Cereri de chemare în judecată având aceeași cauză, același obiect și aceleași părți. Respingerea primei acțiuni ca inadmisibilă. Analizarea excepției autorității de lucru judecat în cea de a doua cauză în raport cu prevederile articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Articole incidente: Constituția României, art. 20 | C.proc.civ., art. 430, art. 431 | C.E.D.O., art. 6
Autoritatea de lucru judecat priveşte şi hotărârile prin care s-au admis excepţii peremptorii, precum cea care vizează excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Astfel, art. 430 alin.1 C.pr.civ. prevede că hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.
Chiar dacă, în ambele procese, reclamanta a urmărit constatarea dreptului său de proprietate asupra aceluiaşi imobil, ca efect al prescripţiei achizitive de 30 de ani şi, prin urmare, există autoritate de lucru judecat între cele două acţiuni succesive, întemeiate pe aceleaşi fapte generatoare, imputate aceleiaşi persoane juridice, în calitate de pârât şi având, finalmente, ca obiect aceeaşi pretenţie, efectul negativ al autorităţii de lucru judecat al primei hotărâri prin care cererea promovată anterior a fost respinsă ca inadmisibilă nu poate fi opus în cea de a doua cauză. Aceasta întrucât deşi autoritatea de lucru judecat urmăreşte un scop legitim, acela care vizează respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, ca expresie a preeminenţei dreptului, inerentă unei societăţi democratice, astfel cum proclamă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii, ingerinţa în dreptul părţii reclamante de acces la o instanţă nu respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, în art. 6 alin. 1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil.
În explicitarea acestui drept, în jurisprudenţa Curţii europene, dreptul de acces la un tribunal este înţeles ca un drept de acces concret şi efectiv, care presupune ca justiţiabilul „să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta atingerea adusă drepturilor sale” (cauza Bellet contra Franţei nr. 23805/94 din 04.12.1995).
Pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă şi reală, iar nu iluzorie şi teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanţe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiţie.
Totodată, Curtea a statuat ca limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este compatibila cu prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţie, decât dacă prin aceasta se urmăreşte un scop legitim şi dacă există un grad rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat. – I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1693 din 17 septembrie 2020
1.Obiectul cereri de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată la 30.06.2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, reclamanta SC A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate dobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra terenurilor în suprafaţă de 6.505,75 m.p., respectiv 3.733,49 m.p., situate în Bucureşti, denumite incinta 1 şi incinta 2, prin efectul uzucapiunii de lungă durată, obţinut în urma joncţiunii posesiilor.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 194 din Codul de procedură civilă şi art. 1846, 1847, 1850, 1890 din vechiul Cod civil.
2.Hotărârile pronunţate în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1527 din 23.02.2016, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti – Secţia civilă, a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1315 din 03.10.2017, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins cererea formulată de reclamanta SC A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, faţă de sentinţa civilă nr. 6355 din 16.10.2006, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, în dosarul nr. x/303/2006, definitivă prin decizia civilă nr. 163A din 7.022007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, reclamanta a formulat apel.
3.Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr.1654A din 21.12.2018, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
4. Calea de atac exercitată în cauză.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin memoriul de recurs, recurentul a invocat incidenţa cazului de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ. formulând, în esenţă, următoarele critici:
Curtea de apel a reţinut greşit că nu operează puterea de lucru judecat în raport cu sentinţa civilă nr. 6355/2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6, în dosarul nr. x/303/2006, de vreme ce se poate observa că există identitate de părţi şi obiect între actuala cerere de chemare în judecată şi cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/303/2006: reclamanţii şi pârâţii sunt aceeaşi, iar obiectul celor două cereri este, de asemenea, identic întrucât finalitatea celor două acţiuni era aceeaşi, anume constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra aceluiaşi imobil ce face obiectul acţiunii de faţă;
Referitor la identitatea de cauză, recurentul susţine că fundamentul pretenţiei afirmate este acelaşi, situaţia de fapt calificată juridic fiind comună celor două acţiuni. Prin respingerea acţiunii formulate de reclamantă – de obligare a Municipiului Bucureşti prin Primar General la avizarea în conformitate cu HG nr. 834/1991 a documentaţiei în baza căreia urma să se elibereze certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, nu s-a schimbat cauza juridică a prezentei acţiuni faţă de cea existentă în dosarul nr. x/303/2006, finalitatea celor două acţiuni fiind aceeaşi, anume constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin uzucapiune, asupra aceluiaşi imobil, care face obiectul prezentei cauze.
Opiniază că sentinţa civilă nr. 6355/2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, în dosarul nr. x/303/2006, definitivă prin decizia civilă nr. 163A/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, irevocabilă prin nerecurare, se bucură de autoritate de lucru judecat, sens în care solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi rejudecând cauza, solicită admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii.
5.Apărările formulate în cauză.
Intimata SC A. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului, întrucât nu operează autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 6355/2006. Contrar celor susţinute de recurentă, temeiul juridic al prezentei cereri (causa petendi), respectiv fundamentul legal al dreptului valorificat în cauza de faţă, este diferit faţă de cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/303/2006. Se asemenea, făcând trimitere la cauza Lungoci contra României, intimata a susţinut că, potrivit art. 6 din Convenţia europeană, nu poate fi lipsită de posibilitatea clară şi concretă de a avea acces la o instanţă care să statueze, în fond, asupra pretenţiilor sale.
6.Soluţia şi considerentele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele care succed:
Recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanţa de apel a reţinut greşit că, în litigiul de faţă, nu operează autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 6355 din 16.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti şi a pretins aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 431 Cod procedură civilă, potrivit cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.
Aceste afirmaţii vor fi verificate în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.7 Cod procedură civilă, iar nu a pct.-ului 8, încadrare dată de recurent şi nici a pct.-ului 5 al aceluiaşi articol, întrucât acesta pretinde nerespectarea efectului negativ al lucrului judecat, ipoteză care reclamă problema verificării dacă, între cele două procese, există identitate de părţi, obiect şi cauză.
Pornind de la aceste premise, Înalta Curte constă că aspectele de nelegalitate care sunt îndreptate împotriva soluţiei din prezenta cauză sunt cele care vizează întrunirea triplei identităţi de elemente pentru a putea fi reţinută excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 6355 din 16.10.2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, în dosarul nr. x/303/2006, dat fiind faptul că există identitate de cauză în ceea ce priveşte cele două litigii.
Potrivit art. 431 alin.1 C.pr.civ., (1) nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. în condiţiile art. 432 C.pr.civ., excepţia autorităţii lucrului de judecat este de ordine publică, întrucât poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs, reglementare ce exprimă grija legiuitorului de a proteja stabilitatea raporturilor juridice dezlegate jurisdicţional, o nouă judecată asupra acestora fiind exclusă – fie pentru a le confirma, ceea ce ar fi inutil, fie pentru a le infirma, ceea ce ar fi inadmisibil.
Autoritatea de lucru judecat priveşte şi hotărârile prin care s-au admis excepţii peremptorii, precum cea care vizează excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Astfel, art. 430 alin.1 C.pr.civ. prevede că hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.
Relativ la cauza cererii de chemare în judecată, trebuie avut în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere, care nu se confundă nici cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele de dovadă a temeiului juridic, atât timp cât cauza juridică a unei cererii este reprezentată de fundamentul juridic al pretenţiei, actul sau faptul generator al dreptului, alături de împrejurările de fapt care au determinat promovarea acţiunii, la care se adaugă dispoziţiile legale incidente speţei. În ceea ce priveşte cauza prezentei cereri de chemare în judecată, înţeleasă ca situaţie de fapt calificată juridic, se observă, în consens cu susţinerile recurentului, că aceasta este identică cu cauza cererii promovate anterior şi respinse, definitiv şi irevocabil, ca inadmisibilă, atât timp cât pretenţiile deduse în cauza de faţă se întemeiază pe aceleaşi fapte generatoare ale acţiunii iniţiale, respectiv posesia utilă de lungă durată.
Aşadar, în ambele procese, reclamanta a urmărit constatarea dreptului său de proprietate asupra aceluiaşi imobil care face obiectul acţiunii de faţă, ca efect al prescripţiei achizitive de 30 de ani, ca rezultat al joncţiunii posesiei reclamantei cu cea a antecesoarelor sale de drept şi, prin urmare, se constată că există autoritate de lucru judecat între cele două acţiuni succesive, întemeiate pe aceleaşi fapte generatoare, imputate aceleiaşi persoane juridice, în calitate de pârât şi având, finalmente, ca obiect aceeaşi pretenţie, respectiv dobândirea, prin uzucapiunea de lungă durată, a dreptului de proprietate.
Întrucât cauza este faptul juridic sau material care constituie temeiul legal al dreptului pretins şi justificarea obiectului cerut, nu poate fi reţinută apărarea intimatei-reclamante potrivit căreia cele două procese purtate între părţi au cauze diferite.
Cauza celor două acţiuni are aceeaşi fundamentare legală a situaţiei de fapt, iar acest element al cererii de chemare în judecată nu este derivat din finalitatea parcurgerii unei anumite proceduri speciale, deoarece finalizarea demersului judiciar întreprins de reclamantă şi care a făcut obiectul dosarului nr. x/3/CA/2010 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal nu schimbă cauza acţiunii de faţă. Existenţa sentinţei civile nr. 2665 din 12.10.2010, prin care a fost soluţionat dosarul sus menţionat, la momentul promovării actualei cereri în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, introdusă de reclamantă, se dovedeşte a fi un element care nu interesează autoritatea de lucru judecat şi care nu poate să justifice, în sine, promovarea unei cereri de chemare în judecată identică, sub aspectul părţilor, obiectului şi cauzei cu o alta anterioară, soluţionată în mod irevocabil, de vreme ce faptele sunt identice, iar calificarea juridică este, de asemenea, identică cu a celor din acţiunea ce a fost finalizată prin pronunţarea sentinţei civile nr. 6355 din 16.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.
Aşadar, susţinerile recurentului se vădesc a fi întemeiate sub aspectul îndeplinirii condiţiilor art. 431 alin. 1 C.pr.civ.
Cu toate acestea, motivul de casare înscris în art. 488 alin. 1 pct. 7 din acelaşi cod nu poate fi reţinut pentru a atrage casarea deciziei atacate.
Înalta Curte are în vedere că, în caz de admitere a unui asemenea motiv de recurs, soluţia prevăzută în art. 497 alin. 1 C.pr.civ. este cea a casării, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii ca inadmisibilă, astfel încât, în circumstanţele concrete ale speţei, problematica supusă dezlegării reclamă o altă abordare, din perspectivă convenţională, în raport de art. 20 din Constituţie, raportat la art. 6 din C.E.D.O. şi jurisprudenţa sa relevantă, pentru a se statua dacă o atare soluţie ar fi contrară prevederilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în componenta sa privitoare la accesul la justiţie.
Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, în art. 6 alin. 1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil: „Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil...”
În explicitarea acestui drept, în jurisprudenţa Curţii europene, dreptul de acces la un tribunal este înţeles ca un drept de acces concret şi efectiv, care presupune ca justiţiabilul „să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta atingerea adusă drepturilor sale” (cauza Bellet contra Franţei nr. 23805/94 din 04.12.1995).
Pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă şi reală, iar nu iluzorie şi teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanţe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiţie.
Totodată, Curtea a statuat ca limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este compatibila cu prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţie, decât dacă prin aceasta se urmăreşte un scop legitim şi dacă există un grad rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat.
În jurisprudenţa sa, Curtea europeană a statuat că autoritatea de lucru judecat face parte din limitările justificate ale dreptului de acces la o instanţă, contribuind la respectarea securităţii raporturilor juridice şi a echităţii procedurii (cauza Brumărescu contra României) şi că dreptul de acces la justiţie nu este absolut; el poate permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat (cauza Golder contra Regatului Unit, paragrafele 37 şi 38). Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, restricţiile aplicate mi pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. în plus, aceste restricţii nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (cauza F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998, cauza Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, cauza Lungoci împotriva României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006).
Circumstanțele concrete ale speţei de faţă relevă faptul că, printr-o primă cerere înregistrată sub nr. de dosar x303/2006, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu paraţii Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, ca instanţa să constate dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului teren situat in Bucureşti, prin efectul uzucapiunii de lungă durată, obţinut în urma joncţiunii posesiilor, precum şi a dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate pe terenuri, prin efectul accesiunii imobiliare.
Prin sentinţa civilă nr. 6355 din 16.10.2006, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia inadmisibilității cererii, instanţa reţinând în considerentele acestei hotărâri că „reclamanta îşi poate valorifica dreptul pe calea specială prevăzută de Legea nr. 15/1990, HG nr. 834/1991 şi actele normative ulterioare emise în aplicarea acesteia”, drept pentru care a respins, în consecinţă, acţiunea ca inadmisibilă.
Ulterior rămânerii definitive a sentinţei civile nr.6355/2006, societatea-reclamantă a parcurs procedura reglementata de HG nr.834/1991 şi a solicitat autorităţii competente,Primăria Municipiului Bucureşti, să procedeze la avizarea documentaţiei întocmite în conformitate cu dispoziţiile HG nr. 834/2001, ca şi condiţie prealabilă emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului teren situat in Bucureşti. Solicitarea reclamantei a fost respinsă de Primăria Municipiului Bucureşti, apreciindu-se, în esenţă, că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de HG nr. 834/1991 pentru avizarea documentaţiei depuse, pe considerentul că nu a fost produs un înscris (proces-verbal de predare-primire întocmit la data privatizării) care să ateste deţinerea terenurilor în cauză, în patrimoniul societăţii-reclamante.
Prin sentinţa civilă nr. 2665 din 12.10.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IX-a Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. x/3/2010, rămasă irevocabilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei SC A. SA privind obligarea Municipiului Bucureşti, prin Primar General, la avizarea, în conformitate cu prevederile HG nr. 834/1991, a documentaţiei în baza căreia urma să se elibereze certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra suprafeţelor de teren de 6505,75 mp, respectiv de 1928,80 mp., în temeiul HG nr. 834/1991.
Cererea de chemare în judecată ce constituie obiectul prezentului dosar este formulată de reclamanta SC A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi vizează constatarea dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra aceloraşi terenuri, prin efectul uzucapiunii de lungă durată, obţinut în urma joncţiunii posesiilor.
Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1315 din 03.10.2017, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins cererea reclamantei SC A. S.A., instanţa reţinând, în esenţă, faptul că sentinţa civilă nr. 6355 din 16.10.2006, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, în dosarul nr. x/303/2006, are autoritate de lucru judecat, din moment ce prin această hotărâre judecătorească s-a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantei de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu prin efectul uzucapiunii, specificându-se că reclamanta are la dispoziţie calea specială prevăzută de Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991; împrejurarea că acţiunea specială, ce a făcut obiectul dosarului nr. 6652/3/2010, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, a fost respinsă, nu este de natură să schimbe cauza juridică a prezentei acţiuni.
Astfel cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene, excepţia autorităţii de lucru judecat, deşi urmăreşte un scop legitim, deoarece urmăreşte, fără nici o îndoială, să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă, acest obiectiv, legitim în sine, impune, în speţă, o analiză concretă, în contextul particular al cauzei, în sensul dacă, prin efectul negativ al autorităţii lucrului, judecat produs de sentinţa civilă nr. 6355 din 16.10.2006 nu este atinsă însăşi substanţa dreptului – accesul liber la justiţie, garantat de art. 6 din Convenţie.
În această analiză, edificatoare este hotărârea, pronunţată la data de 26 ianuarie 2006, în cauza Lungoci împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 588/07.07.2006, în cuprinsul căreia Curtea europeană a considerat că accesul reclamantei la justiţie, dar numai pentru a i se declara acţiunea inadmisibilă prin efectul art. 1201 Cod civil, nu respectă imperativele art. 6 alin. 1 din Convenţie şi, că, reclamanta a fost, astfel, lipsită de posibilitatea clară şi concretă de a avea acces la o instanţă care să statueze asupra contestaţiei sale referitoare Ia drepturi şi obligaţii cu caracter civil.
Ca raţionament juridic, situaţia analizată de Curtea europeană în cauza sus menţionată este similară cu cea din prezenta cauză.
În concret, fiind chemată a statua dacă a fost încălcat dreptul de acces la justiţie din cauza respingerii, de către instanţele interne, a celei de-a doua acţiuni în revendicare, pe motiv că există autoritate de lucru judecat, Curtea europeană a reţinut că o primă acţiune în revendicare promovată de reclamantă a fost respinsă de instanţele naţionale, pe motiv că reclamanta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilelor în cauză. Deşi pe calea unei acţiuni în constatare, aceasta a obţinut o sentinţă rămasă definitivă ce constată dreptul său de proprietate asupra imobilelor revendicate, ea nu a putut demonstra acest drept într-o a doua acţiune în revendicare, aceasta fund respinsă de instanţele naţionale pe considerentul incidenţei autorităţii de lucru judecat.
În cuprinsul acestei hotărâri „Curtea consideră, împreuna cu Guvernul, că excepţia autorităţii de lucru judecat urmarea un scop legitim deoarece ea viza, fără nici o îndoială, să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă. Dacă acest obiectiv pare legitim în sine, el merită, în speţă, o analiză dintre cele mai atente, fără a uita contextul general al cauzei. In cauza de faţă rolul Curţii nu este nicidecum să controleze art. 1201 din Codul civil ca atare, ci să verifice dacă modalitatea în care aceste instanţe naţionale au respins acţiunea în revendicare introdusă de către reclamantă, prin aplicarea dispoziţiilor legale în materie de autoritate de lucru judecat, a respectat dreptul acesteia de acces la justiţie. Deşi din art. 1201 din Codul civil rezultă foarte clar că, pentru a reţine existenţa autorităţii de lucru judecat, este nevoie de o triplă identitate – de părţi, de obiect şi de cauză – a celor doua acţiuni, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins cea de-a doua acţiune în revendicare, fără a da explicaţii asupra pretinsei identităţi de cauză a celor doua acţiuni.
Curtea a mai constatat că, atunci când a statuat asupra recursului, Curtea Supremă de Justiţie a respins afirmaţiile reclamantei referitoare la lipsa de identitate de cauză, pe motiv că nu prezentase nici actul de transfer de proprietate, nici procesul-verbal impus de convenţia din 1947 pentru transferul dreptului de proprietate. Or, din sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997 reiese că reclamanta nu avea cum să prezinte procesul verbal, în măsura în care instanţa constatase că semnatarii convenţiei din 1947 au omis să îl redacteze.
În plus, Curtea a observat că nicio instanţă nu a explicat motivele pentru care sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997 nu a constituit un act care constată dreptul de proprietate, aşa cum susţinea reclamanta, şi nici nu a indicat care act ar fi putut beneficia de o asemenea calificare. În această situaţie, nu este exagerat să se considere că sentinţa definitivă din 28 martie 1997, care a dat câştig de cauză reclamantei, este lipsită de orice interes juridic, în măsura în care persoana interesată nu se mai bucura de posibilitatea clară şi concretă de a-şi dovedi injustiţie dreptul pe care aceasta i l-a recunoscut.
În consecinţă, Curtea a statuat că – „accesul la justiţie, dar numai pentru a i se declara acţiunea inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6 alin. 1 din Convenţie şi că reclamanta a fost astfel lipsită de posibilitatea clară şi concretă de a avea acces la o instanţă care să statueze asupra contestaţiei sale referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil.”
În aceeaşi linie de raţionament, în cauza Caracas împotriva României, publicată în M. Of. nr. 189/19.03.2007, Curtea europeana a drepturilor omului a statuat că „excepţia autorităţii de lucru judecat urmăreşte un scop legitim, deoarece vizează, fără îndoiala, să garanteze securitatea raporturilor juridice în materie civilă. Aceasta nu satisface neapărat, în sine, exigenţele impuse de art. 6 alin. 1: mai trebuie examinat, în lumina ansamblului circumstanţelor cauzei, dacă modul în care jurisdicţiile naţionale au respins a doua acţiune a reclamanţilor, aplicând dispoziţiile legale privind autoritatea de lucru judecat, a respectat dreptul lor de acces la o instanţă, având în vedere principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică”.
Revenind la speţa de faţă, Înalta Curte reţine că, deşi reclamanta a urmat calea specială ce a justificat pronunţarea primei soluţii de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii în constatarea dreptului de proprietate, prin efectul uzucapiunii de lungă durată, demersul judiciar al acesteia, ce a format obiectul dosarului nr. x/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a IX a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins, ca neîntemeiat, calea specială la care a fost îndrumată reclamanta dovedindu-se a fi ineficientă în cazul său concret, cum corect a reţinut instanţa de apel, de vreme ce nu a putut administra probe de natură a i se aplica reglementările speciale pentru obţinerea certificatului de atestare a dreptului său de proprietate.
Cum instanţa învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/303/2006 nu a soluţionat fondul cauzei şi nu a analizat dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune şi întrucât calea specială pentru obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate s-a dovedit a fi ineficientă în cazul reclamantei, nu se poate interzice acesteia dreptul de a avea acces la o instanţă, care să procedeze la o examinare concretă şi efectivă a îndeplinirii condiţiilor legale pentru a putea uzucapa.
Or, în condiţiile specifice speţei, chiar dacă cauza acţiunii de faţă este identică, pentru considerentele deja arătate, cu cea soluţionată prin sentinţa civilănr. 6355/2006, efectul negativ al autorităţii de lucru judecat al acestei hotărâri nu poate fi opus în prezentul proces, întrucât deşi autoritatea de lucru judecat urmăreşte un scop legitim, acela care vizează respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, ca expresie a preeminenţei dreptului, inerentă unei societăţi democratice, astfel cum proclamă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii, ingerinţa în dreptul reclamantei de acces la o instanţă nu respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Reţinerea motivului de casare în discuţie, ce implică întrunirea cerinţei triplei identităţi, ipoteza speţei dedusă judecăţii, ar însemna să se confirme de către instanţa de recurs, potrivit ari. 497 C.pr.civ., tot o soluţie de inadmisibilitate a acţiunii care face obiectul prezentului demers judiciar.
Un astfel de raţionament este de neconceput, în condiţiile în care după pronunţarea sentinţei civile nr. 6355/2006, a fost parcursă procedura reglementata de HG nr. 834/1991 şi s-a stabilit, prin hotărâre definitivă, ineficienta căii speciale la care reclamanta a fost îndrumată, de însăşi instanţa de judecată anterioară, să obţină recunoaşterea dreptului pretins. Or, tocmai inaplicabilitatea, în situaţia particulară a reclamantei, a prevederilor HG nr. 834/1991 nu poate îngrădi reclamantei – prin efectul substanţial al sentinţei civile nr. 6355 din 16.10.2006 pronunţate de Judecătoria Sectorului 6, constând în autoritatea de lucru judecat în prezentul proces, calea formulării acţiunii de faţă, care are ca obiect constatarea dreptului său de proprietate, ca mod originar de dobândire a proprietăţii, prin efectul uzucapiunii.
Confirmarea soluţiei de inadmisibilitate, impusă de incidenţa motivul de recurs care sancţionează încălcarea autorităţii de lucru judecat, nu ar avea decât semnificaţia că reclamanta a avut acces la o instanţă numai pentru a-i fi declarate acţiunile inadmisibile, prin efectul dispoziţiilor legale, ceea ce ar constitui o atingere a însăşi substanței dreptului acesteia de acces la o instanţă şi ar avea drept efect încălcarea exigenţelor impuse de art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană. Or, în cadrul circumstanţelor specifice speţei, păstrarea justului echilibru între interesele statului şi cele ale reclamantei implică recunoaşterea dreptului acesteia de a deduce judecăţii, în cadrul prezentului demers judiciar, examinarea condiţiilor legale pentru a putea uzucapa, deci o examinare pe fond a dreptului, fără ca instanţa de recurs să poată specula asupra deznodământului judiciar.
In consecinţă, pentru considerentele expuse care suplinesc motivarea deciziei atacate, reţinând existenţa unei atingeri aduse dreptului reclamantei de acces la justiţie, protejat nu numai de legislaţia internă (art.21 din Constituţia României), dar şi de art. 6 din Convenţia europeană, înalta Curte urmează a da eficienţă priorităţii blocului de convenţionalitate (Convenţia, unită cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg) în sensul inaplicabilităţii, în prezentul litigiu, a normei interne care reglementează funcţia negativă a autorităţii de lucru judecat (art.1201 Cod civil de la 1864 şi art.431 Cod procedură civilă) şi al aplicării directe a normei convenţionale, apreciată mai favorabilă, în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României pentru raportul juridic, concret, dedus judecăţii.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
