Articol incident: C. pen., art. 336 alin. (2)
Persoana se află sub influenţa unor substanţe psihoactive, în accepţiunea dispoziţiilor art. 336 alin. (2) C. pen., ori de câte ori în organismul acesteia au fost introduse substanţe care produc efecte psihoactive, indiferent de cantitatea de substanţă consumată sau de concentraţia de substanţă identificată în probele sale biologice şi indiferent dacă modificările fizice, psihice ori comportamentale ale persoanei sunt sau nu sunt perceptibile, întrucât legiuitorul prezumă că orice substanţă psihoactivă introdusă în organism generează modificări ale sistemul nervos central şi ale funcţiilor cognitive incompatibile cu conducerea în siguranţă a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere. – I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 365/RC din 16 octombrie 2020
a. Prin sentinţa penală nr. 2002 din 18 noiembrie 2019, pronunţată de Judecătoria Arad, s-au hotărât următoarele:
În temeiul art. 336 alin. (2) C. pen., a fost stabilită în sarcina inculpatului A. pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa unor substanţe psihoactive.
În temeiul art. 83 alin. (1) C. pen., a fost amânată aplicarea pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare stabilită în sarcina inculpatului, pe un termen de supraveghere de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii, stabilit în condiţiile art. 84 C. pen.
În temeiul art. 85 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 85 alin. (2) lit. g) C. pen., s-a impus inculpatului, pe perioada termenului de supraveghere, obligaţia de a nu conduce autovehicule. În baza art. 83 alin. (4) C. pen., inculpatul a fost atenţionat să adopte o conduită corespunzătoare pe viitor.
În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor impuse, precum şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere, prevăzute în art. 88 C. pen.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, sub aspectul situaţiei de fapt, în esenţă, că la data de 16 martie 2019, în jurul orei 22:22, inculpatul A. a condus pe autostrada X. autoturismul, fiind oprit de organele de poliţie pentru efectuarea unui control de rutină. Cu această ocazie, inculpatul a fost testat cu un aparat marca Drager – drug test – care a ieşit pozitiv la poziţia 35 – cocaină, ulterior prelevându-se probe biologice de sânge şi de urină a căror analiză toxicologică a evidențiat prezenţa substanţei benzoilecgonină, metabolit al cocainei – 226 ng/ml în sânge și, respectiv, 12605 ng/ml în urină.
b. Prin decizia nr. 269/A din 28 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 2002 din 18 noiembrie 2019 pronunțată de Judecătoria Arad.
Împotriva deciziei nr. 269/A din 28 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală a declarat recurs în casaţie inculpatul A.
În motivarea căii de atac, recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în argumentarea căruia a arătat că, deşi este real că la momentul depistării de către organele de poliţie avea în sânge substanţa benzoilecgonină, el nu se afla, însă, sub influenţa acestei substanţe.
Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute în art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 24 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării căii de atac.
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, în principal, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În egală măsură, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare. În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”
În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că la data de 16 martie 2019, în jurul orelor 22:22, inculpatul A. a condus pe autostrada X. autoturismul, deși se afla sub influența unei substanțe psihoactive, respectiv, benzoilecgonină – metabolit al cocainei -, substanță depistată în probele biologice de sânge și de urină prelevate de la inculpat, în concentrații de 226 ng/ml și, respectiv, 12605 ng/ml.
Invocând incidența motivului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susținut, în esență, că ipoteza normei de incriminare regăsite în cuprinsul art. 336 alin. (2) C. pen. este aceea a conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influența substanțelor psihoactive, adică o persoană a cărei capacitate de a manevra vehicule este real afectată și diminuată ca efect al consumului de substanțe interzise. Conducerea de vehicule de către o persoană care a consumat substanțe psihoactive, dar ale cărei funcții cognitive nu au fost modificate ca efect al acestui consum, nu se circumscrie, în opinia recurentului, faptei incriminate în prevederile art. 336 alin. (2) C. pen.
Criticile recurentului inculpat A. sunt nefondate.
Potrivit art. 336 alin. (2) C. pen., se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă persoana aflată sub influența unor substanțe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere.
Codul penal nu definește înțelesul sintagmei „aflată sub influența”, regăsită în norma de incriminare, ceea ce înseamnă că expresiei supuse analizei i se atribuie sensul regăsit în vorbirea curentă, în care substantivul „influență” desemnează, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, acțiunea exercitată asupra unui lucru sau asupra unei ființe, putând duce la schimbarea lor; înrâurire.
Prin „substanțe psihoactive” se înțelege totalitatea substanțelor care pot produce efecte psihoactive, adică modificări ale funcțiilor și proceselor psihice și comportamentale ori crearea unei stări de dependență fizică sau psihică. Termenul „substanțe psihoactive” desemnează o sferă largă de substanțe susceptibile să producă astfel de consecințe, în această categorie fiind incluse atât substanțele stupefiante și psihotrope, astfel cum sunt expres definite de art. 2 lit. c) şi d) din Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope, cât și celelalte substanțe cu efecte psihoactive, indiferent dacă ele fac parte din categoria celor aflate sub control național, în sensul art. 2 lit. d1) din Legea nr. 339/2005 sau a celor supuse cadrului legal prevăzut de Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare.
Proprietățile substanțelor sau amestecurilor de substanțe din categoriile sus-menționate și efectele nocive ale consumului lor asupra sistemului nervos central, având ca rezultat modificări ale funcțiilor și proceselor psihice ori ale comportamentului consumatorului, reprezintă elemente cu caracter obiectiv, fundamentate din punct de vedere medical și acceptate unanim la nivel internațional și național.
În considerarea acestor particularități și a riscurilor pe care consumul de substanțe psihoactive le poate avea asupra sănătății publice, substanțele stupefiante și psihotrope au făcut obiectul convențiilor adoptate de Organizația Națiunilor Unite la care România a aderat, respectiv, Convenția unică asupra substanțelor stupefiante din 1961, Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971 și, respectiv, Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din 1988, termenii și expresiile regăsite în aceste instrumente juridice fiind preluate și în legislația internă, menționată în precedent.
Regimul juridic al substanțelor și amestecurilor psihotrope și stupefiante, precum și al celorlalte substanțe susceptibile să producă efecte psihoactive este supus astfel, în prezent, unor reglementări restrictive, operațiunile cu substanțe din prima categorie fiind în principiu interzise, cu excepția cazurilor în care ele prezintă interes în medicină (în condițiile prevăzute de Legea nr. 339/2005), iar cele cu substanțe din categoria ultimă fiind supuse unor condiții stricte de autorizare și desfășurare, prevăzute expres de Legea nr. 194/2011.
În contextul normativ astfel configurat, se poate concluziona că legiuitorul a prezumat că, odată consumată, orice substanță cu efect psihoactiv afectează sistemul nervos central într-o măsură incompatibilă cu desfășurarea în siguranță a unor activități care prezintă un grad ridicat de risc pentru sănătatea persoanelor, cum este, printre altele, și cazul conducerii unui vehicul pe drumurile publice. Consumul de substanțe stupefiante, psihotrope sau a altor substanțe psihoactive produce întotdeauna modificări fizice, psihice și comportamentale de diverse grade, dar semnificative, în considerarea cărora operațiunile având ca obiect astfel de substanțe sunt total sau preponderent restricționate.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că o persoană se află sub influența substanțelor psihoactive, în sensul dispozițiilor art. 336 alin. (2) C. pen., ori de câte ori în organismul său au fost introduse – prin ingerare, injectare, inhalare, fumat sau prin orice alt mod – substanțe susceptibile să producă efecte psihoactive, fiind irelevantă, sub acest aspect, cantitatea de substanță consumată sau depistată în probele biologice ale făptuitorului, ulterior săvârșirii acțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii analizate. În mod asemănător, persoana care a consumat astfel de substanțe se află sub influența lor chiar și atunci când modificările aduse funcțiilor sale cognitive sau comportamentului nu sunt vizibile sau ușor identificabile.
Aceasta deoarece rațiunea incriminării este aceea a protejării siguranței circulației pe drumurile publice, activitate a cărei normală derulare este condiționată de interzicerea conducerii vehiculelor de către persoane aflate sub influența unor substanțe interzise de lege, cum sunt cele din categoria substanțelor psihoactive.
Starea de pericol pentru relațiile sociale privind siguranța circulației pe drumurile publice ia naștere ca urmare a simplei acțiuni de conducere a vehiculului de către o persoană care a consumat substanțe cu efect psihoactiv, deoarece funcțiile cognitive, inclusiv atenția și capacitatea de reacție ale conducătorului auto, sunt inevitabil afectate de consumul de substanțe psihoactive, chiar și atunci când înrâurirea respectivelor substanțe nu se obiectivează în modificări comportamentale neechivoce, ușor perceptibile.
Aceasta înseamnă că, indiferent de concentrația de substanță identificată în probele biologice sau de eventualele modificări psiho-fizice efectiv prezentate de autorul faptei, acțiunea de a conduce un vehicul de către persoana în organismul căreia sunt prezente substanțe psihoactive creează o stare de pericol pentru relațiile sociale ocrotite de art. 336 alin. (2) C. pen. și justifică astfel sancționarea faptei prin mijloace penale.
Concluzia astfel formulată este susținută și de interpretarea gramaticală și logico-sistematică a normei care incriminează fapta reținută în sarcina recurentului, care evidențiază opțiunea legiuitorului de a nu restrânge sfera de aplicare a normei penale printr-o eventuală condiționare a caracterului penal al faptei de existența unor cerințe obiective suplimentare, cum ar fi constatarea, concomitent prezenței substanței interzise în organism, și a unor anume modificări fizice, psihice sau comportamentale.
În raport de o atare opțiune a legiuitorului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie concluzionează că acțiunea inculpatului A. de a conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, ulterior consumului unei substanțe stupefiante, metabolit al cocainei, realizează cerințele de conținut tipic obiectiv al infracțiunii prevăzute în art. 336 alin. (2) C. pen., chiar dacă recurentul nu a prezentat și modificări vizibile – fiziologice sau de comportament – la momentul constatării săvârșirii activității ilicite.
În cauza de față, s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că, premergător conducerii vehiculului, recurentul inculpat A. a consumat droguri, probele biologice recoltate la un interval de 45 de minute de la momentul depistării sale în trafic evidențiind prezența unei substanțe stupefiante, respectiv, benzoilecgonină – metabolit al cocainei.
Fără a contesta relevanța penală a acestei constatări, recurentul inculpat a apreciat că ea nu este suficientă pentru realizarea conținutului tipic al infracțiunii, de vreme ce examenul clinic realizat la data de 16 martie 2019, cu ocazia prelevării probelor biologice, atestă că funcțiile sale cognitive erau neafectate de prezența drogului, iar capacitatea sa de a conduce vehicule nu era diminuată.
Distinct de aspectele factuale pe care aceste susțineri le aduc în discuție (și anume efectele concret produse în cazul recurentului de consumul de droguri), ce nu pot fi cenzurate în actualul cadru procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că poziția apărării reflectă o interpretare esențial restrictivă a normei care incriminează fapta de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, interpretare care nesocotește atât forma, cât și rațiunea incriminării. Susținerile recurentului se grefează, practic, pe ipoteza că o persoană care a consumat substanțe psihoactive, prezente în organismul său, nu s-ar afla sub influența acestora dacă respectiva persoană nu ar manifesta și tulburări psihice sau comportamentale.
Or, așa cum s-a argumentat în precedent, consumul substanțelor stupefiante este susceptibil, prin el însuși, a avea asupra persoanei consumatoare urmări de tipul efectelor psihoactive la care se referă art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, rezultând, pe cale de consecință, că simpla introducere în organism a unor droguri de mare risc generează modificări ale sistemului nervos central și are înrâurire asupra funcțiilor cognitive, legitimând considerarea respectivului consumator ca aflându-se sub influența substanțelor psihoactive.
Conducerea unui vehicul de către persoana care a consumat un drog de mare risc generează în mod direct o stare de pericol pentru relațiile sociale ocrotite de lege, stare a cărei existență nu este influențată nici de intervalul de timp scurs între momentul consumului și cel al acțiunii specifice verbum regens și nici de rezultatul examenului clinic efectuat în condițiile prevăzute de Ordinul nr. 1512/2013. Aceste ultime elemente probatorii invocate de inculpatul A. sunt irelevante sub aspectul realizării cerințelor de tipicitate ale infracțiunii analizate, de vreme ce simpla prezență a drogului în organismul unui conducător auto este susceptibilă a afecta funcțiile sale cognitive și îl plasează sub influența substanței respective, imprimând, astfel, caracter penal conducerii unui vehicul pe drumurile publice în această stare.
De altfel, în același sens s-a statuat și în jurisprudența constantă a Curții Constituționale, reflectată atât în Decizia nr. 101 din 28 februarie 2019, invocată în decizia recurată, cât și în Decizia nr. 138 din 14 martie 2017 (publicată în M. Of. nr. 537 din 10 iulie 2017), prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 336 alin. (2) C. pen. În considerentele acestei ultime decizii, instanța de contencios constituțional a reținut, printre altele, că „pentru constatarea consumului de substanțe psihoactive, ca și cerință esențială specifică acestei infracțiuni, este necesară analiza de laborator, care trebuie să stabilească existența acestor substanțe în corpul conducătorului vehiculului. (…) Având în vedere sfera largă a produselor susceptibile a avea efecte psihoactive, așa cum reiese aceasta din legislația specială mai sus menționată, legiuitorul nu poate prevedea un nivel minim al concentrației de substanțe psihoactive ca și cerință esențială cu privire la elementul material al infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența substanțelor psihoactive (…). Așa fiind, legiuitorul a înțeles să incrimineze fapta în orice situație de conducere a unui vehicul ulterior consumului unor substanțe psihoactive (…).”
Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile recurentului inculpat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 269/A din 28 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timişoara, Secția penală.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
