Articole incidente: C. proc. civ., art. 133 pct. 2, art. 1065, art. 1072 alin. (1) | Legea nr. 62/2011, art. 210 | C. civ., art. 87, art. 91 | Regulamentul UE nr. 1215/2012, art. 21 alin. (1) lit. a), lit. b) par. ii)
În cazul în care, într-un litigiu de muncă, reclamantul are domiciliul într-un alt stat membru al Uniunii Europene, exercitându-și opțiunea asupra competenţei instanţei de la domiciliul ales al reprezentantului său în proces, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 21 lit. b) din Regulamentul UE nr. 1215/2012, ipoteză în care era reglementată şi competenţa teritorială, ci ale art. 21 alin. (1) lit. a) din Regulamentul UE nr. 1215/2012 ce reglementează doar competenţa internaţională, nefiind efectuată o alegere de competenţă teritorială potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, sunt incidente dispoziţiile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ. care statuează că dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1) ale acestui text, nu se poate identifica instanţa competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competenţă materială procesuală proprii conflictelor de muncă, la secţia specializată a Tribunalului Bucureşti. – I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 208 din 28 ianuarie 2020
Prin acţiunea înregistrată la data de 07 februarie 2019, sub dosar nr. x/111/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.A., ca instanţa să constate că activitatea desfăşurată de el în cadrul pârâtei, în perioada 10.10.1972 – 16.11.1989, se încadrează în grupa I de muncă, precum şi obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverinţe în acest sens, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr.693/LM/2019 s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bihor, invocată din oficiu, şi, în consecinţă, s-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de A., cu domiciliul în Ungaria, Budapesta şi domiciliul ales la sediul secundar al avocatului C., în Oradea, str. X nr. 17, apt. 9, judeţul Bihor, în contradictoriu cu pârâta B., cu sediul în Cluj Napoca, str. Y nr. 28 A, judeţul Cluj, (…) în favoarea Tribunalului Bucureşti.
În pronunţarea acestei soluţii, instanţa s-a raportat la următoarele aspecte:
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant are ca obiect constatarea faptului că activitatea desfăşurată de reclamant în cadrul pârâtei se încadrează în grupa I de muncă, precum şi eliberarea unei adeverinţe în acest sens.
Competenţa teritorială aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul reclamantul, potrivit art. 269 C. muncii coroborat cu prevederile art. 208 – 210 din Legea nr. 62/2011 şi art. 95 alin. (4) C. proc. civ.
În conformitate cu art. 129 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.
Se reţine că, faţă de norma de competenţă teritorială absolută prevăzută de art. 208 – 210 din Legea nr. 62/2011, astfel de litigii de natura celui din cauză sunt date în competenţa tribunalului în circumscripţia căruia îşi are domiciliul reclamantul.
Chestiunea juridică care interesează în cauză, în raport de acest text legal, este aceea de interpretare a noţiunii de domiciliu.
În acest sens, instanţa reţine că noţiunea de domiciliu este definită de art. 87 C. civ., care prevede că „domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este în locul unde îşi are principala aşezare”. Totodată, art. 91 prevede, la alin. (1), că „dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate”.
Din cuprinsul acţiunii rezultă că reclamantul are domiciliul în Ungaria, ceea ce face incidente dispoziţiile art. 1072 C. proc. civ., care prevăd că „dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanţa competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competenţă materială, la Judecătoria sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, respectiv la Tribunalul Bucureşti”.
Chiar dacă reclamantul şi-a indicat un domiciliu procedural ales pe raza judeţului Bihor, respectiv la mandatarul acestuia, acest domiciliu nu poate atrage competenţa Tribunalului Bihor, având în vedere domiciliul stabil şi efectiv al acestuia, iar nu sediul mandatarului ales.
În opinia instanţei, dacă s-ar admite determinarea competenţei în raport de domiciliul/sediul mandatarului reclamantului, s-ar ajunge la situaţia în care acestuia i s-ar permite să aleagă instanţa la care să se judece (într-un caz de competenţă absolută) în funcţie de domiciliul mandatarului, ceea ce contravine regimului juridic al competenţei teritoriale exclusive.
Faţă de considerentele expuse în cele ce preced, cum domiciliul reclamantului nu este în România, ci în străinătate şi cum, pe cale de consecinţă, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptăţit să soluţioneze litigiul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1072 C. proc. civ. şi ale art. 153 litera „i” , coroborat cu art. 269 C. muncii şi art. 208 – 210 din Legea nr. 62/2011, instanţa a apreciat că ar aparţine Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, competenţa teritorială.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 16 iulie 2019, sub nr. x/111/2019.
Astfel învestit, Tribunalul Bucureşti a pronunţat Sentinţa civilă nr. 5444 din 10 octombrie 2019, prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Bihor şi a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
În fundamentarea acestei hotărâri, cea de-a doua instanţă a reţinut următoarele:
Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată – litigiu de muncă, tribunalul reţine că devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (2) C. muncii potrivit cărora, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, din care rezultă că legiuitorul a reglementat în mod imperativ competenţa teritorială pentru soluţionarea unor astfel de cauze.
Raportat la împrejurarea că domiciliul reclamantului nu se regăseşte pe teritoriul României, iar acesta nu a făcut dovada că ar avea o reşedinţă în Bucureşti, însă se regăseşte pe teritoriul unui stat membru al UE, respectiv Ungaria, rezultă că devin incidente dispoziţiile art. 21 lit. b (ii) din Regulamentul UE 1215/2012, potrivit cărora este competentă instanţa de la locul unde a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe reclamant, respectiv D. Oradea – Marghita.
Tribunalul reţine, totodată, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1072 C. proc. civ., invocate de Tribunalul Bihor, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile stipulate pentru a atrage competenţa Tribunalului Bucureşti, respectiv aceea de a nu se putea identifica instanţa competentă să judece cauza. Dimpotrivă, potrivit Regulamentului UE incident în cauză, menţionat anterior, se poate identifica instanţa competentă să judece cauza, motiv pentru care dispoziţiile art. 1072 alin. (2) nu sunt aplicabile în speţa dedusă judecăţii.
Având în vedere că aceste dispoziţii legale stabilesc imperativ care este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauze având ca obiect litigiile de muncă în cazuri ca cel de faţă, Tribunalul, faţă de dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., art. 130 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Bihor.
Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces, condiţie îndeplinită în cauză.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă priveşte un conflict de muncă, iar potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, competenţa teritorială în cazul acestor litigii aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.
Legea dialogului social nr. 62/2011, prin art. 210, statuează regula că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Această normă legală instituie, deci, un beneficiu în favoarea salariatului căruia i se permite să opteze între două instanţe deopotrivă competente.
Or, în cauză, la 07 februarie 2019, data de înregistrare a acţiunii, potrivit actelor dosarului, reclamantul nu avea domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă în România, raporturile de muncă cu pârâta încetaseră, litigiul privind doar activitatea desfăşurată în cadrul societăţii pârâte în perioada 10.10.1972 – 16.11.1989 şi nici nu s-a efectuat o alegere de competenţă teritorială a instanţei de la sediul pârâtei, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, astfel încât textele legale anterior menţionate nu îşi găsesc utilitatea în stabilirea competenţei.
Reclamantul s-a adresat Tribunalului Bihor, respectiv instanţei de la sediul procesual ales al reprezentantului său în proces, situat în România. O asemenea alegere nu putea privi decât comunicarea actelor de procedură pe parcursul procesului şi nu putea fi luată în considerare în ce priveşte competenţa teritorială legată de „domiciliul” sau „reşedinţa” reclamantului, în sensul art. 87 şi 91 C. civ., cum corect a reţinut şi prima instanţă sesizată.
Instanţele aflate în conflict sesizează existenţa elementului de extraneitate al procesului declanşat împotriva angajatorului, determinat de lipsa unui domiciliu sau reşedinţe pe teritoriul României a reclamantului, motiv pentru care sunt aplicabile dispoziţiile art. 1065 din Cartea a III-a a Codului de procedură civilă, coroborate cu dispoziţiile art. 1072 alin. (1) din acelaşi cod.
Este de observat şi că nu a format obiectul disputei soluţionarea conflictului de muncă dedus judecăţii potrivit legii procesuale naţionale.
Pe de altă parte, nu pot fi reţinute argumentele Tribunalului Bucureşti privind determinarea competenţei teritoriale în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (1) lit. b din Regulamentul UE 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială – Secţiunea pentru materia conflictelor individuale de muncă.
Se observă că, urmare a faptului că reclamantul are domiciliul într-un alt stat membru al Uniunii Europene (Ungaria), competenţa internaţională a instanţelor române decurge din prevederile art. 21 alin. (1) lit. a) ale acestui Regulament, potrivit cu care angajatorul poate fi chemat în judecată în faţa instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat (societatea pârâtă are sediul în Cluj Napoca – România), şi nu din prevederile art. 21 alin. (1) lit. b) par. ii) care privesc alternativ posibilitatea acţionării în instanţă a angajatorului „într-un alt stat membru”, respectiv „dacă angajatul nu îşi desfăşoară sau nu şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea pe teritoriul aceleiaşi ţări, înaintea instanţelor de la locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta”.
În cauză, reclamantul şi-a exercitat dreptul de opţiune pentru instanţele statului de „domiciliu” al angajatorului, noţiune ce include sediul din România, în virtutea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) lit. a) din Regulament, care reglementează doar competenţa internaţională, şi nu pentru instanţa de la locul desemnat de lit. b) a art. 21 alin. (1), ipoteză în care era reglementată şi competenţa teritorială.
Prin urmare, pentru stabilirea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei nu avea nicio relevanţă ultimul loc în care angajatul şi-a desfăşurat activitatea, din Oradea – Marghita, nefiind competent Tribunalul Bihor, ci urmau a fi aplicate criteriile determinate de Codul de procedură civilă.
În atare situaţie, erau incidente dispoziţiile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ. care statuează că, dacă în aplicarea prevederilor alin. (1) ale acestui text, nu se poate identifica instanţa competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competenţă materială procesuală proprii conflictelor de muncă, la secţia specializată a Tribunalului Bucureşti.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.