A. Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă. Condiții de admisibilitate | B. Drept de superficie. Constructor de bună-credință. Efecte
Articole incidente: C. proc. civ., art. 509 alin. (1) pct. 8, art. 513 alin. (4) | C. civ. din 1864, art. 488, art. 492, art. 494
A. Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Hotărârea prin care i s-a recunoscut intimatei calitatea de constructor de bună-credință asupra construcției realizate pe terenul revizuentului nu contravine deciziei care i-a negat acesteia calitatea de superficiar și nu echivalează cu o statuare implicită, în sens contrar, întrucât noțiunile de „constructor de bună-credință” și de „superficiar” nu sunt echivalente.
Prin urmare, în această situație, nu sunt îndeplinite cerințele art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârile nefiind potrivnice una față de alta.
B. Între constructorul de bună-credință și titularul dreptului de superficie nu se poate pune semnul echivalenței.
Ca dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, dreptul de superficie, care presupune proprietatea asupra unei clădiri și folosința asupra unui teren, poate fi dobândit în temeiul unui act juridic, al uzucapiunii sau al unui alt mod prevăzut de lege.
În materia accesiunii, dobândirea dreptului de superficie se face într-un mod particular. Distinct de aceasta, calitatea de constructor de bună sau de rea-credință este o noțiune specifică accesiunii, cu o fizionomie aparte și un rol bine definit.
Pentru a se produce efectul achizitiv (pentru a dobândi proprietatea clădirii edificate pe terenul său), proprietarul terenului trebuie să își manifeste, în mod pozitiv, dreptul de accesiune, drept care este unul potestativ, de alegere, conținutul lui fiind mai diluat în cazul constructorului de bună-credință decât în ipoteza celui de rea-credință, potrivit art. 494 C.civ.
Între momentul edificării construcțiilor și cel al manifestării dreptului de accesiune, proprietarul terenului are un drept de proprietate sub condiție suspensivă asupra lucrării, iar autorul ei are, asupra aceleiași lucrări, un drept de proprietate sub condiție rezolutorie, care se stinge la data exercitării dreptului de accesiune.
Numai în situația în care proprietarul terenului nu și-ar manifesta dreptul de accesiune, proprietatea clădirii ar reveni constructorului, alături de dreptul de a folosi terenul; cele două drepturi, astfel suprapuse, ar transforma constructorul într-un superficiar. – I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1229 din 1 iulie 2020
La 11.06.2019, pe rolul Curții de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, a fost înregistrată cererea de revizuire promovată de către revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 172/A/26.02.2019 pronunțată de Tribunalul Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, temeiul în drept al căii de atac astfel exercitate fiind art. 509 alin. (1) pct. 1 și 8 C.proc.civ.
În motivarea cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., revizuentul a susținut că decizia atacată este potrivnică deciziei civile nr. 133/27.04.2017 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, deciziei civile nr. 73/A/08.02.2019 a Tribunalului Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și sentinței civile nr. 220/14.02.2012 a Tribunalului Maramureș, Secția I civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2591/R/24.05.2012 a Curții de Apel Cluj, Secția I civilă.
Dezvoltându-și critica, a afirmat că decizia atacată a menținut sentința civilă nr. 2122/07.03.2017 pronunțată de Judecătoria Baia Mare, prin care cererea pe care o formulase, împreună cu mama sa, B. (în prezent, decedată), al cărei obiect consta în obligarea S.C. C. S.A., reprezentată de lichidatori, să desființeze „supraedificatul C2” și un depozit, amplasate pe terenul situat în Baia Mare, B-dul X nr. 44, jud. Maramureș, a fost respinsă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Revizuentul a arătat și că prin aceeași sentință, păstrată în apel, a fost admisă cererea reconvențională și s-a constatat calitatea pârâtei, de constructor de bună-credință al celor două clădiri în discuție.
Titularul căii extraordinare de atac de față a afirmat că aceste statuări sunt contrare deciziei civile nr. 133/27.04.2017, prin care Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, a recunoscut faptul că, în calitate de proprietar al terenului, a devenit și proprietar al construcțiilor în temeiul accesiunii.
De asemenea, a invocat potrivnicia hotărârii atacate cu decizia civilă nr. 73/A/08.02.2019 a Tribunalului Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care, constatându-se nulitatea absolută a contractului prin care S.C. C. S.A. a înstrăinat proprietatea clădirilor în litigiu către S.C. D. S.R.L., s-a reținut că cele două societăți au încheiat convenția în mod fraudulos, cunoscând că vânzătoarea nu era proprietara terenului și, potrivit accesiunii imobiliare, nici a construcțiilor.
Revizuentul a considerat că decizia atacată este potrivnică și sentinței civile nr. 220/14.02.2012 a Tribunalului Maramureș, Secția I civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2591/R/24.05.2012 a Curții de Apel Cluj, Secția I civilă, prin care terenul situat în Baia Mare, B-dul X nr. 44, jud. Maramureș a fost restituit lui și mamei sale.
La 09.09.2019, intimata S.C. C. S.A., societate în faliment, reprezentată prin lichidatori judiciari E. I.P.U.R.L., F. I.P.U.R.L. și G. I.P.U.R.L., a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență materială a Curții de Apel Cluj în soluționarea cererii de revizuire, afirmând că revizuirea întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ. este de competența Tribunalului Maramureș, iar cea fundamentată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță mai mare în grad față de cea care a dat prima hotărâre; a mai invocat excepția tardivității cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., excepția inadmisibilității cererii de „schimbare” a deciziei atacate, în cazul revizuirii pentru potrivnicie de hotărâri, dar și excepția nulității cererii de revizuire cu privire la toate motivele care le depășesc pe cele prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 1 și 8 C.proc.civ., expres arătate de revizuent.
Prin decizia civilă nr. 437/12.09.2019, Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, a disjuns judecata cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., a admis excepția necompetenței materiale în soluționarea cererii de revizuire întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. și a declinat competența de soluționare a acesteia din urmă, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat la 27.01.2020.
Analizând în mod prioritar, potrivit art. 248 alin. (1) C.proc.civ., excepția tardivității cererii de revizuire, Înalta Curte reține următoarele:
În raport cu data începerii procesului în care a fost pronunțată decizia care formează obiect al cererii de revizuire, respectiv 06.04.2015, normele Codului de procedură civilă care guvernează litigiul de față sunt, potrivit art. 24 și 25 alin. (1) C.proc.civ., cele anterioare modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 1/2016; referirile la normele incidente ale Codului vor avea în vedere, așadar, numerotarea textelor în forma aplicabilă la reperul temporal anterior amintit.
În conformitate cu dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., termenul de revizuire este de o lună și se socotește, în cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.
Ultima hotărâre, adică cea atacată cu revizuire, a fost pronunțată la data de 26.02.2019, iar cererea de revizuire a fost formulată la 10.06.2019, fiind expediată prin poștă.
Deși decizia civilă nr. 172/A/26.02.2019 a Tribunalului Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal poartă mențiunea „definitivă”, Înalta Curte constată că ea nu avea acest caracter de la data pronunțării, ci l-a dobândit la împlinirea termenului de recurs, fără ca acesta să fi fost exercitat.
Hotărârea atacată pe calea revizuirii a fost pronunțată într-un apel, care fusese promovat împotriva unei sentințe date de judecătorie, într-un litigiu în care obiectul cererii principale îl constituia, potrivit aprecierii primei instanțe expuse la 14.03.2016, când a respins excepția de necompetență materială, o cerere întemeiată în drept pe dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. h) C.proc.civ., adică o obligație de a face.
Privit din această perspectivă, litigiul ar fi urmat să parcurgă numai judecata în primă instanță și în apel, întrucât calea de atac a recursului este suprimată de art. 483 alin. (2) C.proc.civ. în mai multe ipoteze, care o includ și pe cea a cererilor întemeiate pe art. 94 pct. 1 lit. h) C.proc.civ.
O asemenea abordare ar ignora însă faptul că în dosar a fost formulată și o cerere reconvențională, având ca obiect acțiune în constatare (în concret, a calității pârâtei, de constructor de bună-credință asupra celor două clădiri în discuție).
Or, pentru acțiunile în constatare legea nu mai suprimă dreptul la recurs.
Cererea reconvențională este o cerere incidentală, așa cum rezultă din art. 30 alin. (6) C.proc.civ., pentru că este formulată de pârâtul care are pretenții derivând din același raport juridic cu reclamantul sau strâns legate de acesta, în cadrul unui proces deja demarat, aflat în curs de desfășurare.
Potrivit art. 460 alin. (3) C.proc.civ., „În cazul în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă recursului”.
Așa fiind, atât timp cât soluția dată cererii reconvenționale era supusă nu doar apelului, ci și recursului, Înalta Curte impune părților concluzia că decizia civilă nr. 172/A/26.02.2019 a Tribunalului Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în întregul ei, era supusă recursului, mențiunea inexactă din dispozitiv, potrivit căreia ar fi definitivă, neafectând dreptul părților de a o ataca, după cum prevede art. 457 alin. (2) C.proc.civ.
Partea interesată nu a recurat-o, așa încât decizia a devenit definitivă la data expirării termenului de exercitare a recursului, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 și alin. (2) C.proc.civ.
Decizia atacată, prin care a fost respins apelul, a fost comunicată apelantului (acum revizuent) la data de 06.06.2019 și termenul de recurs prevăzut de art. 485 alin. (1) C.proc.civ., calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) C.proc.civ., s-a împlinit la 08.07.2019.
Prin urmare, la acea dată decizia civilă nr. 172/A/26.02.2019 a Tribunalului Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a devenit definitivă.
În aceste condiții, cererea de revizuire nu a fost formulată ulterior împlinirii termenului prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., așa încât excepția tardivității urmează să fie respinsă.
„Excepțiile” inadmisibilității cererii de schimbare a deciziei atacate, în cazul revizuirii pentru potrivnicie de hotărâri și cea a nulității cererii de revizuire cu privire la toate motivele care le depășesc pe cele prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 1 și 8 C.proc.civ. nu sunt excepții proprii revizuirii, căci nu au aptitudinea de a conduce, prin ele însele, la respingerea căii de atac fără cercetarea ei în fond; de aceea, apărările impropriu intitulate de către autoarea lor „excepții” nu vor primi o soluție prin dispozitiv.
În ceea ce privește solicitarea revizuentului de schimbare a deciziei atacate, Înalta Curte consideră util să sublinieze că potrivit art. 513 alin. (4) C.proc.civ., dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, va anula cea din urmă hotărâre.
Această reglementare legală a soluțiilor pe care le poate pronunța instanța de revizuire dă expresie scopului căii de atac în discuție, care constă, de regulă, în cel de a îndepărta erorile săvârşite în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea atacată.
Cu toate acestea, în ipoteza hotărârilor potrivnice, legea prevede că soluția pe care instanța de revizuire o va pronunța, când găsește calea de atac întemeiată, este cea a anulării celei din urmă hotărâri – în mod firesc, de altfel, pentru că în acest fel se valorifică autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
De aceea, instanța supremă notează că raționamentul intimatei care afirmă că în cazul revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. este inadmisibilă cererea revizuentului, de schimbare a deciziei atacate, este corect, dar el nu poate fi valorificat sub forma excepției – al cărei scop, în căile de atac, este acela de a determina respingerea cererii (iar nu doar a anumitor solicitări, motive etc.), prin paralizarea dreptului la acțiune, fără dezbateri asupra fondului.
Pe de altă parte, în măsura în care ar putea identificate, în cuprinsul cererii de revizuire, motive care îl excedează pe cel prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. – singurul care atrage competența Înaltei Curți în judecata prezentei căi de atac -, acestea nu vor fi luate în examinare.
Analizând cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că instituirea acestei ipoteze legale, în care se poate anula o hotărâre a instanței, vine să protejeze autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătorești, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.
Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior și, în cazul efectului pozitiv, instanța nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situații juridice. Atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat.
În forma anterioară modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, analiza soluțiilor pe care instanța de revizuire le putea adopta, astfel cum au fost prezentate mai sus, a impus concluzia că numai efectul negativ al autorității de lucru judecat putea fi valorificat, ca motiv de revizuire.
Aceasta pentru că, în măsura identificării triplei identități de părți, obiect și cauză între litigii, este justificată anularea ultimei hotărâri (care încalcă autoritatea de lucru judecat a celei dintâi), căci legea nu recunoaște posibilitatea ca același litigiu să fie soluționat de două ori; dispozițiile art. 431 alin. (1) C.proc.civ. prevăd că „Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect”.
Dacă s-ar afirma, ca temei al revizuirii, nesocotirea, în hotărârea atacată, a unor chestiuni litigioase dezlegate anterior, în cadrul altui proces, anularea ultimei hotărâri, nedublată de posibilitatea rejudecării, ar lăsa noul litigiu nesoluționat.
Până la modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, o atare soluție nu era reglementată.
De aceea, efectul pozitiv poate fi invocat, ca temei al revizuirii, numai în procesele pornite după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 – ceea ce nu este cazul, în speță, deoarece procesul de față a început la 06.04.2015 -, întrucât în noua formă a Codului, inaplicabilă însă, art. 513 alin. (4) a fost completat, oferind instanței de revizuire posibilitatea de a „trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat”.
Așadar, în speță, revizuentul poate invoca doar autoritatea de lucru judecat, în manifestarea efectului ei negativ și, astfel, trebuie verificată existența triplei identități evocată mai sus, de părți, obiect și cauză; în aceste limite se va realiza controlul judiciar.
Decizia atacată conține dispoziția de respingere a apelului declarat de către revizuent împotriva sentinței civile nr. 2122/07.03.2017 pronunțată de Judecătoria Baia Mare, prin care cererea, având ca obiect obligarea pârâtei S.C. C. S.A., reprezentată de lichidatori, să desființeze „supraedificatul C2” și un depozit, amplasate pe terenul situat în Baia Mare, B-dul X nr. 44, jud. Maramureș, fusese respinsă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă (motivat de faptul că cele două clădiri au fost vândute către S.C. D. S.R.L.). Prin aceeași sentință, păstrată în apel, a fost admisă cererea reconvențională și s-a constatat calitatea pârâtei, de constructor de bună-credință asupra celor două clădiri, dintre care „supraedificatul C2” este înscris în CF nr. 116928 Baia Mare, iar depozitul nu este înscris în cartea funciară; instanța de fond a notat că respectivele imobile au fost ridicate în perioada 1970-1980 și că ele au reprezentat anexe ale H. Baia Mare, antecesoarea pârâtei.
Titularul căii extraordinare de atac de față a afirmat că aceste statuări sunt contrare deciziei civile nr. 133/27.04.2017, prin care Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, a recunoscut faptul că, în calitate de proprietar al terenului, a devenit și proprietar al construcțiilor în temeiul accesiunii.
De asemenea, a invocat potrivnicia hotărârii atacate cu decizia civilă nr. 73/A/08.02.2019 a Tribunalului Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care, constatându-se nulitatea absolută a contractului prin care S.C. C. S.A. a înstrăinat proprietatea clădirilor în litigiu către S.C. D. S.R.L., s-a reținut că cele două societăți au încheiat convenția în mod fraudulos, cunoscând că vânzătoarea nu era proprietara terenului și, potrivit accesiunii imobiliare, nici a construcțiilor.
Revizuentul a considerat că decizia atacată este potrivnică și sentinței civile nr. 220/14.02.2012 a Tribunalului Maramureș, Secția I civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2591/R/24.05.2012 a Curții de Apel Cluj, Secția I civilă, prin care terenul situat în Baia Mare, B-dul X nr. 44, jud. Maramureș a fost restituit lui și mamei sale.
Dacă în cazul ultimelor hotărâri indicate (decizia civilă nr. 73/A/08.02.2019 a Tribunalului Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și sentința civilă nr. 220/14.02.2012 a Tribunalului Maramureș, Secția I civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2591/R/24.05.2012 a Curții de Apel Cluj, Secția I civilă), tripla identitate de elemente nu poate fi identificată, întrucât obiectul proceselor a fost diferit (anulare de contract/revendicare de teren), ipoteza potrivniciei hotărârii atacate cu decizia civilă nr. 133/27.04.2017 a Curții de Apel Cluj, Secția a II-a civilă impune o analiză mai detaliată.
Identitatea de obiect care trebuie să caracterizeze cele două litigii, în care au fost pronunțate hotărârile aflate în pretinsă contradicție, include nu numai obiectul material (pretenția concretă), ci și dreptul subiectiv civil care poartă asupra acestui obiect. Din această perspectivă, temerea revizuentului, căruia i s-a recunoscut pe cale judiciară dreptul de proprietate asupra terenului situat în Baia Mare, B-dul X nr. 44, jud. Maramureș, derivă din faptul că, atât timp cât prin decizia atacată cu revizuire s-a stabilit calitatea S.C. C. S.A., de constructor de bună-credință asupra clădirilor edificate pe terenul său, aceasta ar presupune, în mod implicit, că societății i-ar fi fost recunoscută și calitatea de titular al unui drept de superficie, pe care decizia anterioară i-a negat-o. Analiza care urmează va demonstra că între constructorul de bună-credință și titularul dreptului de superficie nu se poate pune semnul echivalenței; de altfel, dacă cele două noțiuni ar avea același sens, legea nu le-ar defini prin instituţii de drept diferite.
Ca dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, dreptul de superficie, care presupune proprietatea asupra unei clădiri și folosința asupra unui teren, poate fi dobândit în temeiul unui act juridic, al uzucapiunii sau al unui alt mod prevăzut de lege. În materia accesiunii, dobândirea dreptului de superficie se face într-un mod particular, care va fi descris în cele ce succed.
Distinct de aceasta, calitatea de constructor de bună sau de rea-credință este o noțiune specifică accesiunii, cu o fizionomie aparte și un rol bine definit.
Întrucât potrivit susținerilor părților, edificarea clădirilor a început anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, raportul juridic este supus, în conformitate cu art. 58 din Legea nr. 71/2011, regimului Codului civil de la 1864 (în continuare, C.civ.).
Potrivit art. 488 C.civ., „Tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului (…)”.
Textul legal citat evidențiază faptul material al alipirii sau al încorporării, care produce efecte juridice, ambele noțiuni presupunând ca între cele două lucruri să existe un raport de la accesoriu la principal.
Iar potrivit art. 492 C.civ., „Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra”.
Această normă instituie trei prezumții: în primul rând, faptul că orice lucrare asupra unui imobil este făcută de proprietarul acestuia, iar apoi, că lucrarea a fost făcută pe cheltuiala sa. A treia prezumție, corolar al primelor două, pleacă de la legătura dintre accesoriu și principal și afirmă că proprietarul lucrului principal este și proprietarul lucrului accesoriu. Așadar, prezumția proprietății operează în favoarea proprietarului bunului principal.
Prezumțiile instituite de art. 492 C.civ. sunt relative, pentru că legea permite proba contrară.
Atunci când contrariul este dovedit, rezultă că nu proprietarul este cel care a edificat lucrările, ci o altă persoană, numită constructor, căreia îi sunt recunoscute mai multe drepturi, a căror întindere variază, după cum atitudinea sa a fost de bună ori de rea-credință pe durata în care a efectuat lucrările, criterii în funcție de care proprietarul imobilului are opțiunea de a le păstra sau de a-l obliga pe constructor să le ridice; nivelul indemnizației la care este îndreptățit constructorul se stabilește în considerarea acelorași criterii.
Aceste drepturi, derivate din buna sau din rea-credință a constructorului, se stabilesc, așadar, numai după ce proprietarul bunului principal își manifestă dreptul de accesiune.
În cazul constructorului de rea-credință, proprietarul terenului are dreptul fie de a păstra lucrările, fie de a cere ridicarea lor, pe când în ipoteza celui de bună-credință, proprietarul terenului nu mai are posibilitatea de a cere ridicarea lucrării.
În ambele situații, pentru a se produce efectul achizitiv (pentru a dobândi proprietatea clădirii edificate pe terenul său), proprietarul terenului trebuie să își manifeste, în mod pozitiv, dreptul de accesiune; acest drept este unul potestativ, de alegere, conținutul lui fiind mai diluat în cazul constructorului de bună-credință decât în ipoteza celui de rea-credință, potrivit art. 494 C.civ.
Între momentul edificării construcțiilor și cel al manifestării dreptului de accesiune, proprietarul terenului are un drept de proprietate sub condiție suspensivă asupra lucrării, iar autorul ei are, asupra aceleiași lucrări, un drept de proprietate sub condiție rezolutorie, care se stinge la data exercitării dreptului de accesiune.
Numai în situația în care proprietarul terenului nu și-ar manifesta dreptul de accesiune, proprietatea clădirii ar reveni constructorului, alături de dreptul de a folosi terenul; cele două drepturi, astfel suprapuse, ar transforma constructorul într-un superficiar.
Hotărârea atacată a recunoscut intimatei S.C. C. S.A. calitatea de constructor de bună-credință asupra „supraedificatului C2”, înscris în CF nr. 116928 Baia Mare și asupra unui depozit, neînscris în cartea funciară, amplasate pe terenul situat în Baia Mare, B-dul X nr. 44, jud. Maramureș, reținându-se că acestea au fost ridicate în perioada 1970-1980 și că au reprezentat anexe ale H. Baia Mare.
Aceste statuări nu contravin deciziei civile nr. 133/27.04.2017 a Curții de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, care i-a negat societății C. S.A. calitatea de superficiar și nu echivalează cu o statuare implicită, în sens contrar, întrucât noțiunile de „constructor de bună-credință” și de „superficiar” nu sunt echivalente, așa cum rezultă din analiza prezentată mai sus.
Pe de altă parte, prin decizia civilă nr. 133/27.04.2017, Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, a obligat pe S.C. D. S.R.L. să desființeze stâlpii metalici amplasați terenul situat în Baia Mare, B-dul X nr. 44, jud. Maramureș și să evacueze bunurile mobile existente pe teren; s-a mai dispus evacuarea societății de pe același teren și din clădirile pe el edificate.
Dacă în ceea ce privește dispoziția de evacuare, nu există nicio îndoială că între litigii nu există identitate de obiect, măsura obligării S.C. D. S.R.L. la a desființa stâlpii metalici amplasați pe teren ar putea ridica aspecte de contrarietate, deoarece S.C. D. S.R.L. este succesoarea cu titlu particular a S.C. C. S.A., iar constructorul de bună-credință nu poate fi obligat la desființarea lucrărilor, ci doar cel de rea-credință, așa cum rezultă din art. 494 alin. (3) teza a II-a C.civ.
Cu toate acestea, probele nu au relevat că stâlpii metalici a căror ridicare a fost dispusă ar fi fost dobândiți de S.C. D. S.R.L., prin cumpărare de la S.C. C. S.A., ci, dimpotrivă, că aceștia au fost montați de către S.C. D. S.R.L., fără acordul proprietarului, după cum rezultă din înseși considerentele deciziei, care fac trimitere la un raport de expertiză, conduită apreciată ca fiind de natură să caracterizeze constructorul de rea-credință.
Iar constatarea faptului că S.C. D. S.R.L. a montat, cu rea-credință, stâlpii metalici a căror desființare s-a decis nu este o dispoziție potrivnică celei adoptate prin decizia atacată, care a recunoscut calitatea S.C. C. S.A. de constructor de bună-credință asupra altor clădiri, ridicate în anii 1970-1980, ca anexe ale H. Baia Mare, fără a încălca autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 133/27.04.2017 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă.
În considerarea tuturor argumentelor expuse anterior, cerințele art. 509 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. nu sunt îndeplinite, hotărârile evocate nefiind potrivnice una față de alta, așa încât Înalta Curte a respins cererea de revizuire, în baza art. 513 alin. (1), cu aplicarea alin. (6) C.proc.civ.
A respins însă și cererea intimatei, de obligare a revizuentului la plata cheltuielilor de judecată, deoarece dovada efectuării lor nu a fost prezentată.
Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile Codului de procedură civilă, astfel cum erau în vigoare înainte de modificarea adusă prin O.U.G. nr. 1/2016.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
