Articol incident: Legea nr.213/2015, art.4 alin.1 litera a)
Este nelegal refuzul Fondului de Garantare al Asiguraților de a achita despăgubirile reprezentând costul terapiilor necesare înlăturării prejudiciului suferit în urma producerii evenimentului asigurat, cu motivarea că în condițiile neacoperirii prealabile de către creditorul de asigurare a prejudiciului, acesta nu ar fi actual.
Faptul că reclamanta nu a avansat aceste cheltuieli și nu a fost supusă intervențiilor medicale necesare înlăturării sau atenuării vătămării suferite nu înseamnă că aceasta nu a dovedit existența unui prejudiciu actual ci doar că prejudiciul nu a fost reparat, neexistând, însă, nicăieri în legislație, o reglementare în sensul condiționării executării obligației de despăgubire pe tărâm contractual sau delictual de dovada faptului acoperirii, în prealabil, a prejudiciului de către creditorul obligației de dezdăunare.
În concluzie, obligarea de către prima instanță a pârâtului FGA la plata contravalorii terapiilor necesare acoperirii prejudiciului corporal suferit de reclamantă reflectă o corectă aplicare a dispozițiilor art.4 alin.1 litera a) din Legea nr.213/2015, suma pretinsă în acest scop reprezentând o creanță de asigurare, în sensul legii, aferentă unui prejudiciu cert. – I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 6673 din 10 decembrie 2020
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII a Contencios Administrativ şi Fiscal la data de 09.10.2018 reclamanta A a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor solicitând anularea în parte a deciziei nr.16844/11.09.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa admiterii integrale a creanţei reclamantei în cuantum de 26.324,03 lei cu titlu de daune materiale şi 226.130,00 lei cu titlu de daune morale.
1.2. Soluţia primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr.2127 din 28 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII a Contencios Administrativ şi Fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat în parte decizia nr. 16844/11.09.2018 în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă şi la plata unei diferenţe de 23296 lei cu titlu de despăgubiri materiale, a respins cererea de majorare a despăgubirilor morale, a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa de timbru şi onorariu avocaţial în cuantum de 650 lei.
1.3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 Cod procedură civilă, reclamanta A şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.
1.3.1. Prin recursul său, pârâta Fondul de Garantare a Asiguraților critică soluția primei instanțe prin care a fost obligată la plata sumei de 23.296 lei cu titlu de despăgubiri materiale.
În motivarea căii de atac, recurenta pârâtă arată că reclamanta a solicitat, cu titlu de despăgubiri materiale, suma de 23.296 lei, reprezentând costul a șase ședințe de intervenție cu laser, necesare înlăturării unei cicatrici suferite de reclamantă în urma accidentului rutier din 15 iunie 2016.
Arată recurenta pârâtă că în mod greșit a procedat prima instanță, obligând FGA la plata sumei de 23.296 lei, cât timp reclamanta nu face dovada unui prejudiciu actual în legătură cu suma pretinsă.
Reiterând cuprinsul dispozițiilor art.15 alin.1 din Legea nr.213/2015, recurenta pârâtă arată că nu poate achita decât creanțele certe, lichide și exigibile, condiții neîndeplinite în ceea ce privește suma de 23.296 lei, astfel că solicită admiterea recursului său și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantei, cu consecința menținerii deciziei nr.16844/11.09.2019.
1.3.2. Recursul reclamantei
În motivarea căii de atac, recurenta reclamantă arată că la data de 28.04.2017 a formulat o cerere de despăgubire, cerere înregistrată la FGA sub nr.26569/04.05.2017.
Obiectul cererii de plată nr.26569 îl constituie pretenţiile civile, constând în 26.324,03 lei, daune materiale şi 226.130,00 lei, daune morale.
Prin decizia nr. 16844/11.09.2018, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis în parte cererea de despăgubire formulată de reclamantă, respectiv a admis suma de 1.885,71 lei, cu titlu de daune materiale şi suma de 12.600,00 lei, cu titlu de daune morale, respingând cererea de plată pentru diferenţa dintre suma solicitată si cea acordată.
În temeiul dispoziţiilor art.13 alin. (5) din Legea nr.213/2015 şi ale art.19 din Legea nr.503/2004, în data de 09.10.2018 reclamanta a formulat contestaţie împotriva deciziei sus-menţionate, considerând că decizia FGA este nelegală sub aspectul respingerii cererii de plată pentru diferenţa dintre suma solicitată si cea acordată.
Prin sentinţa civilă nr. 2127, pronunţată la data de 28.06.2019, instanţa de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul, a anulat în parte Decizia nr. 16844/11.09.2018, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantă la plata unei diferenţe de 23.296,00 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi a respins cererea de majorare a daunelor morale.
Consideră recurenta reclamantă că soluția de respingere a contestației sale, sub aspectul obligării pârâtei și la plata contravalorii serviciilor avocaţiale şi, respectiv de traducere a documentelor justificative, în considerarea faptului că nu sunt îndeplinite condiţiile art.4 alin. (l) lit. a) din Legea nr.213/2015, este nelegală.
În opinia recurentei reclamante, judecătorul fondului interpretează eronat dispoziţiile art.4 alin. (l) lit. a) din Legea nr .213/2015.
Potrivit acestui text de lege noţiunea de „creanţă de asigurări” este definită ca fiind „creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă.”
Conform art.2 alin.3 din Legea 213/2015 „Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5.”
Prin urmare, Fondului de Garantare îi revine obligaţia de a plăti creditorului de asigurare despăgubirea ce rezultă din contractului de asigurare, în limita plafonului de garantare. Sintagma „plata despăgubirii rezultate din contractele de asigurare” se referă la plata pe care în mod obişnuit o efectua societatea de asigurări X, aflată în faliment. Pentru a determina conţinutul acestei obligaţii trebuie să ne raportăm la dispoziţiile Normei ASF nr.23/2014, norma ce în conformitate cu art.53 din Legea nr. 136/1995 prevede în art.26 alin.l lit.d) că „se acordă despăgubiri în formă bănească pentru (…) cheltuielile de judecată efectuate de către persoana păgubită.”
Astfel, serviciile avocaţiale şi de traducere a documentelor justificate au fost achitate în scopul recuperării prejudiciului, fiind generate de fapta asiguratului X (în lipsa faptei ilicite nu ar fi fost nevoită să avanseze aceste sume, ceea ce face incidenţă noţiunea de “culpa procesuală”), fiind astfel un risc acoperit prin poliţa de asigurare, reprezentând creanţă de asigurare în sensul art.4 alin. (l) lit.a) din Legea nr.213/2015.
În plus, recurenta reclamantă arată că, neavând domiciliul în România, reprezentarea convenţională a fost indispensabilă în procesul de recuperare a creanţei de asigurare.
Referitor la soluţia privind compensarea prejudiciului moral, consecutiv vătămării corporale, instanţa de fond conchide că nu poate reţine refuzul nejustificat al Fondului de Garantare a Asiguraţilor, de acordare integrală a daunelor morale solicitate de reclamantă, considerând că acesta a stabilit corect cuantumul daunelor morale.
Sub acest aspect, hotărârea primei instanţe este netemeinică şi nelegală.
Prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a încălcat următoarele norme în vigoare la data producerii accidentului (15.06.2016):
- -art.49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările, conform căruia asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil;
- -art.50 pct. l lit.f) din Norma ASF nr.23/2014 potrivit cărora stabilirea despăgubirilor reprezentând daune morale în cazul vătămării corporale a unei persoane, victime ale unui accident rutier, trebuie să fie “în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România”
- -art.1391 alin.(l) Cod civ, intitulat “Repararea prejudiciului nepatrimonial”, conform căruia în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
Instanţa de fond a confirmat demersul pârâtei de a se raporta la numărul de zile de îngrijiri medicale, ca indicator medico-legal, apreciind că în lipsa unor criterii legale, acesta reprezintă un criteriu obiectiv şi rezonabil.
Cu toate acestea, prima instanţă omite din vedere faptul că în speţă, pentru a ajunge la suma de 12.600,00 lei, Fondul de garantare a Asiguraţilor a înmulţit durata îngrijirilor medicale cu o sumă arbitrară (280,00 lei), demers care nu este prevăzut în nicio normă legală.
De altfel, pârâtul motivează cuantumul daunelor morale cu argumente ce nu se regăsesc în vreo normă legală, respectiv: suma a fost determinată folosind „ criterii determinante şi încadrarea pe praguri valorice agreate printr-o procedură internă “.
Relativ la criteriul de cuantificare validat de prima instanţă, chiar dacă este adevărat că indicatorul medico-legal denumit „durata îngrijirilor medicale” relevă gravitatea vătămării corporale devenind astfel unul dintre criteriile uzitate de instanţele judecătoreşti din România în soluţionarea cererilor de despăgubiri pentru prejudicii morale rezultate din atingeri aduse integrităţii corporale, tot atât de adevărat este că acesta nu reprezintă unicul criteriu.
Raportarea exclusiv la indicatorul medico-legal încalcă principiul reparaţiei integrale a prejudiciului prevăzut de art.1385 alin.(l) C.civ.
În al doilea rând, indicatorul medico-legal al duratei îngrijirilor medicale este o noţiune care a fost concepută în vederea aplicării legislaţiei penale. Legiuitorul a conceput o manieră de a evalua gravitatea faptei (constând în loviri şi alte violenţe, vătămarea corporală etc), şi nu de a dimensiona prejudiciul.
În al treilea rând, acest criteriu, indiferent cât de obiectiv se pretinde, conţine prin definiţie o doză de apreciere din partea medicului legist, fiind stabilit prin aproximare, în baza unui barem prestabilit.
Sintagma „îngrijiri medicale” este o noţiune medico-legală ce vizează strict intervalul în care traumatizatul a urmat efectiv sau a necesitat tratament medical pentru leziunea suferită şi pentru complicaţiile legate cauzal de aceasta, independent de constituirea de sechele. Medicul legist se pronunţă asupra numărului de zile de îngrijiri medicale în urma examinării victimei ( examen clinic), precum şi pe baza înscrisurilor medicale prezentate, fără a ţine cont de aspecte ce nu reies din aceste înscrisuri. Analizând gravitatea leziunilor traumatice produse victimei, cât şi de amploarea actului curativ – recuperator “traduce” – prin intermediul acestui indicator medico-legal – repercusiunile traumatismului asupra organismului uman.
Stabilirea numărului de „zile de îngrijiri medicale” este de fapt o operaţiune de încadrare într-un indicator medico-legal, care tine cont de:
- -criteriul diagnostic – tipul, localizarea, mărimea şi numărul leziunilor traumatice;
- -criteriul terapeutic prognostic (recuperator) – perioada de timp necesară aplicării unei terapii (medicamentoasă, chirurgicală, recuperatorie) – fie in ambulatoriu, fie prin internare în spital, în varianta cea mi adecvată pentru leziunea traumatică respectivă;
- -criteriul antecedentelor patologice-starea de sănătate anterioară traumatismului suferit de victima; aşa numitul „teren” al pacientului/victimei este determinat de vârstă, boli preexistente, stare de nutriţie, particularităţi legate de sex etc.
Astfel, pentru stabilirea gravităţii vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii prin criteriul de durată a îngrijirilor medicale experţii medico-legali folosesc un barem orientativ, care ia în calcul mai multe elemente: gravitatea leziunii în sine (intensitatea traumei), regiunea corporală interesată( localizare), vârstă, sex, afecţiuni preexistente, posibilitatea apariţiei de complicaţii, răsunetul funcţional general sau reactivitatea organică individuală, numărul şi frecvenţa intervenţiilor chirurgicale necesare, gradul de complianţă la tratamentele prescrise, inclusiv la cele ambulatorii. Cu toate acestea, rămân în afara sferei de evaluare medico-legală consecinţe posttraumatice cum sunt: prezenţa sechelelor posttraumatice, cu sensul de urmări durabile la nivel organic sau funcţional, a repercusiunilor leziunilor asupra vieţii psihice a victimei, impactul asupra funcţionalităţii întregului organism, prejudiciu estetic în sensul comun al termenului (afectarea armoniei fizice cu răsunet la nivel afectiv).
În concluzie, de principiu, acest indicator medico-legal nu surprinde întreaga dimensiune a modului în care viaţa victimei a fost afectată de evenimentul rutier.
De aceea, la dimensionarea „în echitate” a prejudiciului moral menit a compensa prin mijloace băneşti repercusiunile vătămării corporale în plan fizic şi psihic trebuie avut în vedere ceea ce doctrina şi practica judecătorească în mod constant susţin, anume cumulul mai multor criterii, cum sunt indicatorii medico-legali; durata menţinerii consecinţelor vătămării (consecinţele traumatice ale evenimentului, atât la nivel fizic, cât şi la nivel psihic, sub forma sechelelor posttraumatice); existenţa unei forme particulare de prejudiciu (estetic, de agrement, juvenil etc.); impactul traumatismului suferit asupra tuturor sferelor vieţii victimei (personale sociale, profesionale etc.), consecinţele în plan fizic şi psihic ale urmărilor leziunilor suferite ( cu luarea în considerare a formelor sub care se prezintă această categorie de prejudiciu: pretium doloris, prejudiciu de agrement, prejudiciu estetic).
Numai prin intersecţia mai multor paliere, mai multor criterii, este posibilă personalizarea cât mai adecvată a dimensionării prejudiciului moral.
În acest sens, în jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, s-au statuat următoarele: ” Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică şi/sau morală pe care o resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea şi imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane – dreptul la sănătate, integritate fizică şi psihică (art.58 NCC) componente ale dreptului la viaţă apărate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să fie reparate.
Caracterul suferinţelor trebuie să fie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) fiind frica, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative.
Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viaţă) din Convenţia europeană, dar şi de valori apărate de art.22 din Constituţie şi art.58 C.civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.
În ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalată bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat. ” ( Secţia I Civilă, Decizia nr.824 din 006 aprilie 2016).
Procedura utilizată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor ignoră tocmai aceste nuanţe, aceste specificităţi rezultate din modul diferit, aparte, în care fiecare victimă percepe vătămarea, modul specific în care reacţionează la traumă. Două persoane cu vătămări identice, respectiv cu lezarea aceloraşi zone ale corpului nu vor avea niciodată un prejudiciu identic, ca întindere, gravitate, importanţă. Explicaţia rezidă în diversitatea proprie fiinţei umane.
Judecătorul fondului a încălcat legea şi a dat o interpretare eronată legii în demersul de apreciere a legalităţii deciziei atacate sub aspectul cuantificării daunelor morale ce i se cuvin reclamantei prin raportare la anumite praguri valorice standardizate, adoptate printr-o decizie internă a pârâtului.
In speţă, din perspectiva acestor elemente ce definesc prejudiciul corporal suferit de reclamantă, este evident că suma de 12.600,00 lei nu este de natură a compensa prejudiciul cu caracter nepatrimonial provocat în plan personal, nepatrimonial, ca urmare a atingerilor aduse stării de sănătate şi integrităţii corporale.
Prin hotărârea pronunţată judecătorul fondului validează utilizarea de către o autoritate publică – în procedura de evaluare a prejudiciului moral – a unor şabloane, ceea ce presupune în ultimă instanţă standardizarea unor importante valori ale societăţii, respectiv viaţa, integritatea corporală, sănătatea, demers pe care îl apreciez ca fiind nu numai nelegal, dar şi imoral. În materia daunelor morale nu pot exista astfel de “praguri valorice”, simpla existenţă a acestora încălcând cele mai elementare valori ale societăţii moderne, atât norme morale, cât şi de drept.
Considerând că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a stabilit corect cuantumul daunelor morale, instanța fondului validează implicit modul de calcul prezentat de pârât în cuprinsul întâmpinării, demers fundamental eronat, care contravine flagrant legii.
Decizia FGA nr.142/26.05.2016, invocată de pârât atât în cuprinsul deciziei atacate nr.16844/11.09.2018 cât şi în cuprinsul întâmpinării din prezenta cauză, a fost abrogată prin Decizia FGA nr.74/02.08.2018, prin urmare nu era în vigoare la data emiterii deciziei atacate, astfel că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a aplicat o procedură de calcul a despăgubirilor ieşită din vigoare.
În orice caz, aceste decizii privind procedura de soluţionare a pretenţiile izvorând din vătămări corporale sunt decizii emanând de la însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care acesta aprobă procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese. Pârâtul afirmă că procedura ar fi guvernată de principiul reparării integrale a prejudiciului daunele morale fiind cuantificate potrivit Anexei 1, care face trimitere la tabelul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii (F.P.V.S.) privind costul pe zi de îngrijire medicală.
Or, chiar şi din perspectiva acestui mod de cuantificare decizia FGA atacată este nelegală, deoarece despăgubirea stabilită în speţă, de 280 lei /zi de îngrijire medicală, este sub limita prevăzută chiar de ghidul emis de F.P.V.S., care prezintă o medie de 474 lei/zi de îngrijire medicală pentru vătămări de până la 60 de zile de îngrijiri medicale.
În aprecierea asupra daunelor morale, Fondul de Garantare utilizează o procedură internă ce are la bază sumele prevăzute în „Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale” (S. Greaceanu, M.Necrelescu, Ed. UNSICAR, 2012). Acest document este redactat sub egida si cu finanţarea Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, asociaţie constituită din societăţile de asigurare abilitate să comercializeze asigurări RCA în România (în prezent, F.P.V.S. este o direcţie a Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România).
Prin urmare, o persoană juridică de drept privat ce este finanţată din contribuţiile asigurătorilor emite o „lucrare” ce îşi propune să cuantifice suma medie acordată cu titlu de daune morale în anumite speţe din practica judecătorească din România, lucrarea având nenumărate carenţe, menționate de recurenta reclamantă în cuprinsul cererii de exercitare a căii de atac.
În același context, recurenta reclamantă afirmă că Ghidul FPVS nu este izvor de drept, prin urmare nu poate constitui o bază de fundamentare a unei decizii F.G.A. ori a unei hotărâri judecătoreşti. Dacă o lucrare de specialitate ce prezintă grave carenţe de transparenţă metodologică influenţează o autoritate publică ori instanţa de judecată în soluţia sa, putem afirma şi argumenta că art.6 CEDO a fost încălcat. Această lucrare nu poate aspira nici la titlu de lucrare ştiinţifică deoarece nu îndeplineşte condiţiile necesare şi suficiente în acest sens şi nici la acela de compendiu de practică judiciară, care e de regulă editat sub egida unei instanţe judecătoreşti sau sub îndrumarea unor jurişti iluştri şi ce are cu totul alte criterii de selecţie decât cele utilizate de autorii acestei lucrări.
In speţă, reţinând implicit că procedura internă standardizată de cuantificare a daunelor morale, procedură aprobată printr-o decizie internă a FGA este în măsură a asigura un tratament echitabil, prima instanţă lipseşte de eficienţă posibilitatea conferită de lege celor vătămaţi în drepturile lor de a obţine controlul de legalitate al actelor emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor. De vreme ce instanţa de fond consideră că deciziile interne ale emitentului actului administrativ sunt mai presus de lege şi de principiul reparării integrale a prejudiciului, de art.1387 alin.(l) şi art.1391 alin.(l) C.civ., înseamnă că prin aceste decizii interne privind soluţionarea pretenţiilor izvorând din vătămări corporale FGA a statuat – într-o manieră ce nu poate fi cenzurată pe cale judecătorească – asupra modului în care se cuantifică daunele morale în România.
FGA şi-a constituit practic propriile reguli, utilizând tabelul F.P.V.S. şi ridicându-1 la valoare de lege, iar instanţa învestită cu controlul legalităţii deciziilor individuale are, potrivit raţionamentului instanţei de fond, un rol diminuat în cuantificarea daunelor morale, fiind necesar a se raporta la cât de echitabil şi transparent este procesul şi nu la individualizarea actului de justiţiei potrivit propriei concepţii.
Prima instanţă, investită cu contestaţia împotriva deciziei FGA era îndreptăţită şi totodată datoare să ţină seama de o multitudine de factori rezultaţi din probatoriul administrat, care definesc situaţia concretă a reclamantei şi în plus să valorizeze corespunzător elementele probatorii existente, printre care şi expertiza medico-legală, în raport de doctrina şi de practica judiciară în materie.
Judecătorul fondului nu a luat în considerare elementele concrete care dau specificitate cazului, constituindu-se în tot atâtea criterii de cuantificare a prejudiciului moral, rezultate din înscrisurile anexate cererii de plată, cum sunt:
- -faptul că în accident membrul inferior drept a fost prins între motocicletă şi autoturism, fiind proiectată cu capul într-un stâlp al autoturismului (mecanism complex de producere a leziunilor);
- -faptul că reclamanta a fost constrânsă să meargă cu sprijin parţial pe membrul inferior stâng, cu cârje, timp de 14-21 zile ulterior accidentului;
- -faptul că în perioada de după accident, mobilitatea şi autonomia i-au fost semnificativ diminuate, fiindu-i afectată capacitatea de autoîngrijire;
- -faptul că leziunile traumatice cutanate suferite au avut o evoluţie trenantă, cu asocierea unor fenomene infecţioase (Pseudomonas, o bacterie rezistentă la antibiotice), care au necesitat antibioterapie susţinută, îndelungată, precum şi terapie chirurgicală;
- -faptul că a reclamanta a fost supusă la două intervenţii chirurgicale în data de 02.09.2016 şi în data de 10.09.2016 pentru curăţarea rănii;
- -faptul că a fost necesară o nouă intervenţie chirurgicală pentru recoltarea unui tegument
- pentru grefă în zona genunchiului;
- -faptul că reclamanta nu s-a putut deplasa normal timp de aproximativ două luni de zile;
- -instalarea senzaţiei de teamă de a mai conduce vehicule pe două roţi (urmări de durată la nivel psihic);
- -dificultăţile intervenite în activitatea profesională (lucrător al Aeroportului din Dubai) care implică ortostatismul prelungit;
- -faptul că pe o perioadă de cel puţin un an de la producerea leziunilor i-a fost afectată capacitatea de efort şi posibilitatea de a face sport;
- -faptul că funcţionalitatea membrului inferior afectat nu a fost redată în totalitate, în timp ce zona lezată va rămâne cu o sensibilitate aparte (aspecte care intră în noţiunea de sechele posttraumatice);
- -prezenţa cicatricilor inestetice la nivelul genunchiului (ce relevă caracterul succesiv al prejudiciului corporal).
Prima instanţă nu s-a referit absolut deloc la jurisprudenţa în materie, depusă la dosarul cauzei, deşi trimiterea la aceasta este prevăzută de lege ca fiind aplicabilă în demersul de cuantificare a daunelor morale.
In felul acesta, soluţia instanţei de fond prin care acest calcul a fost validat încalcă flagrant atât litera, cât şi însuşi principiului avut în vedere la edictarea art.50 pct.l lit.f) din Norma ASF nr.23/2014.
Din perspectiva prevederilor legale aplicabile cazului şi prin raportare la criteriul jurisprudenţei, recurenta reclamantă susține că există o neconcordanţă vădită între nivelul despăgubirilor la care instanţa de fond a achiesat în cazul dedus judecăţii şi nivelul despăgubirilor acordate în cazuri similare, de către instanţele judecătoreşti la nivel naţional în ultimii ani.
Față de aceste considerente, recurenta reclamantă solicită casarea în parte sentinței civile atacate, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii sale, așa cum a fost formulată.
2.Apărări formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, reclamanta a invocat excepția nulității recursului formulat de pârâta FGA, apreciind că motivele invocate de recurenta pârâtă în sprijinul căii de atac nu se subsumează niciunuia din motivele prevăzute de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.
În subsidiar, reclamanta solicită respingerea recursului declarat de pârâta FGA ca fiind nefondat, apreciind că sunt lipsite de temeinicie criticile acesteia la adresa legalității sentinței civile nr.2127/28.06.2019.
La rândul său, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca fiind nefondat, pentru considerentele arătate în cuprinsul întâmpinării.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor
Recursul pârâtei Fondul de Garantare a Asiguraților
Soluționând excepția nulității recursului declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât motivele invocate de recurenta pârâtă în sprijinul căii de atac se circumscriu dispozițiilor art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., fiind criticată sentința civilă nr.2127/28.06.2019 din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art.4 alin.1 litera a) și art.15 alin.1 și 2 din Legea nr.213/2015. Critica recurentei pârâte apare, însă, ca fiind nefondată, constatând Înalta Curte că aprecierea primei instanțe cu privire la caracterul cert al prejudiciului suferit de reclamantă reflectă o corectă aplicare a dispozițiilor art.4 alin.1 litera a) din Legea nr.213/2015.
Astfel cum rezultă din economia dosarului, pârâta FGA a refuzat plata despăgubirilor în sumă de 23296 lei, reprezentând costul terapiilor necesare înlăturării prejudiciului corporal reprezentat de cicatricea suferită de reclamantă în urma accidentului ce reprezintă evenimentul asigurat, apreciind pârâta că nu este dovedit caracterul actual în privința prejudiciului suferit de reclamantă.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă se află în eroare cu privire la înțelesul noțiunii de caracter cert al prejudiciului, făcând confuzie între criteriile de apreciere a condiției actualității vătămării circumscrise noțiunii de prejudiciu și cele referitoare la acoperirea prejudiciului.
Prejudiciul este cert ori de câte ori este demonstrată vătămarea suferită de creditorul obligației de dezdăunare și, particularizat cauzei de față, o atare vătămare s-a produs deja, fiind reprezentată de cicatricea suferită de reclamantă în urma accidentului rutier din 15.06.2016, vătămare ce poate fi înlăturată prin terapia menționată în actele medicale înaintate pârâtei de reclamantă.
În cauză, este evaluată și întinderea obligației de reparare a prejudiciului reclamat, rezultând, din cuprinsul înscrisurilor depuse de reclamantă la FGA, că suma estimată pentru intervențiile necesare este de 23.296 lei(echivalent al sumei de 20.000 AED).
Faptul că reclamanta nu a avansat aceste cheltuieli și nu a fost supusă intervențiilor medicale necesare înlăturării sau atenuării vătămării suferite nu înseamnă că aceasta nu a dovedit existența unui prejudiciu actual ci doar că prejudiciul nu a fost reparat, neexistând, de altfel, nicăieri în legislație, o reglementare în sensul condiționării executării obligației de despăgubire pe tărâm contractual sau delictual de dovada faptului acoperirii, în prealabil, a prejudiciului de către creditorul obligației de dezdăunare.
În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe, în sensul obligării pârâtei FGA și la plata contravalorii terapiilor necesare acoperirii prejudiciului corporal reprezentat de cicatricea suferită de reclamantă reflectă o corectă aplicare a dispozițiilor art.4 alin.1 litera a) din Legea nr.213/2015, suma pretinsă de reclamantă în acest scop reprezentând o creanță de asigurare, în sensul legii, aferentă unui prejudiciu cert.
Pentru aceste considerente, recursul formulat de recurenta pârâtă este apreciat ca fiind nefondat, urmând a fi respins în consecință.
Recursul reclamantei
Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, recurenta reclamantă consideră nelegală sentința civilă nr.2127/28.06.2019 din perspectiva respingerii cererii de obligare a pârâtei FGA la plata cheltuielilor aferente traducerii înscrisurilor medicale și a onorariului avocațial precum și la plata daunelor morale în cuantumul pretins prin cererea adresată FGA.
Cât priveşte includerea cheltuielilor reprezentând servicii avocaţiale şi a celor aferente traducerii documentelor justificative, instanța fondului apreciază că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 23/2014, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolventa şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.
În cazul unui accident de circulaţie având ca urmare producerea unui prejudiciu material şi/sau moral, aşa cum este cazul în speţă, răspunderea aparţine asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală, arată instanța fondului.
Or, instituţia pârâtă nu are calitatea de asigurător şi nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului, subliniază judecătorul fondului iar între FGA şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie rutieră nu există niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.
FGA nu este parte într-un contract/poliţă de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită şi nu decurge nicio obligaţie pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi de Norma A.S.F. nr. 23/2014.
Potrivit art. 4 alin. 1 lit. a din Legea nr. 213/2015, creanţa de asigurări reprezintă creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.
Din textul legal menţionat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, este obligatoriu ca suma solicitată sa rezulte dintr-un contract de asigurare.
Or, în cazul contravalorii onorariului avocaţial şi traducerilor efectuate, solicitate de reclamantă, această condiţie nu este îndeplinită, astfel că prima instanță a respins acțiunea reclamantei sub acest aspect.
Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte apreciază că este justificată solicitarea recurentei reclamante și în privința cheltuielilor de traducere și legalizare, în cuantumul arătat de aceasta prin cererea de despăgubire adresată instituției pârâte (383 lei).
Pentru a decide astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că aceste cheltuieli vizează traducerea înscrisurilor justificative, depuse de reclamantă la instituția pârâtă, astfel că este indiscutabil caracterul necesar al cheltuielilor reprezentate de formalitatea traducerii autorizate a acestora.
În acest sens, Înalta Curte constată că necesitatea depunerii cererii de despăgubire și a înscrisurilor justificative ale pretențiilor în limba română este prevăzută explicit chiar prin dispozițiile Legii nr.213/2015.
Potrivit dispozițiilor art.14 din Legea nr.213/2015,
(1) învederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.
(2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate.
(3) În cazul imposibilității de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilității depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidențele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment.
(4) În cerere se vor menționa, în principal, următoarele elemente: natura creanței, momentul nașterii sale și cuantumul sumei pretinse, dacă există vreun privilegiu ori o garanție reală în ceea ce privește creanța, precum și care sunt bunurile acoperite de asigurare.
(5) Cererea, precum și actele și informațiile solicitate potrivit alin. (2) – (4) se depun în limba română; în cazul în care sunt redactate într-o limbă de circulație internațională, acestea se depun însoțite de traducerea autorizată conform legii.
Prin urmare, soluția primei instanțe, în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtei FGA la contravaloarea serviciilor de traducere a documentelor justificative este pronunțată cu încălcarea prevederilor art.14 din Legea nr.213/2015, impunându-se casarea sentinței sub acest aspect și, rejudecând cauza, admiterea cererii reclamantei și obligării pârâtei la plata sumei de 383 lei.
Critica recurentei reclamante este nefondată, în ceea ce privește pretenția de achitare a onorariului avocațial pentru depunerea cererii de despăgubire la FGA, întrucât sumele avansate de reclamantă nu pot fi încadrate în categoria cheltuielilor de judecată, fiind evident că procedura administrativă desfășurată de FGA în vederea soluționării cererilor de despăgubire nu are natura unei proceduri judiciare.
Potrivit dispozițiilor art.451 alin.1 C.proc.civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.
Cum procesul civil începe prin învestirea instanței de judecată, cheltuielile avansate de parte anterior acestui moment pentru servicii de asistență sau reprezentare prin avocat și în condițiile în care procedura administrativă prevăzută de Legea nr.213/2015 pentru soluționarea cererilor de despăgubire nu are natura unei proceduri prealabile, în înțelesul art.7 din Legea nr.554/2004 sau al art.193 C.proc.civ., nu pot fi subsumate noțiunii de cheltuieli de judecată.
Totodată, Înalta Curte subliniază că Legea nr.213/2015 nu impune solicitantului deplasarea la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților în vederea depunerii cererii de despăgubire (fiind, astfel lipsită de relevanță împrejurarea că reclamanta nu domiciliază în România) ci, dimpotrivă, instituie un mecanism facil, menționându-se la art.14 alin.2 din lege posibilitatea depunerii cererii de despăgubire fie direct la sediul Fondului fie prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia.
Prin urmare, soluția de respingere a pretențiilor reclamantei cu privire la onorariul avocațial avansat pentru formularea și depunerea cererii de despăgubire reflectă o corectă aplicare a dispozițiilor art.4 din Legea nr.213/2015, acest onorariu neavând regimul cheltuielilor de judecată și nici al unor costuri aferente cererii de despăgubire și a căror necesitate este recunoscută de legiuitor.
În egală măsură, Înalta Curte constată că este nefondată și critica recurentei reclamante cu privire la modalitatea de soluționare a cererii de obligare a pârâtei FGA la plata daunelor morale suplimentare celor stabilite prin decizia nr.16844/11.09.2018.
În prealabil dezlegării concrete a criticilor formulate de recurenta reclamantă la adresa legalității sentinței civile nr.2127/28.06.2019 sub acest aspect, Înalta Curte subliniază faptul că recursul, în actuala reglementare procesuală, nu reprezintă o cale de atac devolutivă ci o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care legiuitorul urmărește să asigure conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Altfel spus, în calea de atac a recursului nu pot fi formulate critici prin intermediul cărora se tinde la reevaluarea situației de fapt ori la reevaluarea cuantumului prejudiciului material și moral și la reaprecierea probelor în ceea ce privește prejudiciul material, aspecte care nu pot fi circumscrise motivelor de recurs reglementate de dispozițiile art.488 C.proc.civ.
În această ordine de idei, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a criticat sentința civilă nr. 2127 din 28 iunie 2019 sub aspectul respingerii cererii de acordare a daunelor morale în cuantumul solicitat prin cererea introductivă de instanță, invocând atât motive de nelegalitate cât și de netemeinicie a hotărârii.
În privința legalității hotărârii atacate, o primă critică a recurentei reclamante vizează faptul că judecătorul fondului a validat procedura internă, stabilită de FGA pentru aprecierea cuantumului daunelor morale, procedură care nu ține seama de particularitățile fiecărui caz, stabilind un cuantum fix, de 280 lei/zi de îngrijire medicală, fără nicio altă circumstanțiere, de natură a reflecta preocuparea pentru evaluarea exactă a prejudiciului. În același sens, recurenta reclamantă arată că procedura avută în vedere de FGA a fost stabilită în baza deciziei nr.142 din 26 mai 2016, însă această deciziei era abrogată la data emiterii deciziei contestate în prezenta cauză.
Contrar celor susținute de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a procedat la propria evaluare a întinderii prejudiciului moral suferit de reclamantă, aspect ce rezultă din faptul că instanța fondului a încuviințat și administrat probatoriul propus de reclamantă în vederea dovedirii pretențiilor sale inclusiv proba testimonială, concluzionând judecătorul fondului, după analiza actelor și lucrărilor dosarului, că suma acordată de FGA cu titlu de daune morale este aptă a acoperi prejudiciul încercat de reclamantă.
Prin urmare, ceea ce a validat prima instanță a fost cuantumul daunelor acordate de pârâta FGA și nicidecum stabilirea acestora pe baza unei proceduri care nu ar ține seama de particularitățile fiecărui caz analizat ori în baza unei decizii(nr.142 din 26 mai 2016) abrogate la momentul emiterii deciziei contestate în cauza de față.
Dacă prima instanță ar fi procedat în sensul arătat de recurenta reclamantă, ar fi concluzionat pur și simplu în sensul că algoritmul utilizat de pârâta FGA pentru calculul daunelor morale este unul corect, nemaifiind utilă nicio probă suplimentară celor reprezentate de dosarul constituit în urma cererii de despăgubire, or este evident faptul că prima instanță nu a procedat astfel.
O a doua critică a recurentei reclamantei cu privire la respingerea cererii de acordare a daunelor morale constă în faptul că instanța fondului nu ar fi ținut seama de jurisprudența în cauze similare, invocând recurenta reclamantă, sub acest aspect, motivul de nelegalitate reprezentat de neaplicarea dispozițiilor art.50 litera f) din Norma ASF nr.23/2014, potrivit cărora daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.
O primă observație ce se impune a fi formulată în legătură cu această critică a recurentei reclamante este aceea că Norma ASF nr.23/2014 se adresează asigurătorilor de răspundere civilă obligatorie(RCA) astfel că, instituind un mecanism de apreciere a cuantumului daunelor morale prin raportare la jurisprudență se ajunge, practic, tot la un algoritm de calcul de genul celui contestat de recurenta reclamantă în cauza de față, astfel că argumentele acesteia prezintă un caracter oarecum antagonic.
Este evident că fiecare cauză comportă particularitățile sale din perspectiva gradului de severitate al atingerilor aduse drepturilor nepatrimoniale protejate de lege și de aceea nu poate fi stabilit un cuantum fix, general valabil pentru orice situație în care sunt vătămate drepturile cu conținut nepatrimonial, prevăzute de art.250 C.civil.
Întinderea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale nu poate fi cuantificat potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcție de împrejurările concrete ale speței, instanța acordă despăgubiri apte să constituie o indemnizație pentru satisfacție echitabilă. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material.
Prin urmare, hotărârile de speță, la care face referire recurenta reclamantă, prin care s-au stabilit cu titlu de prejudiciu moral sume diferite de bani pot furniza judecătorului doar criterii orientative de estimare a despăgubirilor, evidențiind limitele de apreciere a cuantumului acestora, analiza acestora reflectând faptul că instanțele care le-au pronunțat au examinat cauzele cu care au fost învestite din perspectiva acelorași repere care au fost avute în vedere și de instanța fondului, cu prilejul pronunțării sentinței civile criticate în prezentul recurs.
În concluzie, Înalta Curte a constatat că este nefondată critica recurentei reclamante la adresa sentinței civile atacate din perspectiva modalității de soluționare a capătului de cerere privitor la majorarea cuantumului daunelor morale.
Văzând și dispozițiile art.453 alin.2 C.proc.civ., a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată avansate în recurs, având în vedere că, raportat la modalitatea de soluționare a recursurilor, fiecare parte a căzut în pretenții (suma acordată suplimentar recurentei reclamante în prezentul recurs având caracter modic în raport de suma solicitată cu titlu de diferențe de daune morale).
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
