Articole incidente: C. proc. civ., art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a), art. 451 alin. (2), art. 452
Aplicarea amenzii judiciare este lăsată de legiuitor la latitudinea instanței judecătorești, care apreciază în concret, în funcție de circumstanțele cauzei, prefigurând consecinţele pe care le-ar putea produce amenda asupra condiției subiectelor de drept susceptibile de sancționare, dacă este sau nu cazul să dispună o atare măsură în cauza pendinte, și nu cu privire la o altă/alte cauze purtate între aceleași părți, aflate pe rolul altor instanțe de judecată.
Așadar, amenda judiciară nu este la latitudinea părților, ea putând fi dispusă de către instanța de judecată, și vizează existența unei fapte ilicite constând în abaterea judiciară prevăzută în mod expres de lege, neexistând posibilitatea pentru instanţa judecătorească să dispună aplicarea unei amenzi judiciare pentru fapte săvârşite în legătură cu un alt proces decât cel judecat în cauza respectivă.
Prin urmare, este legală soluția instanțelor de fond, de respingere ca inadmisibilă a cererii reclamantei de aplicare a unei amenzi judiciare pârâtei pentru introducerea cu rea-credință a mai multor cereri de chemare în judecată. – I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1301 din 9 iulie 2020
A. Obiectul cererii introductive
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/299/2015 din 11 martie 2015, reclamanta A. SA a chemat în judecată pe pârâta B. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâta la plata daunelor morale în valoare de 10.000 lei și să o oblige să înceteze abuzul de minoritate împotriva intereselor legitime ale societății reclamante, precum și să dispună aplicarea dispozițiilor art. 187 alin. 1 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., respectiv aplicarea unei amenzi judiciare de 1000 lei pârâtei B. SA pentru introducerea cu rea-credință a unor cereri de chemare în judecată și pentru exercitarea căilor de atac vădit netemeinice.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 15 C. civ. și art. 1361 din Legea nr. 31/1990.
2. Pârâta B. SA a invocat la data de 3 septembrie 2015 excepția autorității de lucru judecat, arătând că instanțele de judecată au constatat de două ori faptul că B. nu a săvârșit un abuz de minoritate, existând, în sensul art. 430 alin. 1 C. proc. civ., autoritate de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarele nr. x/2/2013 și nr. x/95/2013.
3. Prin sentința civilă nr. 15089 din 3 septembrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială în soluționarea cauzei și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția a VI-a civilă.
4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2015 din 5 octombrie 2015.
5. La data de 11 noiembrie 2015 reclamanta a formulat o cerere completatoare a cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la publicarea și menținerea pe o perioadă de cel puțin trei ani pe pagina oficială de internet a dezmințirii cu privire la una din faptele nereale prezentate cu ocazia evenimentului ”Z.”, și anume aceea că reclamanta A. s-ar fi aflat în insolvență din iunie 2012 până în 2013.
În drept, art. 204 C. proc. civ.
6. Pârâta a solicitat prin întâmpinare să se constate decăderea reclamantei din dreptul de a formula cererea modificatoare și, pe fond, respingerea acestei cereri modificatoare.
7. La solicitarea tribunalului, reclamanta a precizat capătul doi al cererii de chemare în judecată, cu privire la obligarea pârâtei să înceteze abuzul de minoritate împotriva intereselor legitime ale reclamantei A., arătând că înțelege să solicite ca pârâta să fie obligată să retragă de pe site-ul său materialul prezentat la X 2014 în care face afirmația că reclamanta s-a aflat în insolvență în perioada iunie 2012 – 2013.
B. Hotărârea primei instanțe
8. Prin sentința civilă nr. 4277 din 14 iulie 2016, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a constatat tardivitatea cererii completatoare depusă de către reclamantă la termenul din 12 noiembrie 2015.
A respins, ca inadmisibilă, cererea de aplicare a unei amenzi judiciare pârâtei.
A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe
9. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Societatea A. SA, administrată în sistem dualist.
10. Reclamanta-apelantă a solicitat modificarea în totalitate a hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtei-intimate B. SA la daune morale/prejudiciu de imagine în valoare de 10.000 lei și la încetarea abuzului de minoritate, susținând că sentința apelată este netemeinică și nelegală.
În drept, art. 466 și urm. C. proc. civ.
11. Pârâta-intimată a depus întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a apelului și păstrarea hotărârii tribunalului, ca fiind legală și temeinică.
D. Hotărârea instanței de apel
12. Prin decizia civilă nr. 265 A din 9 februarie 2018, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta-apelantă A. SA.
A respins, ca neîntemeiate, cererile privind plata cheltuielilor de judecată.
Instanța de apel a analizat motivele de apel prin prisma dispozițiilor art. 476 – 479 C. proc. civ.
13. Cât privește cererea pârâtei-intimate de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată făcute în faza apelului, instanța de apel a constatat că nu sunt întrunite exigențele impuse de art. 452 coroborat cu art. 451 alin. 2 C. proc. civ.
E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel
14. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele Societatea A. SA, precum și pârâta B. SA.
15. Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanței de apel prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., considerând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și a solicitat casarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
16. În dezvoltarea motivului de recurs recurenta-reclamantă a arătat că decizia atacată este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
17. Astfel, consideră recurenta-reclamantă, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 204 alin. 1 teza I C. proc. civ. și art. 131 alin. 1 teza I C. proc. civ., întrucât la primul termen de judecată, din 3 septembrie 2015, instanța de judecată și-a declinat competența materială de soluționare a cauzei ori, în opinia recurentei-reclamante, citarea părților pentru acel termen de judecată nu poate fi apreciată ca fiind legală, pentru că părțile au fost citate de o instanță care nu era competentă să judece cauza.
Consideră recurenta-reclamantă că, în acest context, trebuie considerat ca fiind primul termen de judecată termenul din data de 12 noiembrie 2015, în fața Tribunalului București, ca instanță competentă să soluționeze cauza.
18. Susţine recurenta-reclamantă că cererea privind aplicarea unei amenzi judiciare în temeiul art. 187 alin. 1 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. este admisibilă, aplicarea amenzii judiciare fiind lăsată de legiuitor la latitudinea instanței judecătorești, iar instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 187 și art. 190 C. proc. civ., întrucât noua conduită a B. SA reiese nu numai din numărul mare al cererilor de chemare în judecată și care s-au dovedit a fi neîntemeiate, cât și din conținutul acestor cereri și al volumului mare de muncă la care au fost supuse instituțiile statului pentru a analiza cererile abuzive ale B.
19. Cât privește respingerea ca neîntemeiate a capetelor unu și doi din cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă apreciază că nu poate fi reținută soluția instanței de apel în sensul că nu s-a făcut dovada unei fapte ilicite și nici a unui prejudiciu pentru că pe site-ul B. la termenele din 12 noiembrie 2015 și 21 ianuarie 2016 era menținut materialul informativ în care se face afirmația că A. s-a aflat în insolvență din iunie 2012 până în 2013.
Instanța de fond, cât și instanța de apel, a mai arătat recurenta-reclamantă, au reținut că afirmația menționată ar reprezenta o simplă eroare materială, fără a corobora însă această pretinsă eroare materială cu celelalte afirmații și publicații în presă ale B. SA.
Consideră recurenta-reclamantă că în cauză sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâtei, respectiv fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate, pârâta B. urmând să fie obligată la plata daunelor morale/prejudiciu de imagine în valoare de 10.000 lei și la încetarea abuzului de minoritate.
20. Recurenta-pârâtă B. SA critică decizia atacată în ceea ce privește respingerea cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca nefondată, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea către Curtea de Apel București pentru o nouă judecată.
Recurenta-pârâtă a susținut că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 și art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
21. A arătat recurenta-pârâtă că motivarea deciziei pronunţate de către instanța de apel cu privire la respingerea cheltuielilor de judecată este contradictorie, instanța de apel făcând trimitere la dispozițiile art. 452 coroborat cu art. 451 alin. 2 C. proc. civ., dispoziții ce fac referire la reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, dar, din analiza deciziei atacate nu rezultă nicio mențiune referitoare la caracterul excesiv al cheltuielilor pretinse de B. în legătură cu dosarul de față, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată fiind respinsă în integralitate.
22. De asemenea, a susținut recurenta-pârâtă, decizia recurată în ceea ce privește cheltuielile de judecată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1349 C. civ.
Astfel, contrar celor reținute de către instanța de apel, în sensul că nu rezultă că onorariile au fost plătite pentru serviciile prestate în legătură cu prezentul litigiu, în cazul de față sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 C. civ., inclusiv legătura de cauzalitate, fapt ce rezultă din facturile depuse la dosarul cauzei.
Consideră recurenta-pârâtă că a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă suma de 10.968,47 lei care reprezintă cheltuieli de judecată, respectiv facturi fiscale, facturi proforme, fișe contabile, extrase de cont, aferente acestui litigiu, instanța de apel apreciind în mod greșit că nu sunt întrunite exigențele răspunderii civile în cazul prejudiciilor provocate de partea care a pierdut procesul.
F. Apărările recurentei-intimate-reclamante A. SA
23. A. SA a solicitat prin întâmpinarea depusă respingerea recursului declarat de către pârâta B. SA, în speță nefiind întrunite condițiile reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ., în ceea ce privește respingerea cererii B. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.
În mod corect, a susținut reclamanta, analizând actele depuse în probațiune pe acest aspect, instanța de apel a reținut că în cuprinsul facturilor depuse de B. nu se face nicio referire la contractul de asistență juridică încheiat în prezenta cauză între B. și societatea de avocatură, respectiv la contractul menționat pe împuternicirea avocațială aflată la fila – 32 din dosar, cu nr. 1980048/2017.
G. Apărările recurentei-intimate-pârâte B. SA
24. B. SA a depus întâmpinare la recursul reclamantei A. SA, solicitând respingerea acestuia.
25. A susținut pârâta-intimată că, în realitate, reclamanta-recurentă nu a formulat nicio critică de nelegalitate a deciziei pronunțate de instanța de apel, ci a reiterat paragraf cu paragraf, punct cu punct, motivele prezentate în cererea de apel și indicând doar formal motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
– Decizia instanței de apel este legală, a arătat intimata-pârâtă, în cauză B. nu s-a folosit de niciun drept pe care îl are în calitate de acționar al A. SA, materialul informativ publicat nu a cauzat prejudicii societății A. și acționarilor acesteia, B., în calitate de acționar al societății reclamante nedorind discreditarea acesteia, ci fiind interesat de buna imagine a acesteia, care să îi asigure succesul pe piața de energie și obținerea unui profit cât mai mare.
– Cât privește criticile recurentei referitoare la încetarea abuzului de minoritate prin retragerea de pe site a materialului informativ, acestea sunt nefondate, acest capăt de cerere rămânând fără obiect din moment ce B. SA a înlocuit la data de 6 aprilie 2016 materialul informativ care conținea eroarea materială și a depus în instanță materialul informativ actualizat (extras) care atestă înlăturarea erorii materiale.
26. La data de 5 martie 2020 pârâta-intimată B. SA a depus note de ședință prin care solicită admiterea excepției autorității de lucru judecat și respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, în raport de decizia civilă nr. 837 din 31 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/95/2013, prin care au fost respinse ca nefondate pretențiile A. din cererea reconvențională referitoare la existența abuzului de minoritate, acestea fiind apreciate de către instanță ca apărări de fond, în raport de faptul că excepția a mai fost ridicată în fața instanței de fond.
H. Considerentele instanței de recurs
27. Analizând recursurile din perspectiva criticilor formulate și a motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a constatat următoarele:
28. Recursul declarat de către reclamanta-recurentă A. SA, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii.
Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).
Interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.
Aplicarea greșită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului și apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.
29. Rezultă că actualul art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. precizează fără echivoc faptul că reprezintă motiv de casare numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce exclude posibilitatea ca în cadrul acestui motiv să se invoce încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de procedură.
Nulitatea actelor de procedură, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic și indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, poate fi analizată doar din perspectiva art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. pentru a se constata dacă reprezintă sau nu motiv pentru casarea hotărârii.
Invocarea pe calea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. a nerespectării unor reguli de procedură nu este posibilă.
În speță, recurenta-reclamantă critică în primul argument din recurs modalitatea de aplicare de către instanța de fond a art. 204 alin. 1 teza I C. proc. civ. și art. 131 alin. 1 teza I C. proc. civ., modalitate menținută prin hotărârea instanței de apel, texte de lege care vizează procedura în fața primei instanțe și care nu pot fi analizate prin prisma art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., temei de drept ce stă la baza motivării în drept a recursului recurentei-reclamante, astfel încât această critică adusă hotărârii instanței de apel va fi înlăturată, neavând suport legal în dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
30. Cât privește petitul din cererea de chemare în judecată care vizează dispunerea de către instanță a unei amenzi judiciare, în temeiul art. 187 alin. 1 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., Înalta Curte constată că în mod judicios atât instanța de fond, cât și instanța de apel au respins ca inadmisibil acest capăt de cerere.
În cazul amenzii judiciare, prejudiciul săvârșit prin abaterea judiciară aparține statului și vizează afectarea procesului de înfăptuire a justiției, ca serviciu public.
Aplicarea amenzii judiciare este lăsată de legiuitor la latitudinea instanței judecătorești, care apreciază în concret, în funcție de circumstanțele cauzei, prefigurând consecinţele pe care le-ar putea produce amenda asupra condiției subiectelor de drept susceptibile de sancționare, dacă este sau nu cazul să dispună o atare măsură în cauza pendinte (și nu cu privire la o altă/alte cauze purtate între aceleași părți, aflate pe rolul altor instanțe de judecată).
Așadar, în mod corect instanța de fond și instanța de apel au apreciat că amenda judiciară nu este la latitudinea părților, ea putând fi dispusă de către instanța de judecată și vizează existența unei fapte ilicite constând în abaterea judiciară prevăzută în mod expres de lege, neexistând posibilitatea pentru instanţa judecătorească să dispună aplicarea unei amenzi judiciare pentru fapte săvârşite în legătură cu un alt proces, decât cel judecat în cauza respectivă.
Faţă de cele ce preced şi această critică adusă hotărârii instanţei de apel este respinsă ca nefondată.
31. Ultima critică adusă de către recurenta-reclamantă hotărârii pronunţate de către instanţa de apel vizează respingerea ca neîntemeiate a capetelor de cerere prin care solicita obligarea pârâtei la plata daunelor morale în valoare de 10.000 lei şi obligarea pârâtei la încetarea abuzului de minoritate împotriva intereselor legitime ale societăţii reclamante.
Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată.
Astfel, deşi recurenta-reclamantă invocă drept temei legal al recursului său dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ., în dezvoltarea în fapt a acestui motiv de casare nu precizează nici un text de lege care ar fi fost încălcat sau aplicat greşit de către instanţa de apel, motivele dezvoltate în cererea de recurs fiind doar o reiterare a motivelor indicate prin cererea de apel.
Toate argumentele recurentei-reclamante reprezintă o relatare a situaţiei de fapt şi a greşitei interpretări a acestei situaţii de către cele două instanţe, de fond şi de apel, pe baza probatoriilor administrate în cauză, care au condus la constatarea că, în cauză, pârâta-intimată nu se face vinovată de săvârşirea unui abuz de minoritate, iar recurenta-reclamantă nu a dovedit existenţa vreunui prejudiciu suportat ca urmare a faptei săvârşite de către pârâta-intimată.
Se reţine că argumentele aduse de către recurenta-reclamantă în susţinerea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt de netemeinicie a hotărârii atacate, şi nu de nelegalitate, neexistând în cauză critici care să creeze remedierea oricărei nelegalităţi pe tărâmul dreptului substanţial, recurenta-reclamantă făcând vorbire de altfel, despre „netemeinicia” şi nelegalitatea hotărârii recurate.
Cum analiza şi aprecierea faptelor, administrarea şi interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care ţin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi această critică adusă hotărârii atacate, ca nefondată.
32. Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte constată recursul declarat de recurenta-reclamantă ca fiind nefondat, nefiind incident motivul de casare invocat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
33. Recursul declarat de către recurenta-pârâtă B. SA, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.
Recurenta-pârâtă a susţinut, cu privire la considerentele instanţei de apel care vizează respingerea cheltuielilor de judecată solicitate de către B. SA, că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, deşi face trimitere la dispoziţiile art. 451 alin. 2 care permite instanţei, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, a respins în integralitate solicitarea B. de acordare a cheltuielilor de judecată.
Motivele contradictorii reclamate de către recurenta-pârâtă ar presupune ca, în speţă, hotărârea instanţei de apel să cuprindă unele considerente din care să rezulte temeinicia pretenţiilor şi alte considerente din care să rezulte netemeinicia acestora.
Înalta Curte constată însă că, în speţă, instanţa de prim control judiciar a respins cererea B. SA, de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, în sumă de 10.968,47 lei, prin raportare la dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., apreciind că B. nu a dovedit prin înscrisurile depuse în probatoriu existenţa şi întinderea cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul dosar.
Trimiterea la dispoziţiile art. 451 alin. 2 C. proc. civ. este făcută în contextul în care cheltuielile de judecată solicitate vizează exclusiv cheltuielile reprezentând onorariu de avocat, iar măsura luată de către instanţă (de reducere a acestora, sau de respingere, în speţă) nu va afecta în nicio modalitate raporturile dintre avocat şi clientul său, plata onorariului de avocat efectuându-se de către client în temeiul raportului juridic de drept material decurgând din contractul de asistenţă juridică încheiat între parte şi avocatul său, şi nu ca urmare a raportului de drept procesual civil reglementat prin dispoziţiile art. 452 C. proc. civ.
Se reţine că hotărârea instanţei de apel este judicios motivată în ceea ce priveşte respingerea cererii B. SA de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial, nefiind întrunite motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.
34. Cât priveşte critica de nelegalitate a aceleiaşi dispoziţii a instanţei de apel, de respingere a cheltuielilor de judecată solicitate de către B. SA, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată.
Instanţa de apel a motivat această soluţie prin analiza actelor depuse în probaţiune pe acest aspect, respectiv a facturilor fiscale şi proforma, a contractului de asistenţă juridică, a împuternicirilor avocaţiale, apreciind că B. SA nu a făcut dovada cheltuielilor solicitate cu titlu de onorariu avocaţial, în sensul cerut de dispoziţiile art. 452 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că cele reclamate de către recurenta-pârâtă sunt elemente care ţin de temeinicia respingerii cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată de către instanţa de apel, interpretarea probelor, a chestiunilor de fapt (questio facti), ţinând de aprecierea suverană a instanţelor de fond.
Atributul esenţial al instanţei de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speţă, nu există critici de nelegalitate în sensul exigenţelor art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
35. Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a respins apelul reclamantei îndreptat împotriva sentinţei civile nr. 4277 din 14 iulie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, hotărârea instanţei de apel fiind legală, după cum, în mod legal, instanţa de apel a respins şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către pârâta-intimată, neregăsindu-se motive de nelegalitate de natură a atrage casarea deciziei recurate.
36. Având în vedere considerentele ce preced, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursurile, ca nefondate.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
