Articole incidente: C. proc. civ., art. 322 pct. 4, art. 326 alin. (3), art. 327 alin. (1) | Legea nr. 105/1992, art. 167 alin. (3)
Potrivit art. 322 pct. 4 C.proc.civ., „Revizuirea (…) unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere (…) dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății (…)”.
Acest motiv de revizuire are ca justificare legală dispariția temeiului material al hotărârii atacate pe această cale, întrucât conținutul înscrisului în baza căruia s-a pronunțat hotărârea nu corespunde realității.
În măsura în care înscrisul a fost declarat fals, revizuirea este, în principiu, admisibilă, fiind fondată numai dacă înscrisul a reprezentat și temei al hotărârii, cu alte cuvinte dacă a constituit fundamentul ei.
Aceasta pentru că, potrivit dispozițiilor art. 327 alin. (1) C.proc.civ., dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, va anula cea din urmă hotărâre.
Această reglementare legală a soluțiilor pe care le poate pronunța instanța de revizuire dă expresie scopului căii de atac în discuție, care constă, de regulă, în cel de a îndepărta erorile săvârşite în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea atacată; doar în ipoteza hotărârilor potrivnice legea prevede că soluția pe care instanța de revizuire o va pronunța, atunci când găsește calea de atac întemeiată, este cea a anulării celei din urmă hotărâri – în mod firesc, de altfel, pentru că în acest fel se valorifică autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Limitele dezbaterilor în care se desfășoară judecata cererii de revizuire sunt indicate în art. 326 alin. (3) C.proc.civ.: ele vizează atât admisibilitatea căii de atac, cât și faptele pe care ea se întemeiază, fapte care trebuie să aibă, așadar, aptitudinea de a determina schimbarea hotărârii.
Astfel, nu sunt îndeplinite cerințele pe care textul art. 322 pct. 4 C.proc.civ. le pretinde pentru a se retracta hotărârea, în cazul în care, deși înscrisurile au fost desființate, fiind false, decizia atacată cu revizuire nu a fost fundamentată pe aceste înscrisuri, nu „s-a dat în temeiul” lor, aşa cum impune norma legală, ci în baza altor argumente. – I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1040 din 17 iunie 2020
Prin cererea înregistrată la 29.04.2010 pe rolul Tribunalului Brașov, Secția civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să fie recunoscute efectele sentinței civile – ordin pronunțată la 28.10.2008, în dosarul nr. xx-CV-238710SR, de Curtea Superioară de Justiție Ontario.
Tribunalul Brașov, Secția civilă, prin sentința civilă nr. 310/S/23.10.2010, a admis cererea și a recunoscut hotărârea străină, pentru a putea fi executată în România.
Apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței primei instanțe a parcurs două cicluri procesuale, la finalizarea cărora a fost respins, prin decizia civilă nr. 10/Ap/19.02.2013 a Curții de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.
Pârâtul a recurat hotărârea din apel, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a pronunțat decizia nr. 1353/03.04.2014, prin care a admis recursul și a modificat în parte decizia atacată, în sensul că a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, cu consecința respingerii cererii de recunoaștere a hotărârii străine, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut, în esență, că obiectul procedurii de exequatur de față îl reprezintă un înscris care prezintă aparența unui act jurisdicțional și că este nefondată critica privind neregularitatea procedurii de citare în fața instanței de fond, față de cele statuate cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 3803/04.10.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă; de asemenea, a înlăturat susținerile recurentului privind neîndeplinirea de către reclamant a cerințelor de a depune înscrisurile în traducere autorizată și supralegalizată, ca fiind prezentate omisso medio, atât timp cât în apel nu fusese formulată nicio critică în acest sens.
În schimb, notând că din analiza actului străin rezultă că la ședința din 28.10.2008 a fost prezent doar intimatul-reclamant, a evocat dispozițiile art. 167 alin. (1) lit. a) și alin. (3) și pe cele art. 171 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992 și a apreciat că, în lipsa unui act oficial care să ateste că citația și actul de sesizare au fost cunoscute de către recurentul-pârât, partea adversă ar fi trebuit să probeze caracterul definitiv al hotărârii instanței străine.
Astfel, a constatat că înscrisurile depuse de către intimatul-reclamant, în încercarea de a dovedi acest caracter, relevă existența unei corespondențe private între părți și că nu s-a probat, nici prin procedura informațiilor asupra dreptului străin, că în provincia Ontario, Canada, citarea este considerată legal îndeplinită dacă înștiințarea despre proces are loc inter partes litigantes, fără mijlocirea instanței.
În plus, instanța supremă a observat că a doua corespondență dintre părți, datată 21.10.2008, nu mai poartă mențiunea că recurentului-pârât i s-ar comunica și actul de sesizare a instanței, returnat odată cu corespondența anterioară.
De asemenea, Înalta Curte a apreciat că, și dacă s-ar trece dincolo de aceste argumente, legate de caracterul oficial al comunicării sub forma citației, procedura tot nu poate fi considerată a fi fost îndeplinită, cât timp probele au relevat că la data pretinselor comunicări recurentul-pârât își avea reședința în xx Lawrence Ave. W. Toronto, Ontario, iar nu în 1102-2560 Y Rd, Scarborough, Ontario, adresă la care a fost „citat”.
În aceste circumstanțe factuale, a considerat că recurentul-pârât nu poate fi ținut responsabil de refuzul primirii primei corespondențe și nici de neridicarea celei de-a doua, așa cum în mod eronat a reținut curtea de apel.
De aceea, instanța supremă a reținut că, și dacă s-ar practica o abordare extrem de largă conceptului de „citare”, procedura adoptată de intimatul-reclamant nu a condus la scopul urmărit de textele legale evocate, acela al înștiințării părții adverse despre obiectul și data procesului purtat în străinătate.
În considerarea argumentelor prezentate, a considerat că instanța de apel a confirmat în mod greșit hotărârea instanței de apel, care a procedat la recunoașterea unei hotărâri străine care nu avea caracter definitiv, așa încât a admis recursul.
La data de 11.12.2019, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a fost înregistrată cererea de revizuire prin care A. a solicitat schimbarea în tot a deciziei nr. 1353/03.04.2014, prezentate mai sus.
În motivare, revizuentul a arătat că, pe parcursul judecării recursului, B., atunci recurent, a depus certificatul de neapelare din 04.10.2011 și notificarea judecătorească din 02.12.2013, pretins a fi fost emise de instanța străină, înscrisuri care, în urma unor cercetări penale, au fost desființate în totalitate, fiind falsificate, prin încheierea nr. 08.11.2019, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/197/2019, rămasă definitivă, potrivit aprecierii sale, la data de 17.11.2019.
Autorul demersului judiciar de față a mai precizat că procurorul a propus renunțarea la urmărirea penală a lui B. pentru săvârșirea infracțiunilor de fals și uz de fals, în considerarea vârstei înaintate și a împrejurării că locuiește în străinătate.
După ce a citat unele aspecte reținute în considerentele deciziei atacate, revizuentul a apreciat că aceasta a fost pronunțată în baza unor înscrisuri declarate false ulterior finalizării dosarului și a pretins admiterea căii extraordinare de atac și reformarea hotărârii.
În dovedire, a depus la dosar încheierea judecătorului de cameră preliminară de la Judecătoria Brașov, Secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/197/2019.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, Înalta Curte a reținut următoarele:
Potrivit art. 322 pct. 4 C.proc.civ., în limitele care interesează judecata în cauza de față, „Revizuirea (…) unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere (…) dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății (…)”.
Motivul de revizuire în discuție, sub aspectul ipotezei din text invocate, are ca justificare legală dispariția temeiului material al hotărârii atacate pe această cale, întrucât conținutul înscrisului în baza căruia s-a pronunțat hotărârea nu corespunde realității.
Pentru a se putea invoca cu succes revizuirea, este însă necesar ca înscrisul respectiv să fi fost determinant pentru soluția la care s-a oprit instanța.
Așadar, în măsura în care înscrisul a fost declarat fals, revizuirea este, în principiu, admisibilă; ea este fondată numai dacă înscrisul a reprezentat și temei al hotărârii, cu alte cuvinte dacă a constituit fundamentul ei.
Aceasta pentru că, potrivit dispozițiilor art. 327 alin. (1) C.proc.civ., dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, va anula cea din urmă hotărâre.
Această reglementare legală a soluțiilor pe care le poate pronunța instanța de revizuire dă expresie scopului căii de atac în discuție, care constă, de regulă, în cel de a îndepărta erorile săvârşite în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea atacată; doar în ipoteza hotărârilor potrivnice legea prevede că soluția pe care instanța de revizuire o va pronunța, atunci când găsește calea de atac întemeiată, este cea a anulării celei din urmă hotărâri – în mod firesc, de altfel, pentru că în acest fel se valorifică autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Limitele dezbaterilor în care se desfășoară judecata cererii de revizuire sunt indicate în art. 326 alin. (3) C.proc.civ.: ele vizează atât admisibilitatea căii de atac, cât și faptele pe care ea se întemeiază, fapte care trebuie să aibă, așadar, aptitudinea de a determina schimbarea hotărârii.
Pornind de la aceste considerente de principiu, Înalta Curte va verifica, în cele ce succed, măsura în care fapta pe care se întemeiază calea extraordinară de atac de față (desființarea, ca fiind false, a certificatului de neapelare din 04.10.2011 și a notificării judecătorești din 02.12.2013, pretins a fi fost emise de către instanța străină) poate conduce la schimbarea deciziei nr. 1353/03.04.2014, atacate.
Considerentele respectivei decizii relevă că nici certificatul de neapelare din 04.10.2011, nici notificarea judecătorească din 02.12.2013 nu au constituit temei al admiterii recursului, prin decizia nr. 1353/03.04.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.
După cum s-a consemnat în precedent, argumentul pe care instanța supremă l-a avut în vedere, pentru a admite recursul prin hotărârea acum atacată, a fost acela al neîndeplinirii unei proceduri utile prin care intimatului B. să-i fi fost aduse la cunoștință obiectul și data procesului purtat în străinătate, așa încât hotărârea a cărei recunoaștere s-a solicitat nu avea caracter definitiv.
Acesta este sensul în care trebuie înțeleasă sintagma care a fost utilizată în considerentele deciziei atacate, atunci când Înalta Curte a constatat nelegalitatea recunoașterii unei „hotărâri străine care nu avea caracter definitiv”.
Este util de subliniat, în acest context, că însuși art. 167 alin. (3) din Legea nr. 105/1992 leagă caracterul nedefinitiv al hotărârii străine de omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în fața instanței străine.
Așa fiind, Înalta Curte impune părților concluzia că, în cadrul procedurii de exequatur, noțiunea de hotărâre definitivă are un înțeles mai cuprinzător față de cel clasic, care presupune o hotărâre în care, de principiu, etapa judecății a fost deja epuizată.
În altă ordine de idei, cele două înscrisuri desființate ca false au fost avute în vedere de instanța supremă la judecata recursului, dar ele nu au fundamentat decizia, întrucât au fost privite ca lipsite de relevanță, fiind extrinseci ordinului în discuție, „iar caracterele ordinului trebuie apreciate raportat la elementele intrinseci ale acestuia, nu la elemente emanând din acte emise de alte entități, în legătură cu care nu s-a făcut dovada că au competență de a emite atari judecăți de valoare” (pagina 6, paragraful 2).
În aceste condiții, nu sunt îndeplinite cerințele pe care textul art. 322 pct. 4 C.proc.civ. le pretinde pentru a se retracta hotărârea, deoarece, chiar dacă atât certificatul de neapelare din 04.10.2011, cât și notificarea judecătorească din data de 02.12.2013, pretins a fi fost emise de instanța străină, au fost desființate, fiind false, decizia nr. 1353/03.04.2014 a Înaltei Curți nu a fost fundamentată pe aceste înscrisuri, nu „s-a dat în temeiul” lor, aşa cum impune norma legală, ci în baza altor argumente, cele expuse mai sus.
De aceea, cererea de revizuire urmează să fie respinsă, în baza art. 326 alin. (1) C.proc.civ.
Notă: Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat a fost abrogată prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.