Articole incidente: C. civ. din 1864, art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2)
În virtutea principiului relativității, hotărârea judecătorească poate genera drepturi și obligații doar părților în proces, dar asta nu înseamnă că terții pot ignora situația juridică creată prin hotărârea judecătorească pronunțată. În cazul lor, obligativitatea hotărârii judecătorești se manifestă sub forma opozabilității situației juridice care a luat naștere în urma pronunțării hotărârii judecătorești irevocabile. Față de terți, această situație juridică are valoarea unui fapt juridic, rămânându-le deschisă acestora posibilitatea administrării probei contrare.
În aceste condiții, partea care a avut calitatea de pârât într-un litigiu anterior se poate prevala ulterior față de un terț de hotărârea irevocabilă pronunțată în dezbaterea judiciară anterioară ca mijloc de probă, iar nu cu autoritatea de lucru judecat, terțul pârât având posibilitatea de a demonstra o situație de fapt distinctă de cea invocată de reclamant în baza constatărilor hotărârii judecătorești irevocabile anterioare. – I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1899 din 08 octombrie 2020
Prin sentinţa civilă nr. 1216/24.04.2018, pronunțată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2015: s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active; a fost admisă în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanta SC A. SRL; a fost obligată pârâta B. SA să plătească reclamantei, cu titlu de despăgubiri, următoarele sume: 40.000 euro, 94.326 lei şi 9.009 lei, cu dobândă legală aferentă calculată de la data de 22.07.2015 până la data plăţii efective; precum și la plata sumei de 15.714,48 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.
Prin decizia civilă nr. 2002 A/2019 din 29 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta pârâtă B. SA, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, a menținut dispozițiile sentinței atacate referitoare la excepția lipsei calității procesuale active și a obligat intimata să plătească apelantei suma de 10.210,76 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
În susținerea motivului de recurs, recurenta-reclamantă a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, care ar fi condus instanța de apel la a da eficiență dispozițiilor art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. 1864 în detrimentul celor prevăzute de art. 430-431 C. proc. civ., deși litigiul de față a fost guvernat de legea procedurală în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată.
Totodată, a invocat greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 430 -431, art. 435 C. proc. civ. prin înlăturarea puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în litigiul anterior, care au stabilit îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii sale civile delictuale, reținând că activitatea de ridicare a construcției din strada Y., nr. 8 a fost cauza avariilor imobilului învecinat, de la nr. 6.
Recurenta a susținut că excepția puterii de lucru judecat diferă de excepția autorității de lucru judecat și impune obligativitatea unei hotărâri judecătorești, fără ca în al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză, fiind dezvoltată pe baza principiului că hotărârea judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre, astfel încât problema de drept tranșată printr-o hotărâre irevocabilă, chiar și pe cale incidentală, să nu poată fi soluționată diferit în cadrul unui alt litigiu.
În subsidiar, a susținut că, și în situația în care s-ar considera că hotărârea judecătorească anterioară creează doar o prezumție simplă în raport cu terții, dispozițiile art. 431 alin. (2) și art. 435 alin. (2) C. proc. civ. ar fi fost aplicabile, opozabilitatea hotărârii nefiind înlăturată decât prin proba contrară realizată de terț, aceasta putând consta doar în probe noi, suplimentare, neavute în vedere în litigiul anterior, și nu într-o expertiză cu aceleași obiective ca cea efectuată în litigiul anterior, chiar dacă s-a ajuns la alte concluzii, cu atât mai mult cu cât noua expertiză s-a realizat în condiții mai puțin prielnice, pe baza acelorași documente, dar fără a fi posibilă cercetarea la fața locului, și nu a oferit, în final, nicio explicație cu privire la prăbușirea imobilului învecinat.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat nefondat recursul pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește critica recurentei referitoare la normele procedurale aplicabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prezentul litigiu este guvernat de dispozițiile Codului de procedură civilă 2010, în baza art. 3 din Legea nr. 76/2012, și, incontestabil, a fost judecat potrivit acestor norme.
În cauză, s-a pus în discuție puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/301/2010, reclamanta invocând în susținerea acțiunii sale aspecte de fapt și de drept tranșate irevocabil în dosarul anterior. Oferind soluții diferite asupra acestui argument al reclamantei, instanțele de fond au reținut deopotrivă incidența dispozițiilor art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864, înlăturând aplicabilitatea prevederilor art. 430-431 C. proc. civ. 2010, aspect criticat de recurent.
În acest cadru, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanțele de fond au reținut în mod corect aplicabilitatea dispozițiilor art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. 1864 în ceea ce privește efectele hotărârii judecătorești irevocabile pronunțate în dosarul nr. x/301/2010. Ca efect esențial al unei hotărâri judecătorești, puterea de lucru judecat nu putea fi guvernată decât de normele care au guvernat întreg litigiul. Or, dosarul nr. x/301/2010 a fost judecat potrivit normelor procedurale în vigoare, cele prevăzute de Codul de procedură civilă 1865, aspect necontestat de recurentă. În acest context, autoritatea de lucru judecat, ca excepție procesuală sau ca prezumție, ca mijloc de probă în litigii viitoare, era reglementată de dispozițiile cuprinse în Codul civil 1864 reținute de instanțele de fond.
Înlăturând aceste critici ale recurentei, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază, totodată, că, indiferent de normele aplicabile, efectul invocat de reclamantă cu privire la hotărârea irevocabilă pronunțată în dosarul nr. x/301/2010 era recunoscut deopotrivă. Chiar în absența unei reglementări exprese nuanțate cum regăsim în cuprinsul Codului de procedură civilă 2010, în contextul vechiului Cod de procedură civilă 1865, pornind de la dispozițiile cuprinse în art. 1200-1202 C. civ., doctrina și jurisprudența au recunoscut nu doar autoritatea de lucru judecat a dispozitivului unei hotărâri judecătorești irevocabile, ci și puterea de lucru judecat a considerentelor acesteia, care tranșează aspecte de fapt și de drept deduse judecății și slujesc fundamentării soluției pronunțate de instanțe.
Prin urmare, nemulțumirea recurentei izvorăște nu din alegerea normelor incidente, ci din modalitatea concretă de aplicare a acestora la cauza de față. Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, pornind de la premisa că pârâta din prezenta cauză nu a fost parte în procesul anterior, instanța de apel a făcut o corectă distincție între puterea/autoritatea de lucru judecat a considerentelor unei hotărâri judecătorești irevocabile, manifestată între părțile aflate în litigiu, și opozabilitatea acestora față de terții care nu au participat la demersul judiciar anterior.
În virtutea principiului relativității, hotărârea judecătorească poate genera drepturi și obligații doar părților în proces, dar asta nu înseamnă că terții pot ignora situația juridică creată prin hotărârea judecătorească pronunțată. În cazul lor, obligativitatea hotărârii judecătorești se manifestă sub forma opozabilității situației juridice care a luat naștere în urma pronunțării hotărârii judecătorești irevocabile. Față de terți, această situație juridică are valoarea unui fapt juridic, rămânându-le deschisă acestora posibilitatea administrării probei contrare.
În consecință, distincția pe care recurenta o face între excepția puterii de lucru judecat și cea a autorității de lucru judecat nu este corectă, acestea reprezentând, în realitate, în terminologia creată în contextul vechiului Cod de procedură civilă, manifestări ale aceluiași efect al unei hotărâri judecătorești irevocabile între părțile care s-au aflat în proces. Distincția importantă în cauză și care a condus la analiza subsecventă a instanței de apel, ce o nemulțumește pe recurentă, izvora din manifestarea diferită a obligativității unei hotărâri judecătorești irevocabile față de o persoană care nu a fost parte în procesul anterior.
Concluziile anterioare, ce se regăsesc detaliat și în considerentele deciziei atacate, nu sunt alterate de faptul că, în prezenta cauză, pârâta are calitatea de asigurător, iar față de acesta se invoca producerea unui risc asigurat, ce se pretinde a fi constatat prin hotărârea judecătorească pronunțată anterior în litigiul la care aceasta nu a participat. Raportul juridic preexistent dintre reclamantă, în calitate de pârâtă în dosarul nr. x/301/2010, și pârâta din prezenta cauză, în calitate de asigurător, ar fi putut justifica formularea unei cereri de chemare în garanție în cadrul litigiului anterior, iar antrenarea asigurătorului, pe această cale în dosar, ar fi permis pronunțarea unei hotărâri judecătorești deopotrivă obligatorie și pentru acesta din urmă, cu respectarea tuturor garanțiilor cuvenite unui participant la proces. Cât timp reclamanta de față nu a ales această cale, opțiunea sa se reflectă în modalitatea limitată în care hotărârea judecătorească irevocabilă poate fi opusă pârâtei – asigurător.
În aceste condiții, pe baza probelor administrate nemijlocit în procesul de față, analizând devolutiv litigiul, instanța de apel a reținut că pârâta a fost în măsură să demonstreze o situație de fapt distinctă de cea invocată de reclamantă în baza constatărilor hotărârii judecătorești irevocabile anterioare. În consecință, instanța de apel a constatat că incidentul care a determinat angajarea răspunderii civile delictuale a reclamantei prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/301/2010 nu este susceptibil de a atrage răspunderea civilă contractuală a pârâtei în baza poliței de asigurare CAR/EAR nr. 002195/2007 deoarece nu sunt întrunite cerințele riscului asigurat, astfel cum acesta a fost definit convențional.
Încercând să combată aceste concluzii și să demonstreze că pârâta nu ar fi administrat proba contrară situației rezultate din hotărârea judecătorească anterioară, recurenta invocă în realitate critici de netemeinicie, incompatibile căii de atac extraordinare a recursului, modalitatea de interpretare și valorificare a probelor administrate în cauză rămânând prerogativa instanțelor de fond, necenzurabilă pe calea recursului.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul ca nefondat, menținând decizia atacată ca legală și temeinică.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
