Jurisprudența ÎCCJ | Infracţiunea de spălare a banilor. Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Articole incidente: Legea nr. 129/2019, art. 49 alin. (1) lit. a) | C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 12

1. Transferarea sumelor de bani obţinute din infracţiunea de evaziune fiscală către activităţi licite, în scopul disimulării originii ilicite a acestora, prin creditarea societăţii la care făptuitorul are calitatea de director şi, ulterior, calitatea de asociat unic, urmată de restituirea împrumutului din veniturile licite ale societăţii, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, activitatea infracţională fiind bine conturată şi independentă de infracţiunea de evaziune fiscală.

2. În cadrul cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., legalitatea pedepsei aplicate autorului se verifică exclusiv prin raportare la încadrarea juridică reţinută prin hotărârea definitivă de condamnare cu privire la acesta, indiferent de încadrarea juridică reţinută cu privire la participanţi. În consecinţă, în cazul în care instanţa a reţinut cu privire la autor, prin hotărârea definitivă de condamnare, săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în forma agravată şi continuată prevăzută în art. 9 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., legalitatea pedepsei aplicate autorului se verifică prin raportare la această încadrare juridică, indiferent dacă, din cauza imposibilităţii stabilirii contribuţiei complicilor la producerea prejudiciului, instanţa nu a reţinut cu privire la complici forma agravată a infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005. – I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 116/RC din 30 aprilie 2020

În temeiul art. 67 alin. (1) şi (2) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a fi administrator al unor societăţi, pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei.

În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a fi administrator al unor societăţi, de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale;

În temeiul art. 45 alin. (1) C. pen. raportat la art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a fi administrator al unor societăţi, pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei.

În temeiul art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen., a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă accesorie, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei închisorii, exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.

2. A fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

3. A fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

4. A fost condamnată inculpata D. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a fost interzisă inculpatei, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a fost interzisă inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

5. Au fost condamnaţi inculpaţii E. şi F. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

În temeiul art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a fost interzisă inculpaţilor, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi aleşi în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a fost interzisă inculpaţilor, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleşi în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

b. Prin decizia nr. 33/A din 16 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori s-au admis apelurile declarate de inculpaţii A., C. şi D. împotriva sentinţei penale nr. 215 din 27 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a desfiinţat, în parte, hotărârea apelată, între altele, cu privire la reţinerea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. raportat la art. 76 C. pen. în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii C. şi D. şi soluţia dată laturii civile în privinţa celor trei aplelanţi.

Împotriva deciziei nr. 33/A din 16 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin apărător ales, invocând cazurile de recurs în casaţie prevăzute în art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute în art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 16 aprilie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării ei pe fond.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, în principal, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său, astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Prin urmare, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.

În cauza de faţă, inculpatul A. a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute în art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”

Jurisprudența subsecventă intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală a statuat că acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care, fie fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora dintre elementele constitutive ale infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În consecinţă, acest caz de recurs în casaţie permite instanţei de casaţie să analizeze doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor formulate în recurs în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că starea de fapt reținută prin decizia recurată, raportat la infracţiunea de spălare a banilor, constă, în esenţă, în aceea că, în perioada 2011 – octombrie 2014, inculpatul A. a transferat suma de 1.440.173 lei sub forma creditării societăţii G., astfel: în perioada în care nu era asociat al societăţii a adus sume în calitate de director, maximul împrumutului fiind de 1.109.449 lei la 31 mai 2013, sumele fiind evidenţiate în contabilitate cu explicaţia „împrumut A.”, iar ulterior, a finanţat firma în calitate de asociat unic. În acest fel, în perioada 2011 – octombrie 2014, inculpatul A. a transferat o sumă de bani consistentă, respectiv 1.440.173 lei, sub forma creditării societăţii G., întocmind mai multe contracte de creditare încheiate în nume personal, pe care le-a şi semnat, atât la împrumutat, cât şi la împrumutător. Sumele de bani cu care a finanţat societatea au fost restituite inculpatului în perioada 27 aprilie 2011 – 23 februarie 2015, întocmindu-se în acest sens o dovadă.

Instanţa de apel a constatat că transferarea sumelor de bani obținute din activitatea ilicită de evaziune fiscală către activități comerciale licite, prin care s-a realizat o creștere a activităților comerciale și, totodată, o diversificare a preocupărilor comerciale (prin deschiderea activității de turism), cumulându-se astfel capital comercial licit și venituri licite prin exploatarea obiectelor de activitate ale societății, reprezintă o activitate bine conturată și independentă de fapta de evaziune fiscală, dar subsecventă acesteia și care se circumscrie unei fapte tipice de spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, actual art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019.

Negând această situaţie de fapt, inculpatul A. susţine în cadrul prezentului demers judiciar că fapta astfel descrisă nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de spălare a banilor, întrucât, pe de o parte, nu s-a făcut dovada certă a provenienţei ilicite a sumelor de bani cu care a fost finanţată societatea, iar pe de altă parte, nu s-a dovedit că transferul de bani s-a făcut în scopul disimulării provenienţei infracţionale a sumelor şi, prin aceasta, nu s-a făcut dovada mecanismului de spălare a banilor.

Altfel spus, criticând concluziile instanţelor de fond şi de apel cu privire la faptul că suma de 1.440.173 lei, cu care inculpatul a finanţat societatea G., inclusiv în obiectivul de investiţie Complexul Turistic H., provine din infracţiunea de evaziune fiscală pentru care acesta a fost condamnat în cauză, respectiv cu privire la constatarea realizării acestei finanţări în vederea disimulării originii ilicite a banilor şi, prin aceasta, chiar interpretarea dată de cele două instanţe materialului probator administrat în cauză, recurentul inculpat neagă baza factuală care a condus la reţinerea infracţiunii de referinţă în sarcina lui, solicitând, în mod implicit, reevaluarea materialului probator sub aspectul conținutului faptic al acuzaţiei de spălare a banilor care îi este adusă.

Or, reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate în art. 438 C. proc. pen.

Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recursul în casaţie la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel și, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate.

De altfel, plecând de la situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv în hotărârea recurată, din care rezultă argumentele pentru care instanţa de apel a apreciat, pe de o parte, că suma de bani cu care a fost creditată societatea G. îşi are provenienţa în infracţiunea de evaziune fiscală săvârşită de inculpat, iar pe de altă parte, că finanţarea societăţii a constituit un mijloc de spălare a acestor bani, ei reintrând ulterior pe piaţă ca urmare a faptului că au fost restituiţi, în integralitate, inculpatului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că cele două condiţii de tipicitate ale infracţiunii de spălare a banilor invocate de recurentul inculpat sunt, în mod evident, îndeplinite, astfel că în cauză nu este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În sfera cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susţinut, între altele, că pedeapsa ce i-a fost aplicată pentru infracţiunea de evaziune fiscală este nelegală, întrucât, în condiţiile în care instanţa de fond nu a reuşit să stabilească care este întinderea prejudiciului la producerea căruia au participat complicii, aplicând în favoarea acestora principiul in dubio pro reo şi, în consecinţă, pedepse în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea în forma de bază, acelaşi regim juridic trebuia aplicat şi inculpatului, care este singurul condamnat pentru evaziune fiscală în formă agravată.

Delimitând sfera de aplicabilitate a acestui caz de recurs în casaţie, instanţa supremă a stabilit că el este incident numai în situaţia în care pedeapsa stabilită de instanţa de apel, prin raportare la toate normele de drept penal substanțial relevante pentru tratamentul sancționator, este nelegală.

Altfel spus, prin intermediul acestui caz de casare pot fi cenzurate erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar şi a măsurilor educative, fie prin aplicarea unei sancțiuni neprevăzute de lege, fie prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator.

În aceste coordonate, evaluând criticile formulate de inculpatul A. în cadrul acestui caz de recurs în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, între altele, următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că susţinerile recurentului inculpat A. vizând nelegalitatea pedepsei ce i-a fost aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală nu este întemeiată, sens în care reţine că acestea se fundamentează, în concret, pe critica încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului, raportat la cea stabilită pentru ceilalţi inculpaţi cercetaţi în cauză.

Practic, recurentul inculpat susţine că pedeapsa ce i-a fost aplicată pentru infracţiunea de evaziune fiscală este nelegală, întrucât se raportează la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru forma agravată a infracţiunii, prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., deşi, în condiţiile în care instanţele au constatat imposibilitatea stabilirii în concret a contribuţiei fiecăruia la producerea prejudiciului, în sarcina sa trebuia reţinută forma de bază a infracţiunii, astfel cum s-a procedat în cazul complicilor.

Or, în jurisprudența constantă a instanţei supreme s-a stabilit că pot fi cenzurate prin prisma dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancțiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator. În toate cazurile, însă, legalitatea sancțiunilor a fost examinată prin raportare la încadrarea juridică dată faptei prin decizia definitivă, astfel cum a fost stabilită prin hotărârea recurată (relevante în acest sens sunt deciziile nr. 66, 230, 246, 249, 250, 267, 367 din 2014; nr. 27, 32, 75, 115, 124, 349, 404 din 2015; nr. 51, 63, 327, 522, 554 din 2016; nr. 23, 150 din 2017 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secția penală, publicate, www.scj.ro).

În consecinţă, în incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., legalitatea pedepselor este verificată exclusiv prin raportare la încadrarea juridică a faptelor stabilită prin hotărârea definitivă, criticile privind nelegalitatea pedepsei, urmare a greșitei stabiliri a încadrării juridice a faptelor, excedând controlului jurisdicţional ce poate fi exercitat în prezentul cadru procesual.

Încadrarea juridică a faptei este operațiunea de stabilire a corespondenței între fapta pretins comisă și modelul abstract rezultat din norma de incriminare incidentă, cu reținerea normelor generale aplicabile (privind participația și cauzele de atenuare sau agravare a răspunderii penale).

Ca urmare, stabilirea încadrării juridice a faptei este o operaţiune care intră în atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept), iar nu al instanței învestite în calea extraordinară de atac a recursului în casație, motiv pentru care nu poate fi cenzurată prin prisma vreunuia dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute în art. 438 C. proc. pen.

Fără a proceda la evaluarea chestiunii în discuţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează, însă, că instanţa de fond nu a constatat imposibilitatea stabilirii în concret a contribuţiei fiecăruia dintre participanţi la producerea prejudiciului reţinut în cauză, astfel cum susţine recurentul, ci numai raportat la complicii B., C., D., E. şi F., împrejurare faţă de care în sarcina acestora a reţinut forma de bază a infracţiunii de evaziune fiscală (prevăzută în art. 9 alin. 1 lit. a din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. 1 C. pen.).

Referitor la inculpatul A., instanţa de fond a reţinut că acesta a fost persoana care a gestionat integral activitatea ilicită şi singurul care, finalmente, a beneficiat de pe urma acesteia, motiv pentru care, raportat la valoarea prejudiciului stabilit în cauză (16.592.359 lei), în sarcina acestuia a reţinut forma agravată a infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., soluţie menţinută în apel.

Or, în acest context este evident că nu există nicio neconcordanţă între reţinerile instanţei şi soluţia pronunţată, cât priveşte încadrarea juridică dată faptei de evaziune fiscală şi pedepsele rezultând dintr-o atare încadrare.

Pentru considerentele prezentate, constatând neîntemeiate criticile formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 33/A din 16 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori.

Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.