Articole incidente: Codul Audiovizualului, art. 40 alin. (2) | CEDO, art. 10
Exprimarea unei nemulţumiri de ordin personal, în cadrul unei emisiuni televizate, fără afirmarea unor fapte concrete nu se poate constitui într-o acuzaţie care să trebuiască dovedită de persoana respectivă.
Faţă de caracterul general al aspectelor afirmate, acestea reprezentând, în fapt, opinii ale persoanelor care au intervenit în cadrul emisiunii, nu se impunea solicitarea formală a unui punct de vedere al instituţiilor publice vizate, fiind disproporţionat să i se impună unui jurnalist să solicite un punct de vedere de la instituţiile publice pentru fiecare critică formulată în cadrul emisiunilor televizate. O astfel de abordare ar fi de natură să îngreuneze excesiv îndeplinirea rolului presei de câine de pază al societăţii, fiind contrară art. 10 din CEDO. – I.C.CJ., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 2134 din 28 mai 2020
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul acțiunii deduse judecății
La data de 19.05.2017, sub nr. 3831/2/2017, s-a înregistrat cererea reclamantei SC “A” SA prin care a chemat în judecată pe pârâtul CONSILIUL NAŢIONAL AL AUDIOVIZUALULUI pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea deciziei nr. 185/19.04.2017 emisă de pârât și să fie exonerată de plata amenzii în cuantum de 10000 lei stabilită prin decizie, solicitând obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 4486 din 22 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. “A” S.A., a anulat decizia nr. 185/2017 emisă de CNA, a exonerat reclamanta de plata amenzii în cuantum de 10000 lei, obligând pârâtul să plătească reclamantei suma de 50 lei cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 4486 din 22 noiembrie 2017, recurentul-pârât a declarat recurs, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi, rejudecând cauza în temeiul dispoziţiilor art. 496-498 Cod procedură civilă, să se modifice în tot sentinţa atacată şi să se respingă acţiunea intimatei-reclamante, urmând a se constata că decizia nr. 185 din 19.04.2017 emisă de C.N.A. este legală şi temeinică.
În susţinerea recursului recurentul a arătat următoarele:
În ceea ce priveşte emisiunea din data de 20.10.2016, recurentul afirmă că în cursul acesteia s-a afirmat că spitalele şi SMURD au acţionat cu incompetenţă cu ocazia incendiului de la Colectiv, că SMURD este favorizat de către serviciul 112 în detrimentul altor servicii de salvare , că victimele aveau mai multe şanse dacă erau transferate repede în străinătate şi nu erau ţinute în condiţii improprii în România iar Statul Român nu a profitat de oferta primită de la spitalele belgiene preferând să ţină bolnavii în România fapt care le-a redus şansele de supravieţuire.
În opinia recurentei, moderatorul emisiunii ar fi trebuit să solicite dovezi pentru cele afirmate şi să solicite un punct de vedere al Ministerului Sănătăţii sau al SMURD în legătură cu acuzaţiile formulate.
Recurentul mai arată că nu doar victimele au fost martore la eveniment ci şi cadrele medicale implicate în acţiunea de salvare or acestea nu au fost intervievate pentru a avea posibilitatea să îşi expună punctul de vedere. La distanţă de un an de la evenimente se cunoştea faptul că există atât opinii pro cât şi opinii contra.
Obligaţia de solicitare a unui punct de vedere din partea autorităţilor vizate decurge din prevederile art. 40 alin. 2 din Codul Audiovizualului, şi are menirea să asigure corecta informare a publicului care trebuie să aibă suficiente indicii pentru a putea evalua cât de justificate sunt acuzaţiile.
Referitor la nesolicitarea unui drept la replică, recurentul afirmă că acest aspect nu este relevant, obligaţia de asigurare a demnităţii umane existând indiferent dacă s-a solicitat sau nu un drept la replică.
Susţinerea instanţei de fond potrivit căreia nu au fost formulate acuzaţii la adresa unor persoane fizice determinate este combătută de recurent care arată că unul dintre invitaţi l-a menţionat pe secretarul de stat dl. B.
Nici posibilitatea de a emite comunicate de presă nu justifica nesolicitarea unui punct de vedere din partea autorităţilor vizate întrucât acestea nu ar avea posibilitatea de a emite comunicate zilnic după emisiunile ce se difuzează pe posturile de televiziune.
În ceea ce priveşte ediţia din data de 21.11.2016, recurentul arată că s-au adus acuzaţii unei persoane determinate, respectiv dl. Dl. C, preşedintele FRF şi ar fi trebuit să i se solicite punctul de vedere pe aspectele menţionate. Chiar jurnaliştii prezenţi în emisiune au constatat necesitatea ca acesta să formuleze un punct de vedere cu privire la anumite acuzaţii care i se aduc astfel încât telespectatorii aveau dreptul să cunoască răspunsul.
În opinia recurentului, în condiţiile în care s-au adus acuzaţii cu privire la funcţionarea unei instituţii ar fi trebuit să se solicite şi punctul de vedere al acesteia pentru respectarea pluralităţii de opinie.
În ceea ce priveşte emisiunea din data de 28.11.2016, recurentul arată că au fost aduse o serie de acuzaţii Televiziunii Române, susţinându-se că în urma contractelor încheiate de TVR nişte directori încasează comisioane, partidul „X” şi-a numit oamenii în TVR şi SRR, există interese în zona politicului salveze această hardughie, TVR este parte din sistem, instituţie complice la crime împotriva umanității, etc.
Recurentul critică aprecierea instanţei de fond care a considerat că afirmaţia potrivit căreia televiziunea ar cheltui în mod nejustificat bani publici reprezintă o opinie care nu trebuie dovedită. Totodată se arată că instanţa nu face o referire la afirmaţia potrivit căreia televiziunea ar fi complice la crime contra umanităţii.
Ca aspecte generale, recurentul arată că jurisprudența CEDO recunoaşte libertatea de expresie cu condiţia ca jurnaliştii să acţioneze cu bună credinţă în scopul informării opiniei publice şi cu respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, ca temeinică şi legală.
II. Soluția instanței de recurs
1.Argumente de fapt și de drept relevante
Analizând probele administrate în cauză Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Prima instanţă a reţinut în mod corect caracterul general al afirmaţiilor din cuprinsul emisiunilor pentru care a fost aplicată sancţiunea, criticile formulate în recurs nefiind de natură să combată aceste constatări. De asemenea, au fost vizate persoane publice sau instituţii de interes public, persoanele intervievate exprimând critici cu privire la funcţionarea respectivelor instituţii sau la modalitatea în care persoanele vizate îşi îndeplinesc atribuţiile. Criticile formulate s-au situat într-un plan general, nefiind formulate acuzaţii concrete, referitoare la fapte determinate, pentru care să se pună problema solicitării unor probe precise. De asemenea, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, opiniile exprimate în cadrul emisiunilor aveau o bază factuală suficientă pentru a putea trage concluzia existenţei unei bune-credinţe din partea jurnaliştilor.
În aceste condiţii nu se poate vorbi de o depăşire a limitelor libertăţii de expresie şi nici de o încălcare a dreptului la informare, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului susţinând soluţia instanţei de fond.
Astfel, în mod constant, în practica CEDO s-a afirmat că libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, şi recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare şi că este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăți critice de valoare decât sub condiția demonstrării veridicității (Dâlban c. României).
De asemenea, în cauza Lingens c. Austriei instanţa de la Strasbourg arată că Limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obişnuiţi. Spre deosebire de cei din urmă, politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi fapta, atât din partea jurnaliştilor, cât şi a marelui public, şi, în consecinţă, trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranţă.
Acelaşi grad mai mare de toleranţă este impus de CEDO şi în cazul funcţionarilor publici, în cauza Thoma c. Luxemburg.
În cauza Mazăre c. României s-a statuat că statele trebuie să evite ca prin caracterul și natura măsurilor întreprinse, să descurajeze mass media din a-și îndeplini rolul esențial în societate și că presa trebuie să îşi poată realiza funcţia de “câine de pază” în cadrul unei societăţi democratice.
Motivele invocate în susţinerea recursului nu pot conduce la o altă soluţie.
În concret, în ceea ce privește emisiunea din data de 20.10.2016 se constată că în cadrul acesteia s-au formulat critici generale cu privire la modul în care funcţionează sistemul sanitar românesc şi, de asemenea, au fost formulate critici referitoare la modalitatea în care a fost gestionată criza generată de incendiul de la Clubul Colectiv. Din raportul de monitorizare nu rezultă, însă, formularea de acuzaţii precise cu privire la persoane determinate care să impună solicitarea unor probe concrete sau obţinerea unui punct de vedere din partea persoanei respective ci exprimarea unor aprecieri de valoare în legătură cu modalitatea de funcţionare a acestui serviciu public.
Nu s-a adus atingere demnităţii unor persoane fizice determinate, invocarea de către recurent a unei intervenţii în cadrul căreia ar fi fost indicat secretarul de stat dl. B fiind lipsită de consistenţă întrucât era vorba de o afirmaţie generală, potrivit căreia cel intervievat arăta că a rămas în continuare „supărat” pe oficialităţile de la Ministerul Sănătăţii, menţionându-l pe secretarul de stat dl. B. Or, exprimarea unei nemulţumiri de ordin personal, fără afirmarea unor fapte concrete nu se poate constitui într-o acuzaţie care să trebuiască dovedită de persoana respectivă.
Faţă de caracterul general al aspectelor afirmate, acestea reprezentând, în fapt, opinii ale persoanelor care au intervenit în cadrul emisiunii, nu se impunea solicitarea formală a unui punct de vedere al instituţiilor publice vizate, fiind disproporţionat să i se impună unui jurnalist să solicite un punct de vedere de la instituţiile publice pentru fiecare critică formulată în cadrul emisiunilor televizate. O astfel de abordare ar fi de natură să îngreuneze excesiv îndeplinirea rolului presei de câine de pază al societăţii, fiind contrară art. 10 din CEDO.
În mod similar, în ceea ce priveşte emisiunea din data de 21.11.2016 au fost exprimate critici generale cu privire la modalitatea în care este condus fotbalul românesc, cu accent pe activitatea preşedintelui FRF, dl. C.
Nu se regăsesc, în cadrul emisiunii menţionate, acuzaţii concrete care să impună solicitarea de probe din partea celor intervievaţi şi, eventual, obţinerea unui punct de vedere al persoanei vizate. Fiind vizată o persoană publică, este corectă aprecierea instanţei de fond potrivit căreia o persoană care îşi asumă rolul de a conduce o instituţie îşi asumă în acelaşi timp şi criticile referitoare la mersul acelei instituţii iar lipsa unor rezultate pozitive naşte critici în primul rând la adresa conducerii entităţii în cauză.
Principiul pluralităţii de opinie nu presupune că, în mod necesar, atunci când, în cadrul unei emisiuni, o serie de persoane îşi exprimă nemulţumirea cu privire la funcţionarea unui serviciu public realizatorul să prezinte şi punctul de vedere al unor persoane care sunt mulţumite de funcţionarea respectivelor servicii publice. O astfel de interpretare ar lipsi de substanţă dreptul la informare, şi, aşa cum am arătat şi mai sus, ar împiedica presa să îşi exercite rolul pe care trebuie să îl aibă într-o societate democratică.
În fine, referitor la emisiunea din data de 28.11.2016, în cadrul acesteia s-au formulat critici cu privire la activitatea Televiziunii Române. Şi în acest caz este vorba de critici de ordin general, fără formularea unor acuzaţii concrete referitoare la fapte determinate.
Recurentul critică aprecierea instanţei de fond privind caracterul de opinie al afirmaţiei potrivit căreia Televiziunea Română ar cheltui în mod nejustificat bani publici. Nu sunt aduse, însă, argumente în sprijinul acestei critici. Or, Înalta Curte constată că, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, caracterul nejustificat al unor cheltuieli reprezintă, în mod vădit, o judecată de valoare, o opinie a persoanei prezente în cadrul emisiunii, nu un fapt concret care să poată fi dovedit sau infirmat.
În mod similar, afirmaţia potrivit căreia TVR este complice la crime împotriva umanităţii trebuie privită, eventual, ca o exagerare care se încadrează în limitele libertăţii de expresie dar, în niciun caz, nu se poate considera că s-a formulat o acuzaţie cu privire la fapte precise pentru care să se pună problema solicitării de probe. Nu au fost individualizate crimele împotriva umanităţii la care s-ar face referire iar noţiunea de complice nu are, în mod necesar, sensul riguros din dreptul penal, fiind vorba, în fapt, de o apreciere subiectivă, critică, cu privire la rolul îndeplinit de instituţia publică vizată în societatea românească. Afirmaţia rămâne, aşadar, o simplă opinie pentru care nu se puteau solicita probe şi nici nu se punea problema obţinerii unui punct de vedere contrar.
Nici afirmaţia potrivit căreia unii directori din cadrul Televiziunii Române ar încasa comisioane pentru achiziţii publice nu era susceptibilă să fie asimilată unei acuzaţii cât timp nu sunt indicate fapte concrete cu privire la persoane determinate. În contextul emisiunii, afirmaţia rămâne o simplă opinie, vorbitorul exprimând o bănuială generică, personală, în legătură cu existenţa unor fapte de corupţie în cadrul instituţiei publice criticate. Recurentul încearcă, în fapt, să izoleze astfel de afirmaţii de contextul în care sunt făcute şi să le dea o interpretare literală, străină de semnificaţia lor în ansamblul dezbaterii.
În concluzie, instanţa de fond a făcut o corectă apreciere cu privire la modalitatea de exercitare a libertăţii de expresie de către presa audiovizuală şi la limitele pe care statul le poate impune presei mai ales atunci când este vorba de formulare de critici la adresa unor instituţii publice sau la adresa unor persoane cu funcţii de conducere în aceste instituţii, pentru activitatea lor profesională.
2.Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.496 alin.(1) C.proc.civ Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
