o acţiune umană neidentificată, nu se încadrează în sfera noţiunii de caz fortuit din punct de vedere al materiei civile, întrucât acestea puteau fi prevăzute de un locatar diligent, şi, în egală măsură, puteau fi împiedicate de un astfel de locatar.
Din această perspectivă, chiar dacă, în plan teoretic, definiția cazului fortuit este similară în materie civilă și penală (art. 31 C. pen. și art. 1351 C. civ.), în concret situațiile invocate cu acest titlu nu pot fi analizate decât nuanțat, în corelare cu gradul de vinovăție necesar pentru antrenarea fiecărei forme de răspundere. –I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 2292 din 12 noiembrie 2020
Prin sentinţa civilă nr. 3849/21.12.2018, pronunţată în dosarul nr. x/3/2017 de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul A. și a fost obligată pârâta B. SRL la plata sumei de 2.895.201,37 lei, reprezentând valoarea de inventar a imobilului situat în Complexul Cultural Sportiv X, din str. Y, sector 2 Bucureşti, imobil ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 768/26.11.2008, precum și a sumei de 225.000 lei, necesare procesului de demolare a imobilului.
Împotriva sentinţei civile, a încheierilor premergătoare prin care au fost respinse excepţiile lipsei dovezii calităţii de reprezentant, a lipsei calităţii procesual active şi a prematurităţii cererii de chemare în judecată, pârâta SC B. SRL a formulat apel, prin care a solicitat anularea hotărârii în sensul respingerii cererii introductive ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesual activă sau în sensul respingerii cererii introductive ca fiind introdusă de o persoană ce nu avea calitatea de reprezentant, iar, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi respingerea cererii de chemare în judecată ca prematur formulată, ori schimbarea în tot a sentinţei apelate şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 1287 din 11 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii, pârâta B. SRL a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.
În cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea unor norme de procedură, reiterând totodată argumentele invocate în fața instanțelor de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei calității de reprezentant și excepția lipsei unui interes actual/a prematurității acțiunii. Totodată, recurenta a susținut nesocotirea principiului nemijlocirii prevăzut de art. 16 C. proc. civ. în condițiile în care a respins administrarea probei cu expertiza tehnică, dar a reținut necesitatea demolării imobilului din cuprinsul unei expertize efectuate exclusiv la solicitarea intimatei.
Pe fondul litigiului, recurenta a reiterat neaplicarea prevederilor art. 28 C. proc. pen. referitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în fața instanței civile, instanțele de fond înlăturând nejustificat concluziile instanței penale și a organelor de cercetare penală care au statuat asupra lipsei unei persoane culpabile în condițiile reținerii unui caz fortuit.
În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a apreciat că instanțele de fond au încălcat dispozițiile art. 31 C. pen. și art. 1351 C. civ., apreciind că nu există identitate între noțiunea de caz fortuit în materie penală și cea din materie civilă, deși ambele au în vedere împrejurări care nu pot fi prevăzute și nu pot fi imputate persoanei respective. Totodată, înlăturând incidența cazului fortuit, instanțele nu au analizat celelalte ipoteze prevăzute de art. 1435 C. civ. și nu au stăruit în verificarea apărării sale referitoare la viciile construcției, imputându-i degradarea instalației electrice realizate anterior închirierii imobilului, ce trebuia doar modernizat, nu reconstruit, construcția aflându-se încă în perioada de garanție la data producerii incendiului.
Recurenta-pârâtă a invocat și aplicarea greșită a dispozițiilor referitoare la răspunderea contractuală, reținându-se în sarcina sa obligația de plată a unor despăgubiri civile, deși își îndeplinise toate obligațiile izvorâte din contractul de închiriere. În ceea ce privește lucrările de modernizare a clădirii, recurenta a susținut că, în contractul de închiriere, nu s-a prevăzut un termen obligatoriu, acestea putând fi realizate într-un termen rezonabil, până la expirarea duratei contractului. În considerarea acestora, a desfășurat procedura în vederea obținerii autorizației de construire, întârzierea acesteia nefiindu-i imputabilă, a început modernizarea întregului imobil și a edificat construcții noi, din a căror punere în valoare să poată susține investiția în curs, în tot acest timp achitând chiria stabilită prin contract. Recurenta a pretins că nu a manifestat o atitudine indiferentă și că nu se poate susține că ar fi lăsat clădirea să se degradeze în perioada 2009-2014 în condițiile unei investiții masive și în lipsa unei certitudini cu privire la soarta contractului urmare discuțiilor purtate în perioada noiembrie 2013 – martie 2014.
Recurenta a criticat modalitatea de determinare a prejudiciului ce i-a fost imputat contrar dispozițiilor art. 1086 C. civ., fără a se verifica legătura de cauzalitate cu neexecutarea unei obligații contractuale, expertiza tehnică solicitată în acest scop fiindu-i refuzată.
De asemenea, recurenta a invocat încălcarea prevederilor art. 1420 C. civ. întrucât, prin soluția pronunțată, nu i se recunoaște dreptul de folosință asupra imobilului, deși contractul de închiriere se află în vigoare și asigură plata chiriei, demolarea construcției, indiferent de starea ei, lipsind-o de acest drept.
Prin întâmpinarea depusă la data de 21.02.2020, intimata A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat nefondat recursul pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active, excepției lipsei calității de reprezentant și excepției lipsei unui interes actual/a prematurității acțiunii, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși formal se invocă o încălcare a unor norme de procedură, în realitate, argumentele recurentei tind la valorificarea unor norme de drept substanțial, care ar justifica admiterea acestor excepții. Cât timp nu se poate susține în mod direct aplicarea eronată a normelor de procedură care guvernează condițiile acțiunii civile, a căror omisiune se invocă, vom considera și aceste argumente ca vizând încălcarea unor norme de drept material, încadrându-le cu prioritate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deja invocat de recurentă.
Totodată, sub aspectul încălcării prevederilor art. 28 C. proc. pen. privitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în fața instanței civile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta neoferind o încadrare expresă pentru fiecare aspect invocat în memoriul de recurs.
Revenind la analiza criticilor recurentei, Înalta Curte de Casație și Justiție observă corecta soluționare de către instanțele de fond a excepțiilor invocate de pârâtă față de raportul dedus judecății și actele dosarului de față, decizia atacată cuprinzând o judicioasă enunțare a argumentelor avute în vedere de instanță.
Astfel, s-a reținut în mod corect că acțiunea reclamantului este fundamentată pe răspunderea contractuală, iar calitatea sa procesuală activă este justificată din perspectiva calității sale de locator în contractul de închiriere nr. 768/26.11.2008. De altfel, dispozițiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 conferă drepturi extinse titularului dreptului de administrare, iar, în cauza de față, nu s-a invocat depășirea condițiilor actului prin care imobilul a fost dat în administrarea reclamantului.
În ceea ce privește reprezentarea reclamantului în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta a fost asigurată de directorul instituției, semnatar deopotrivă al contractului de închiriere dintre părți, iar calitatea și atribuțiile conferite de aceasta nu i-au fost contestate nici de Ministerul Tineretului și Sportului, în subordinea căruia se află, acesta intervenind în cauză în apărarea acestei părți.
Sub aspectul lipsei unui interes actual/prematurității în formularea acțiunii, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră a fi în mod judicios înlăturate argumentele pârâtei de către instanțele de fond. Chiar dacă s-a reținut că raportul juridic dintre părți guvernat de contractul de închiriere nr. 768/26.11.2008 este încă în vigoare, aspect necontestat de părți, se cuvine a se menționa că acesta a avut ca obiect atât terenul, cât și construcția, iar în legătură cu aceasta se invocă distrugerea în urma incendiului și necesitatea demolării, astfel că nu se poate susține posibilitatea modificării acestei situații în favoarea locatorului până la expirarea duratei contractului, acesta fiind în imposibilitatea asigurării în totalitate a folosinței bunului închiriat tocmai din cauza efectelor incendiului asupra clădirii. Argumentele doctrinare indicate de recurent în memoriul de recurs privesc situații juridice străine raportului juridic specific speței de față.
Pe fondul raportului juridic dedus judecății, principalele apărări ale pârâtei, reluate drept motive de recurs, privesc efectele în prezentul litigiu ale deciziei penale prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva Ordonanței de clasare a cauzei penale având ca obiect săvârșirea infracțiunii de distrugere din culpă, organele de cercetare penală reținând că fapta de distrugere ar fi rezultatul unui scurtcircuit sau a acțiunii umane ce nu poate fi identificată.
În acest cadru, instanța de apel a reținut în mod corect că dispozițiile art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen. invocate de pârâtă nu sunt incidente în cauză și nu conferă autoritate de lucru judecat deciziei penale în litigiul de față. Din lecturarea întregului aliniat rezultă că enunțul legal are în vedere doar o hotărâre penală definitivă care ar statua asupra vinovăției unei persoane pentru o faptă penală, premisă neregăsită în cauză. Teza a II-a din cuprinsul aceluiași aliniat statuează în mod expres că instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce privește existența vinovăției ori a vinovăției autorului faptei ilicite, cu atât mai mult neputându-se vorbi de autoritatea de lucru judecat a ordonanței de clasare sau a hotărârii de soluționare a plângerii ce o confirmă.
În strânsă legătură cu acestea, instanța de apel a reținut în mod judicios distincția dintre răspunderea civilă și răspunderea penală, care au drept premisă fapte ilicite de o gravitate diferită, fiind, totodată, relevant că antrenarea răspunderea civile se realizează pentru orice formă de culpă, fără a presupune întrunirea unor cerințe specifice ca în cazul celei penale.
Din această perspectivă, chiar dacă, în plan teoretic, definiția cazului fortuit este similară în materie civilă și penală (art. 31 C. pen. și art. 1351 C. civ.), în concret situațiile invocate cu acest titlu nu pot fi analizate decât nuanțat, în corelare cu gradul de vinovăție necesar pentru antrenarea fiecărei forme de răspundere.
Mai mult, în cauză s-a constatat incidența unei reglementări speciale cuprinse în art. 1435 Cod civil 1864 (aplicabil în cauză în raport de data încheierii contractului dintre părți), care statuează asupra răspunderii locatarului pentru incendiu, textul impunând acestuia sarcina probei contrare a unui caz fortuit, forță majoră, defect de construcție sau faptul că focul a pornit de la o casă vecină. Dintre aceste situații exoneratoare, pârâta a invocat doar cazul fortuit, neputând imputa instanțelor de fond pe calea prezentului recurs neanalizarea distinctă a tuturor ipotezelor prevăzute de text, care ar fi presupus oricum și o conduită activă din partea sa în sensul probării acestor aspecte.
Pe baza probelor administrate în cauză referitor la producerea incendiului şi evoluția executării contractului de locațiune și ținând cont de elementele specifice ale răspunderii locatarului în prezentul litigiu, instanța de apel a reținut în mod expres că pârâta nu a probat existența unui caz fortuit de natură a înlătura răspunderea pentru incendiu instituită în sarcina sa, cele statuate asupra situației de fapt relevante neputând fi cenzurate prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului.
În aceste condiții, argumentele recurentei-pârâte referitoare la executarea altor obligații izvorâte din contractul de locațiune și intenția exprimată în sensul executării în continuare a acestora nu puteau fi primite, depășind cadrul raportului dedus judecății, ce privea doar distrugerea în parte a imobilului închiriat. Totodată, cu privire la eventuale alte efecte ale distrugerii construcției asupra raporturilor juridice extinse dintre părți, instanțele nu erau ținute a se pronunța în absența unor solicitări exprese din partea părților.
În ceea ce privește evaluarea prejudiciului suferit de locator, de care locatorul se face răspunzător potrivit dispozițiilor art. 1435 C. civ. 1864, instanțele de fond au avut în vedere doar contravaloarea clădirii distruse și cheltuielile de demolare, aflate în strânsă legătură cu fapta imputată, conform art. 1086 C. civ. 1864, iar, la determinarea în concret a acestora, au fost reținute aspecte desprinse din probele administrate în cauză, respingerea altor probe solicitate de pârâtă fiind motivată prin raportare la situația concretă dedusă judecății și la evoluția din cursul executării contractului. Fiind motivată de către instanţele de fond opţiunea pentru anumite categorii de probe, în prezenta cauză nu se poate reţine o încălcare a dispozițiilor art. 16 C. proc. civ.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile ca nefondate.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
