Articole incidente: C. pen., art. 47, art. 175, art. 297
1. Asistentul medical încadrat cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată în cadrul unui spital din sistemul public de sănătate exercită, cu titlu permanent şi cu o remuneraţie, o funcţie publică, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen. şi, în consecinţă, are calitatea de funcţionar public.
2. Determinarea asistentului medical – încadrat cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată în cadrul unui spital din sistemul public de sănătate – să încalce, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, dispoziţiile art. 190 alin. (8) C. proc. pen., prin refuzul de a recolta probe biologice din dispoziţia organelor de constatare în cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, întruneşte condiţiile de tipicitate obiectivă ale instigării la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 47 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., atât sub aspectul calităţii de funcţionar public a persoanei instigate, cât şi sub aspectul încălcării dispoziţiilor din legislaţia primară. –I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 237/RC din 21 iulie 2020
Prin sentinţa nr. 1437 din 19 iunie 2019 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, Secţia penală, s-au dispus următoarele:
În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la favorizarea făptuitorului în formă continuată, prevăzută în art. 47 C. pen. raportat la art. 269 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută în art. 47 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.
Conform art. 38 alin. (2) C. pen., s-a constatat că cele două infracţiuni săvârşite de inculpată se află în concurs formal.
Prin decizia nr. 1450/A din 6 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, s-a admis apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 1437 din 19 iunie 2019 a Judecătoriei Cluj-Napoca pe care a desfiinţat-o referitor la soluţia privind infracţiunea prevăzută în art. 47 C. pen. raportat la art. 269 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. de sub învinuirea de a fi săvârşit infracţiunea de instigare la favorizarea făptuitorului în formă continuată, prevăzută în art. 47 C. pen. raportat la art. 269 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
A fost menţinută pedeapsa la care a fost condamnată inculpata pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută în art. 47 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, între altele, următoarele:
Inculpata A. s-a aflat la conducerea Unităţii de Primiri Urgenţe (UPU) – SMURD a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă C. din luna ianuarie 2013, având, potrivit fişei postului, responsabilitatea de a cunoaşte şi aplica legislaţia în vigoare, precum şi de a conduce activitatea secţiei în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Inculpata a elaborat, în mod unilateral, la data de 20 octombrie 2016, o procedură care indica situaţiile în care personalul medical din cadrul UPU – SMURD poate recolta probe biologice de sânge, din conţinutul acesteia rezultând faptul că nu se vor recolta probe de sânge, la solicitarea poliţiei, de la persoane care nu au fost implicate în accidente de circulaţie. Totodată, inculpata a elaborat şi un Formular de confirmare a instruirii, având acelaşi conţinut şi care a fost transmis în secţie prin grija asistentei șefe.
Formularul în discuție a fost predat martorei B., care a intrat în serviciu la data de 21 octombrie 2016, iar aceasta a semnat de luare la cunoştinţă.
În data de 22 octombrie 2016, în jurul orei 01:00, numitul D. a fost depistat în trafic de către organele de poliție conducând un autoturism sub influenţa băuturilor alcoolice, în urma testării cu aparatul etilotest rezultând o valoare a alcoolemiei de 0,67 mg/l alcool pur în aerul expirat. D. a fost prezentat la UPU de către agenţii de poliţie rutieră pentru a i se recolta probe biologice, însă asistenta medicală B. le-a comunicat că există o dispoziţie dată de şefa secţiei, A., prin care i se interzicea să recolteze probe biologice de sânge dacă şoferii nu erau implicaţi în accidente de circulaţie, aspect confirmat de medicul şef de tură, chiar şi după contactarea telefonică a inculpatei.
Deşi inculpata a fost contactată de procurorul de serviciu, aceasta a solicitat asistentei medicale să respecte indicaţiile iniţiale.
În perioada de timp cât poliţiştii s-au aflat în cadrul UPU, li s-a comunicat faptul că, potrivit indicaţiilor venite de la inculpată, recoltarea de probe biologice de sânge în astfel de situaţii ar trebui să fie făcută de IML C., motiv pentru care trebuie să se deplaseze la sediul acestei unităţi medico-legale. Ca atare, poliţiştii s-au deplasat şi la IML C., însă nu au reuşit să obţină recoltarea probelor biologice de sânge, întrucât nu era vreo persoană în acel loc.
Într-un final, la sugestia inculpatei, martora B. le-a predat poliţiştilor, în baza unui proces-verbal, o trusă standard de recoltare a probelor biologice de sânge, în scopul ca oamenii legii să se deplaseze la o altă unitate medicală, unde să fie recoltate probele biologice. Aceştia s-au deplasat, atât la Clinica Medicală III, cât şi la Spitalul Militar C., însă nu au reuşit să obţină recoltarea de probe biologice de sânge, întrucât personalul medical din cadrul acestor unităţi medicale nu mai fusese confruntat cu această procedură şi nu cunoştea modalitatea concretă în care trebuie să procedeze. Cercetările care au avut ca obiect comiterea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, prevăzută în art. 336 alin. (1) C. pen., de către martorul D., s-au desfăşurat în cadrul dosarului penal nr. X., însă, pe fondul lipsei probelor biologice de sânge (esenţiale pentru tragerea la răspundere penală), prin ordonanţa din data de 27 decembrie 2016 s-a dispus clasarea cauzei.
În aceeaşi noapte de 22 octombrie 2016, câteva ore mai târziu, respectiv la 04:35, organele de poliţie au prezentat la UPU pe martorul E., surprins în trafic având o alcoolemie de 0,71 mg/l alcool pur în aerul expirat, însă martora B. le-a comunicat că decizia ei de a refuza recoltarea probelor biologice de sânge nu se schimbă, pe fondul poziţiei exprimate mai devreme de inculpata A., motiv pentru care, la ora 05:15, între aceasta şi poliţist a fost încheiat un nou proces-verbal în baza căruia martora i-a predat o trusă de recoltare, cu ajutorul căreia să recolteze probe biologice la altă unitate spitalicească (deşi poliţistul îi comunicase asistentei medicale că demersurile iniţiale de la Clinica Medicală III şi Spitalul Militar C. au eșuat).
Cercetările care au avut ca obiect comiterea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, prevăzută în art. 336 alin. (1) C. pen., de către martorul E., s-au desfăşurat în cadrul dosarului penal nr. Y., însă, pe fondul lipsei probelor biologice de sânge (esenţiale pentru tragerea la răspundere penală), prin ordonanţa din data de 27 decembrie 2016 s-a dispus clasarea cauzei.
Instanța de apel a reținut că activitatea inculpatei A., constând în emiterea dispoziției scrise din data de 21 octombrie 2016, prin care aceasta, în calitate de șefă a Secției UPU – SMURD a Spitalului Clinic Județean de Urgență C., a instruit personalul aflat în subordine să refuze recoltarea de mostre biologice de la persoanele neimplicate în accidente rutiere, decizie reiterată verbal către asistenta medicală B. în noaptea de 21/22 octombrie 2016, cu toate că potrivit prevederilor legale în vigoare exista obligația personalului medical de a recolta respectivele probe, se circumscrie laturii obiective a infracțiunii de instigare la abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută în art. 47 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 C. pen.
Împotriva deciziei nr. 1450/A din 6 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori a declarat recurs în casaţie inculpata A.
Prin încheierea de cameră de consiliu din data de 26 mai 2020 s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva deciziei nr. 1450/A din 6 decembrie 2019 a Curții de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori şi s-a trimis cauza completului, în vederea judecării recursului în casaţie.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul în casaţie este nefondat.
Prealabil analizării pe fond a cauzei, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.
Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt. Analizând motivele invocate de inculpata A. în cererea de recurs în casație și susținute cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei, prin raportare la cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că o primă critică vizează greșita reținere de către instanța de apel a calității de funcționar public a martorei B. prin raportare la considerentele Deciziei nr. 26/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în opinia apărării fiind incidente dispozițiile art. 10 din O. U. G. nr. 144/2008 care prevăd că asistentul medical nu este funcționar public.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că, potrivit art. 297 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de abuz în serviciu fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
Subiectul activ al infracțiunii de abuz în serviciu este funcționarul public.
Potrivit dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen., „funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație exercită (…) o funcție publică de orice natură.”
În jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că sintagma „funcție publică de orice natură” în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen. definește o categorie mai largă decât funcția publică, așa cum este înțeleasă în dreptul administrativ, iar noțiunea de „funcționar public” este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare și că determinante pentru includerea sau excluderea unei persoane de la incidența dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen. sunt două criterii, și anume: exercitarea unei funcții specifice în cadrul unui sistem public și finanțarea din fonduri publice a structurii în cadrul căreia este exercitată funcția specifică (Decizia nr. 26/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ale cărei considerente au fost preluate în Decizia nr. 8/2017 a aceleiași instanțe).
De asemenea, Curtea Constituțională, în Decizia nr. 2/2014 prin care a stabilit că dispozițiile art. I pct. 5 și art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative și articolul unic din Legea pentru modificarea art. 2531 din Codul penal sunt neconstituționale, a reținut că „semnificația noțiunii de funcționar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcționar din dreptul administrativ (…), potrivit legii penale, noțiunile de funcționar public și de funcționar au un înțeles mai larg decât acela de funcționar din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și faptului că exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal (…), în legea penală, funcționarul este definit exclusiv după criteriul funcției pe care o deține sau, cu alte cuvinte, dacă își exercită activitatea în serviciul unei unități determinate prin legea penală, supus unui anumit statut sau regim juridic.” În considerentele aceleiași decizii, instanța de contencios constituțional a statuat că „determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidența normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză și autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public.”
Raportând aceste considerații teoretice și principii jurisprudențiale la cauza dedusă judecății, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că martora B. exercită o funcție specifică (personal medical care acordă servicii medicale) în sistemul public de sănătate, în cadrul unei structuri (Spitalul Clinic Județean de Urgență C. – Unitatea Primiri Urgențe – SMURD) finanțată din fonduri publice. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 100 alin. (7) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, „UPU și CPU din cadrul spitalelor de urgență sunt finanțate din bugetul de stat și din veniturile proprii ale Ministerului Sănătății, din bugetul de stat prin bugetele ministerelor și instituțiilor cu rețea sanitară proprie cu sumele aferente cheltuielilor de personal, cheltuielilor cu medicamentele, reactivi și materiale sanitare, cheltuielilor ocazionate de investigațiile paraclinice pentru cazurile rezolvate în aceste structuri (…)”, iar conform art. 193 alin. (1) lit. a), b) și c) din aceeași lege, „spitalele publice din rețeaua Ministerului Sănătății și ale ministerelor și instituțiilor cu rețea sanitară proprie, cu excepția spitalelor din rețeaua autorităților administrației publice locale, primesc, în completare, sume de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, care vor fi utilizate numai pentru destinația pentru care au fost alocate (…).”
Reținând și faptul că martora B. este încadrată ca asistentă medicală cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată în cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență C. – Unitatea Primiri Urgențe – SMURD și primește salariul din fonduri publice, rezultă că aceasta exercită, cu titlu permanent și cu o remunerație, o funcție publică în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen. și, în consecință, este funcționar public.
Ca atare, dispozițiile art. 10 din O. U. G. nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent medical, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, potrivit cărora: „având în vedere natura profesiei de asistent medical generalist, de moaşă și de asistent medical și obligațiile fundamentale ale acestora față de pacienți în exercitarea profesiei, asistentul medical generalist, moaşa și asistentul medical nu sunt funcţionari publici”, invocate de apărare, nu sunt incidente în cauză. De altfel, textul legal menționat nu este de natură să conducă la excluderea asistentului medical din sfera funcționarilor publici reglementată de Codul penal, întrucât acesta se referă, exclusiv, la exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent medical și la obligațiile acestor categorii profesionale față de pacienții lor.
A mai susținut apărarea că Decizia nr. 26/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu este aplicabilă în cauză, întrucât există o diferență majoră între „beneficiarul serviciului public de sănătate” la care face trimitere instanța supremă în decizia menționată – pacientul -, astfel cum acesta este definit în art. 1 din Legea nr. 46/2003 – și „beneficiarul serviciului public de sănătate” din speța dedusă judecății. Conducătorul auto nu poate fi considerat pacient în accepțiunea dată de lege acestei noțiuni, întrucât nu a solicitat prestarea vreunui serviciu medical, deci nu i s-a încălcat niciun drept, iar organul de cercetare penală care a solicitat recoltarea probelor de sânge nu are calitatea specială cerută de lege, aceea de pacient, supusă analizei prin Decizia nr. 26/2014.
Din situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului nu este incidentă în speță.
Astfel, în considerentele deciziei penale recurate s-a reținut că activitatea infracțională a inculpatei A. a constat în emiterea dispoziției scrise din data de 21 octombrie 2016 prin care, în calitate de medic şef al Secţiei UPU – SMURD din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă C., a instruit personalul aflat în subordinea sa să refuze recoltarea de probe biologice de la persoanele neimplicate în accidente rutiere, decizie reiterată verbal către asistenta medicală B. în noaptea de 21/22 octombrie 2016, deși potrivit dispozițiilor legale în vigoare (art. 190 alin. 8 C. proc. pen., art. 88 alin. 1 lit. a și art. 125 lit. c din O. U. G. nr. 195/2002) exista obligaţia personalului medical de a recolta probe biologice la solicitarea organelor de poliție.
O altă critică se referă la faptul că norma legală pretins încălcată de către inculpată este Ordinul comun al M.J./M.S. nr. 255/1134/2000 care în art. 33 alin. (1) și în art. 19 alin. (1) statuează în mod clar și fără echivoc că obligaţia recoltării probelor de sânge şi examinarea conducătorilor auto ar fi revenit Institutului de Medicină Legală C. şi, numai în subsidiar, Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă C. – Unitatea Primiri Urgenţe și că acest ordin, care se aplică cu prioritate, este legislaţie secundară, iar potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016, textul legal încălcat trebuie să fie legislaţie primară.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceste susțineri ale apărării pornesc de la contestarea situației de fapt, solicitându-se reinterpretarea materialului probator administrat în cauză, cu consecința stabilirii unei alte baze factuale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reamintește că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. permit verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanței între starea de fapt reținută de instanța de fond și cea de apel și conținutul normei de incriminare stabilit la încadrarea juridică, nefiind abilitată să dea o nouă interpretare probelor administrate în cauză și nici să rețină o stare de fapt diferită de cea valorificată de instanța de apel. Așadar, nu pot fi cenzurate, în această cale extraordinară de atac, starea de fapt reținută prin sentința primei instanțe și menținută prin decizia recurată ori concordanța acesteia cu probele administrate în cauză, limitarea obiectului recursului în casație la situațiile de drept strict prevăzute de lege excluzând rejudecarea cauzei pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel.
Fără a proceda la evaluarea chestiunii invocate de apărare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă, așa cum a reținut și instanța de apel, că dispozițiile art. 33 alin. (1) din Ordinul comun al M.J./M.S. nr. 255/1134/2000 care prevăd că: „În vederea efectuării expertizelor medico-legale pentru a stabili intoxicaţia etilică, recoltarea sângelui necesar pentru determinarea alcoolemiei se face în cadrul instituţiilor de medicină legală sau, dacă acest lucru nu este posibil, în alte unităţi sanitare de la toate persoanele aduse de organele competente, cu respectarea normelor metodologice privind recoltarea probelor de sânge în vederea stabilirii intoxicaţiei etilice” și art. 19 din acelaşi ordin care prevede că: „Examinările medico-legale dispuse de instanţele de judecată sau de organele de urmărire penală se efectuează de regulă la sediul instituţiilor de medicină legală sau, în caz de urgenţă, la sediul unităţilor sanitare” se referă la expertizele medico-legale și la examinările medico-legale dispuse de organele judiciare și nu la recoltarea de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.
Or, din situația de fapt reținută de instanța de apel rezultă că asistenta medicală B. avea, ca atribuție de serviciu, recoltarea, la solicitarea organelor de poliție, a probelor biologice de la conducătorii auto surprinși în trafic sub influența băuturilor alcoolice.
Referitor la norma din legislația primară care impunea personalului medical obligaţia de a recolta în cel mai scurt timp probe de sânge de la șoferii surprinși în trafic sub influenţa alcoolului, la solicitarea organelor de poliţie, instanța de apel a arătat că se regăseşte în cuprinsul art. 190 alin. (8) C. proc. pen. (lege organică), care prevede că „recoltarea probelor biologice se efectuează (…) de către un medic, asistent medical sau de către o persoană cu pregătire medicală de specialitate, în cel mai scurt timp, într-o instituţie medicală, în condiţiile stabilite de legile speciale.”
Condiţiile la care se referă art. 190 alin. (8) C. proc. pen. sunt prevăzute în art. 88 alin. (1) lit. a) şi art. 125 lit. c) din O. U. G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, cu modificările şi completările ulterioare (care constituie tot norme de reglementare primară), iar norma din legislația secundară care detaliază conţinutul art. 190 alin. (8) C. proc. pen. şi care este emisă în aplicarea dispoziţiilor relevante din O. U. G. nr. 195/2002 este reglementată în art. 3 din Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 1512/2013, în vigoare la data faptelor, modificat prin Ordinul nr. 1192/2014.
Potrivit art. 88 alin. (1) lit. a) din O. U. G. nr. 195/2002, recoltarea mostrelor biologice se face în prezența unui polițist rutier, în condițiile art. 190 alin. (8) C. proc. pen., în interiorul unităților de asistență medicală autorizate, iar potrivit art. 125 lit. c) din O. U. G. nr. 195/2002, Ministerul Sănătăţii elaborează norme cu privire la prelevarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.
Așadar, se constată că atribuția de serviciu a martorei B., de a recolta probe biologice de la persoanele surprinse în trafic, conducând vehicule sub influența băuturilor alcoolice, din dispoziția organelor de constatare, era suficient de caracterizată prin normele de reglementare primară anterior menționate, pentru a se reține că izvorul acesteia era însăși legea, în sensul său formal și material.
În fine, apărarea a susținut că organul de urmărire penală se afla în culpă, întrucât la momentul prezentării la unitatea medicală cu cei doi conducători auto în vederea recoltării de probe biologice nu era emisă ordonanţa de începere a urmăririi penale in rem.
Susținerea apărării nu este întemeiată; din înscrisurile atașate la dosar rezultă că organele de cercetare penală au întocmit ordonanțe scrise prin care au dispus examinarea fizică a martorilor D. și E. și că aceștia și-au manifestat în scris consimțământul pentru a fi examinați.
Pe de altă parte, din dispozițiile art. 190 alin. (8) C. proc. pen. rezultă că nu este necesară începerea urmăririi penale, deoarece recoltarea probelor biologice se face din dispoziția organului de constatare și nu a organului de urmărire penală.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că între refuzul asistentei medicale de a proceda la recoltarea probelor de sânge și maniera în care a fost formulată solicitarea de recoltare nu există legătură de cauzalitate. Motivul pentru care martora B. nu a dat curs solicitării agenților de poliție a fost existența dispoziției scrise emise de către inculpată și reiterată verbal, iar nu faptul că aceștia din urmă nu ar fi prezentat o ordonanță prin care să solicite prelevarea probelor biologice.
Față de cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta pentru care s-a dispus condamnarea recurentei inculpate A., astfel cum a fost stabilită de instanța de apel, corespunde tipicității obiective a infracțiunii de instigare la abuz în serviciu, prevăzută în art. 47 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
În consecință, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva deciziei nr. 1450/A din 6 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
