Act normativ incident: Legea nr. 71/2011, art. 226, art. 228
Acţiunea având ca obiect constatarea valabilităţii contractului de închiriere şi recunoaşterea dreptului de preemţiune la cumpărarea spaţiului închiriat, în baza art. 22 alin. (8) din Normele de aplicare a O.G. nr. 14/2007, nu se înscrie între categoriile de litigii enumerate cu titlu exemplificativ în cuprinsul art. 226 alin.(1) din Legea nr. 71/2011 ca intrând în competenţa completelor specializate, soluţionarea sa nepresupunând aplicarea unor reguli speciale care să atragă competenţa material procesuală a secţiilor/completelor specializate.
Aceasta întrucât, regulile aplicabile contractului de închiriere sunt aceleaşi, indiferent de calitatea părţilor contractante (art. 1777 – 1823 Cod civil), iar recunoaşterea dreptului de preemţiune s-a solicitat a fi pronunţată în baza dispoziţiilor speciale ce reglementează modul şi condiţiile de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului adoptate prin O.G. nr. 14/2007 şi H.G. nr. 731/2007, reguli care, de asemenea, sunt reglementate în mod uniform indiferent de subiectul cu vocaţie în acest sens, persoană fizică sau juridică, profesionist sau neprofesionist.
Prin urmare, raportându-se la calitatea de profesionist a reclamantei, ca parte a contractului de închiriere încheiat în desfăşurarea activităţii sale economice, instanţa de apel, admiţând excepţia necompetenţei material-funcţionale a primei instanţe în soluţionarea cauzei, a pronunţat o soluţie cu încălcarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011. – I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 36 din 15 ianuarie 2020
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 13 mai 2015, A. SA a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Administraţia sectorului 1 a Finanţelor Publice şi Societatea B. SA, să se constate valabilitatea contractului de închiriere încheiat între reclamantă şi B. la data de 1 septembrie 2007, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale nr. x/27 martie 2009, nr. x1/1 august 2011, nr. x1 bis/31 august 2012 şi nr. y/9 octombrie 2012, la data de 8 august 2014, precum şi dreptul de preemţiune al reclamantei la cumpărarea bunului imobil ce reprezintă spaţiul închiriat potrivit dispoziţiilor contractului de închiriere, la preţul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. 8 din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007.
2. Sentinţa pronunţată de tribunal
Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1299 din 4 noiembrie 2015, a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâţii Administraţia sectorului 1 a Finanţelor Publice, Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. A respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Administraţia sectorului 1 a Finanţelor Publice, Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. A admis acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Administraţia sectorului 1 a Finanţelor Publice şi B. SA. A constatat valabilitatea la data de 8 august 2014 a contractului de închiriere încheiat la data de 1 septembrie 2007 între reclamantă şi pârâta SC B. SA, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale nr. x din 27 martie 2009, nr. x1 din 1 august 2011, nr. x1 bis din 31 august 2012 şi nr. y din 9 octombrie 2012. A constatat dreptul de preemţiune al reclamantei la cumpărarea imobilului ce reprezintă spaţiul închiriat potrivit contractului de închiriere menţionat, la preţul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, potrivit art. 22 alin. 8 din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007. I-a obligat pe pârâţi la plata către reclamantă a sumei de 200 lei cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.
3. Decizia pronunţată de curtea de apel
Prin decizia nr. 983A din 21 decembrie 2016, Curtea de Apel, Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii apelurilor, ca nefondată. A admis apelul declarat de pârâta Administraţia sector 1 Bucureşti a Finanţelor Publice reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte şi a respins acţiunea reclamantei în contradictoriu cu ea. A admis apelurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe şi, în consecinţă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF pe capătul de cerere în constatarea valabilităţii contractului de închiriere. A menţinut respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive pe capătul de cerere în constatarea dreptului de preemţiune. A anulat sentinţa de fond şi a trimis cauza Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 485 din 22 februarie 2018, a admis recursurile declarate de reclamantă şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei curţii de apel, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că instanţa de apel nu putea pronunţa, în acelaşi timp, o soluţie de schimbare în parte a sentinţei supuse cenzurii şi de anulare a acesteia pentru motivul necompetenţei instanţei care a soluţionat litigiul.
Rejudecând, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 121 A din 30 ianuarie 2019, a admis apelurile împotriva sentinţei tribunalului, în considerarea motivului de apel privind competenţa materială funcţională a primei instanţe, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 18 ianuarie 2019 a declarat recurs reclamanta.
În motivarea recursului declarat, aceasta a susţinut următoarele critici de nelegalitate a actelor procedurale atacate:
– Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii [art. 488 alin.(1) pct. 5 Cod procedură civilă], cu referire la încălcarea art. 132, art. 233, art. 235 şi art. 470 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă.
Prevalându-se de dispoziţiile cuprinse în art. 130 alin. (2), art. 132 alin. (1) şi (2), art. 235 şi art. 424 alin. (5) Cod procedură civilă, recurenta a susţinut că încheierile prin care sunt soluţionate excepţii de necompetenţă sunt hotărâri şi, prin urmare, pot forma obiectul apelului, fiind nelegală decizia din apel prin care s-a considerat că încheierea primei instanţe din 14.10.2015, deşi nemenţionată ca atare în declaraţia de apel a apelantului-pârât Statul român (în care se făcea trimitere exclusiv la sentinţa civilă nr. 1299 din 4.11.2015 a Tribunalului Bucureşti), face corp comun cu sentinţa.
În opinia recurentei, nu se poate considera că, implicit, prin atacarea sentinţei a fost atacată şi încheierea din 14 octombrie 2015, cu atât mai nejustificată apărând această concluzie cu cât dispozitivul sentinţei nu conţine soluţiile date cu privire la excepţia necompetenţei materiale funcţionale şi a excepţiei nulităţii cererii de chemare în judecată.
Totodată, recurenta a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 470 alin (1) lit.b) Cod proc. civ., prin cererea de apel trebuie indicată hotărârea ce formează obiectul apelului, sancţiunea pentru neindicarea acestui element al cererii de declarare a căii de atac fiind nulitatea, în acord cu art. 470 alin.(3) Cod proc. civ. De asemenea, a invocat prevederile art. 634 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă, considerând că hotărârea pronunţată în fond şi neatacată cu apel este definitivă şi intră în puterea lucrului judecat, nemaiputând a fi desfiinţată.
– Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod proc. civ., recurenta a susţinut şi încălcarea art. 479 Cod procedură civilă, considerând că instanţa de apel s-a substituit părţilor în declararea unei căi de atac împotriva hotărârii prin care a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale funcţionale în fond. Critica a fost susţinută în legătură cu demersul instanţei de apel de invocare din oficiu a motivului de apel de ordine publică vizând necompetenţa materială funcţională a primei instanţe, în apelul declarat de ANAF, DGRFPB şi ANAF Sector 1, despre care s-a arătat că a fost realizată cu depăşirea competenţelor instanţei de apel şi cu încălcarea art. 479 Cod proc. civ. deoarece instanţa s-a substituit părţilor în declararea unei căi de atac.
Faţă de neinvocarea prin întâmpinarea depusă la fond, a excepţiei necompetenţei materiale funcţionale de către aceşti trei pârâţi, dar şi faţă de lipsa oricărei critici cu privire la soluţia instanţei de fond asupra acestei rezolvării date acestei excepţii, în lipsa indicării încheierii din 14.10.2015 prin apel, nu se poate considera că aceste părţi au declarat apel şi împotriva respectivei încheieri. În lipsa formulării unei căi de atac, instanţa nu poate invoca motive de apel de ordine publică .
Recurenta a susţinut şi încălcarea art. 425 alin.(1) lit. c) Cod procedură civilă, având în vedere că încheierea şi sentinţa sunt două hotărâri distincte cu privire la care instanţa trebuia să se pronunţe prin dispozitiv, iar decizia cuprinde doar soluţia dată cu privire la apelul declarat împotriva sentinţei.
– În privinţa dezlegării date de instanţa de apel excepţiei necompetenţei material-funcţionale, recurenta a criticat decizia pentru încălcarea art. 226 şi art. 228 din Legea nr. 71/2011, art. 35 şi art. 36 din Legea nr. 304/2004 raportate la art. 3 Cod civil.
Cu titlu prealabil, s-a prevalat de soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti într-un regulator de competenţă (prin sentinţa civilă nr. 288F din 24.11.2016 dată în dosarul nr. x/2/2016) privind o acţiune în care s-a pus aceeaşi problemă de drept – competenţa de soluţionare a unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 22 alin.(8) din H.G. nr. 731/2007 şi asupra căreia s-a decis că aparţine secţiei civile, iar nu celei competente să soluţioneze litigii între profesionişti, competenţa de soluţionare a cauzei având acelaşi obiect. A arătat că deşi a supus atenţiei acest aspect, instanţa de apel l-a respins motivat de faptul că obiectul celor două dosare nu ar fi identic, realizând o analiză sumară a considerentelor avute în vedere prin hotărârea pronunţată în regulatorul de competenţă. În schimb, instanţa de apel şi-a justificat soluţia prin invocarea unui litigiu având aceleaşi capete de cerere dar între alte părţi, printre care nu figurează şi recurenta.
În opinia recurentei, soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât încalcă principiul disponibilităţii care guvernează desfăşurarea procesului civil. Astfel, cererea de chemare în judecată nu este fundamentată pe un raport contractual de locaţiune, acesta fiind unul preexistent şi care reprezintă doar premisa care atrage incidenţa dispoziţiilor art. 22 alin. (2) lit. d) şi alin. (8) din H.G. nr. 731/2007 cu privire la dreptul de preempţiune, norme care au dat temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii. Drepturile care se doresc a fi recunoscute recurentei nu izvorăsc şi nu au legătură cu încheierea valabilă a contractului de închiriere, esenţa litigiului fiind dată de recunoaşterea în patrimoniul societăţii a dreptului de preemțiune prevăzut de atr.22 alin.(8) H.G. nr. 731/2007, drept care trebuie recunoscut doar în contradictoriu cu instituţiile statului.
– Prin motivul de recurs subsumat pct. 6 al art. 488 Cod procedură civilă, recurenta a arătat că prin considerentele deciziei instanţa a admis excepţia necompetenţei funcţionale însă prin dispozitiv nu a anulat şi încheierea de şedinţă din 14 octombrie 2015, ceea ce face să existe dispoziţii contradictorii.
Recurenta a solicitat, pentru aceste motive, casarea în tot a deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinările formulate de intimata – pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Public şi de AFP sector 1 s-a solicitat respingerea recursului, prin constatarea caracterului nefondat al criticilor formulate de reclamantă, susţinându-se, în esenţă, că nu se poate reţine încălcarea niciuneia din dispoziţiile arătate în recursul părţii adverse.
În principiu, neindicarea expresă în cuprinsul cererii de apel a faptului că acesta vizează şi o anume încheiere, nu limitează obiectul apelului, cel puţin în cazul Statului român, în condiţiile în care, unele din motivele acestuia de apel privesc soluţiile pronunţate de tribunal prin încheierea de dezbateri. Pe temeiul art. 479 alin.(1) Cod proc. civ., instanţa de apel poate invoca motive de ordine publică pe care şi părţile din dosar le puteau invoca prin propriile cereri de apel. Excepţia de necompetenţă funcţională este de ordine publică, iar aceasta fusese invocată cu respectarea termenului şi în faţa tribunalului, care o respinsese, însă.
Pe fondul problemei de drept, cu trimitere la dispoziţiile art. 226 şi 228 Cod Civil, ca şi la dezlegările din decizia de recurs în interesul legii nr. 18/2016, s-a susţinut că acţiunea promovată de un profesionist prin care deduce judecăţii pretenţii litigioase derivate din derularea activităţii sale profesionale este în competenţa de soluţionare a secţiilor specializate în litigii cu profesionişti întrucât se circumscrie categoriei litigiilor expres prevăzute cu titlu exemplificativ de art. 226 alin.(1) din legea nr. 71/2011.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază caracterul parţial întemeiat al acestora, potrivit celor ce urmează.
În principal, recurenta a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate pentru argumentele de ordin procedural, subsumate motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 5 Cod procedură civilă.
O primă critică de nelegalitate a vizat greşita apreciere a instanţei de apel asupra învestirii sale cu o cale de atac – apelul – îndreptată împotriva încheierii de şedinţă a primei instanţe din 14.10.2015, susţinându-se că apelul declarat de pârâtul Statul român (doar acesta fiind în discuţie) poartă menţiunea atacării exclusiv a sentinţei civile nr. 1299 din 4.11.2015 a Tribunalului Bucureşti.
Critica de nelegalitate – sprijinită în drept pe dispoziţiile art. 470 alin.(1) lit.b) şi alin. (3) Cod procedură civilă – nu poate fi primită în condiţiile în care, aşa cum corect a reţinut şi instanța de apel, prima instanţă s-a pronunţat asupra excepţiei necompetenței sale material-funcționale de soluţionare a cauzei la termenul de judecată din 14.10.2015, termen care coincide cu cel la care s-a dezbătut cauza dedusă judecăţii în faţa tribunalului. În vederea pronunţării asupra cererii, după închiderea dezbaterilor asupra acesteia, tribunalul a amânat pronunţarea la 4.11.2015, când a soluţionat cauza prin sentinţa civilă nr. 1299 din 4.11.2015.
Astfel fiind, încheierea din 14.10.2015 a Tribunalului Bucureşti are regimul procedural dat de prevederile art. 233 alin. (3) şi art. 425 alin. (1) lit.a) teza a II-a Cod procedură civilă în sensul că face corp comun cu sentinţa pronunţată, fără ca aceasta să însemne că toate măsurile procedurale ori aspectele litigioase dezbătute şi tranşate de instanţă la termenul respectiv (14.10.2015) trebuie să se regăsească în dispozitivul hotărârii pronunţate, după cum fără temei critică recurenta invocând absenţa din dispozitivul sentinţei a soluţiei primei instanțe în privinţa excepţiei necompetenţei material-funcţionale. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, astfel cum rezultă din mersul dezbaterilor, excepţia necompetenţei material-funcţionale a precedat, cum era şi firesc procedural, dezbaterile asupra fondului cauzei şi, doar hotărând în sensul respingerii acesteia, instanţa putea deschide dezbaterile pe fondul cauzei.
În plus, amânarea pronunţării dispusă de instanță, a vizat soluţionarea altor excepţii procesuale invocate de părţi şi a fondului raportului juridic litigios, astfel că sentința civilă nr. 1299 din 4.11.2015 nu putea cuprinde decât soluţiile instanţei date acestora, iar nu şi pe acelea rezolvate încă din data de 14.10.2015, în şedinţă publică.
Separat de aceasta, sancţiunea procedurală prevăzută de art. 470 alin. (3) Cod procedură civilă, a nulităţii cererii de apel pentru neindicarea hotărârii atacate, nu intervine atunci când respectiva cerere cuprinde elemente suficiente care permit cu certitudine identificarea acesteia.
Este şi situaţia cererii de apel supusă analizei, care menţionează că este îndreptată împotriva sentinţei civile nr. 1299 din 4.11.2015 a Tribunalului Bucureşti şi care, la punctul său II, critică dezlegarea primei instanţe asupra excepţiei necompetenţei material-procesuale, excepţie dezbătută şi soluţionată prin încheierea din 14.10.2015, care, pentru argumentele arătate, face corp comun cu sentinţa atacată.
Aşadar, a stabilit în mod corect instanța de apel că neindicarea expresă a încheierii din 14.10.2015 a Tribunalului Bucureşti, ca act de procedură atacat prin apelul Statului român, nici nu viciază calea de atac astfel declarată şi nici nu limitează obiectul acestui apel, atâta timp cât conţinutul criticilor permit identificarea actului procedural vizat, respectiv (şi) încheierea de la termenul de dezlegare a cauzei şi de amânare a pronunţării, care face corp comun cu sentinţa pronunţată.
Astfel fiind, nu pot fi reţinute ca întemeiate criticile recurentei referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispoziţiilor art. 132, 233, 235 şi 470 alin. (1) lit.b) Cod procedură civilă, aceasta considerându-se în mod legal învestită cu judecarea apelului declarat de Statul român (şi) împotriva încheierii din 14.10.2015, chiar şi în ipoteza nemenţionării exprese în declaraţia de apel a respectivului act procedural.
Pentru aceleaşi argumente nu pot fi primite nici criticile privitoare la încălcarea de către instanța de apel a regimului de „hotărâre definitivă”, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă, a încheierii din 14.10.20153, sub motivul neatacării sale pe calea apelului (atâta timp cât, privit în substanţă, apelul Statului român a criticat (şi) soluţia primei instanţe dată excepţiei necompetenţei material-funcţionale) şi nici pe acelea relative la necesitatea ca soluţia instanţei de apel să se refere în mod distinct la cele două acte procedurale cenzurate: încheierea din 14.11.2015 şi sentinţa nr. 1299/4.11.2015 care ar avea, potrivit recurentei, o existenţă şi individualitate proprie, deoarece – potrivit explicaţiilor anterioare – acestea fac corp comun.
Subsumat aceluiaşi motiv de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 5 Cod procedură civilă, recurenta a critica încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 479 Cod procedură civilă, prin invocarea din oficiu, în şedinţa publică din 18 ianuarie 2019, ca motiv de ordine publică în apelul declarat de ceilalți pârâţi, respectiv A.N.A.F., D.G.R.F.P.B. şi A.F.P. sector 1, a necompetenţei funcţionale a primei instanțe în soluţionarea cauzei.
Potrivit dispoziţiilor art. 479 (1) Cod procedură civilă, „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu”.
De bună seamă că instanța va putea invoca motive de ordine publică din oficiu, exact în aceleaşi condiţii în care şi părţile litigante o pot face, iar prin critica sa, recurenta a învederat tocmai împrejurarea că, dat fiind regimul procesual al excepţiei de necompetenţă materială (în care se integrează şi excepţia necompetenței material-funcţionale) stabilit prin dispoziţiile art. 130 (2) şi 132 (1) şi (2) Cod procedură civilă, curtea de apel nu putea invoca în circumstanţele procesuale ale litigiului, ca motiv de ordine publică, excepţia necompetenţei funcţionale a primei instanţe în soluţionarea cauzei.
Critica este întemeiată însă nu şi aptă să conducă prin ea însăşi la casarea deciziei atacate.
Având în vedere că în faţa primei instanțe singura parte care a invocat în condiţii procedurale excepţia necompetenţei material-funcţionale (la primul termen de judecată cu părţile legale citate, potrivit art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă) a fost pârâtul Statul român, acesta fiind şi singurul ce a criticat pe calea apelului dezlegarea dată de tribunal excepţiei respective, instanța de apel nu putea invoca drept motiv de ordine publică necompetenţa material-funcţională a tribunalului–secţie civilă în soluţionarea cauzei, în apelul pârâţilor A.N.A.F., D.G.R.F.P. şi A.F.P. sector 1.
Aceasta întrucât, în primul rând, limitele de invocare a excepţiei de necompetenţă materială (în regimul procesual al căreia se înscrie şi excepţia necompetenței material-funcționale, potrivit celor statuate prin decizia de recurs în interesul legii nr. 17/2018 a Î.C.C.J) instituite prin norma art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă, se opun în egală măsură părţilor dar şi judecătorului, norma procedurală menţionată opunându-se, spre exemplu, invocării direct în apel (de către instanţa de judecată ori de către părţi) a unei atare excepţii care să vizeze competenţa primei instanțe.
În al doilea rând, întrucât părţile, în apelul cărora s-a invocat din oficiu de către instanţă motivul de ordine publică, nu au invocat ele însele în condiţii procedurale, în faţa primei instanţe (similar modului în care a procedat pârâtul Statul român) respectiva excepţie, astfel că pârâţii în cauză nu aveau deschisă în faţa instanței de apel nici calea invocării excepţiei necompetenţei material-funcţionale a tribunalului ca motiv de ordine publică, dar nici pe cea a contestării sale prin motivele de apel formulate împotriva hotărârii de primă instanță.
Nefiind un motiv de ordine publică apt a fi invocat de părţile litigante, nici instanţa nu îl putea invoca din oficiu în apelul acestora, după cum în mod greşit şi cu încălcarea regimului procesual al excepţiei necompetenţei material-funcţionale (art. 130 alin. 2 Cod procedură civilă), în circumstanţele procesuale ale cauzei mai sus arătate, aceasta a făcut-o.
Cu toate acestea, precum s-a arătat anterior, chiar întemeiată fiind, critica nu este aptă să conducă prin ea însăşi la casarea deciziei atacate deoarece, independent de acest comportament procesual nelegal al instanţei de apel, aceasta fusese învestită – de data aceasta în condiţiile procedurale permise de art. 130 alin. (2) şi 132 alin. (2) Cod procedură civilă – prin apelul Statului român (adică exact al părţii care invocase excepţia necompetenţei material funcţionale a primei instanțe în soluţionarea cauzei, prin întâmpinarea formulată) cu cenzurarea soluţiei tribunalului dată respectivei excepţii.
În alte cuvinte, pentru a statua asupra competenţei material-funcţionale a tribunalului – secţie civilă de soluţionare a cauzei în primă instanță, curtea de apel nu avea nevoie să recurgă la mijlocul procesual a invocării excepţiei, ca motiv de ordine publică în apelul celorlalţi pârâţi, abilitarea de a cenzura soluţia primei instanţe pe această problemă de drept fiind dată prin chiar punctul II al criticilor din apelul pârâtului Statul român.
Sunt, însă, întemeiate criticile reclamantei prin care aceasta a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, sub aspectul dezlegării date de instanța de apel excepţiei de necompetenţă material-funcţionale a tribunalului în soluţionarea cauzei.
În analiza acestor critici, Înalta Curte se va raporta la dispoziţiile legale incidente, a căror interpretare şi aplicare a fost realizată prin hotărârea atacată, fiind de o importanţă secundară, iar în cazul de faţă, chiar nerelevante exemplele jurisprudenţiale la care au recurs atât părţile, dar şi instanța de apel în justificarea soluţiei, respectiv acelea oferite în cazul cererilor similare celei de faţă înregistrate sub numerele de dosar x/2015 şi nr. x/3/2015, nu atât în considerarea formulării diferite a petitelor acestora (scopul tuturor acestor acţiuni fiind unul şi acelaşi, al recunoaşterii dreptului de preemţiune, în beneficiul reclamantei, la cumpărarea spaţiului închiriat în temeiul art. 22 (8) din Normele de aplicare a O.G. nr. 14/2007), ci a rezolvării diferite date în fiecare caz în parte excepţiei procesuale ridicate şi în litigiul pendinte.
Înalta Curte reţine că, deşi declară că va avea în vedere dispoziţiile art. 226 alin.(1) şi art. 228 alin.(2) din Legea nr. 71/2011 în lumina deciziei nr. 18/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care fac trimitere pentru determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate exclusiv la criteriile obiectului sau naturii litigiului, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin.(1), atunci când apreciază asupra greşitei dezlegări date de tribunal excepţiei în cauză, curtea de apel se raportează tot la criteriul subiectiv, respectiv la calitatea de profesionist a reclamantei, ca parte a contractului de închiriere încheiat în desfăşurarea activităţii sale economice (adică la acel criteriu arătat la par.173 al deciziei nr. 18/2016 ca fiind „fără nicio acoperire în dreptul pozitiv”).
Apreciind că, prin obiectul său, astfel cum a fost conturat prin cele două capete de cerere, „acţiunea de faţă are natura unei acţiuni de genul celor date în competenţa funcţională a completelor/secţiilor specializate în litigii cu profesionişti ale tribunalului, căci pune în discuţie chestiuni litigioase privind valabilitatea unui contract de închiriere încheiat de un profesionist în desfăşurarea activităţii sale economice” ori că actul juridic reprezentat de contractul de închiriere „a fost încheiat de un profesionist în desfăşurarea activităţii sale profesionale”, ca spaţiu pentru desfăşurarea activităţii profesionale a chiriaşului – birouri/studiouri TV, în realitate instanţa de apel dovedeşte că în decelarea între competenţele material-procesuale ale instanţelor civile/instanțelor (secţiilor) specializate a utilizat nu criteriile la care face trimitere norma art. 226 alin.(1) din Legea nr.71/2011, a naturii sau obiectului cauzei, ci pe acela subiectiv, al calităţii – de profesionist – a celui ce este parte în contract.
Or, aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 226 alin.(1) din Legea nr. 71/2011 la cazul concret dedus judecăţii presupune observarea faptului că litigiul de faţă, prin obiectul sau natura sa – constatarea valabilităţii contractului de închiriere din 01.09.2007 şi recunoaşterea dreptului la preemţiune la cumpărarea spaţiului închiriat, în baza art. 22 alin. 8 din Normele de aplicare a O.G. nr. 14/2007 – pe de o parter, nu se înscrie între categoriile de litigii enumerate cu titlu exemplificativ în cuprinsul art. 226 alin.(1) ca intrând în competenţa completelor specializate, iar pe de altă parte, că soluţionarea sa nu presupune aplicarea unor reguli speciale care să atragă competenţa material procesuală a secţiilor/completelor specializate.
Aceasta întrucât, regulile aplicabile contractului de închiriere sunt aceleaşi, indiferent de calitatea părţilor contractante (art. 1777 – 1823 Cod civil), în timp ce recunoaşterea dreptului de preemţiune s-a solicitat a fi pronunţată în baza dispoziţiilor speciale ce reglementează modul şi condiţiile de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului adoptate prin O.G. nr. 14/2007 şi H.G. nr. 731/2007, reguli care, de asemenea sunt reglementate în mod uniform indiferent de subiectul cu vocaţie în acest sens, persoană fizică sau juridică, profesionist sau neprofesionist.
Prin urmare, a apreciat corect prima instanţă asupra caracterului neîntemeiat al excepției necompetenţei sale material – funcţionale atunci când, cu trimitere la obiectul cererii deduse judecăţii, a reţinut că acesta nu presupune tranşarea unor raporturi între părţi în calitate de profesionişti, ci a unor raporturi de drept civil relative la modalitatea de valorificare a spaţiului în litigiu, în favoarea reclamantei.
Astfel fiind, se apreciază ca fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 soluţia instanţei de apel ce a presupus anularea sentinţei civile nr. 1299/4.11.2015 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare în primă instanță Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
Prin urmare, în temeiul art. 488 (1) pct. 5 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul declarat, a casat decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, pentru continuarea judecăţii.
Cea din urmă critică a recursului, întemeiată pe motivul prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 6 Cod procedură civilă şi susţinută prin aceea că dispozitivul deciziei atacate nu ar reflecta soluţia din considerente, respectiv anularea nu doar a sentinţei nr. 1299 din 04.11.2015, ci şi a încheierii din 14.10.2015, nu a putut fi primită pentru explicaţiile regăsite în analiza criticilor subsumate motivului legal prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
