Articole incident: C. proc. pen., art. 38 alin. (1) lit. d)
Competenţa de judecată în primă instanţă a infracţiunilor săvârşite de persoana care are calitatea de avocat într-un stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European îi revine curţii de apel, conform art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., întrucât dispoziţiile Capitolului VII din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat recunosc de plano şi automat calitatea de avocat dobândită într-un stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European, iar norma cuprinsă în art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. nu face nicio distincţie între avocatul deţinător al unui titlu profesional în statul membru de origine şi avocatul deţinător al unui titlu profesional în România. – I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 291 din 11 august 2020
a. Prin rechizitoriul nr. X. din 15 aprilie 2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, au fost trimişi în judecată inculpaţii:
1. A., cetățean bulgar, pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, care a produs consecințe deosebit de grave, prevăzută în art. 47 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și schimbare, fără respectarea prevederilor legale, a destinației fondurilor obținute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, care a produs consecințe deosebit de grave, prevăzută în art. 182 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.;
2. B., cetățean bulgar, pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, care a produs consecințe deosebit de grave, prevăzută în art. 47 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și dare de mită prevăzută în art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;
3. C. şi D., cetăţeni bulgari, pentru săvârșirea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, care a produs consecințe deosebit de grave, prevăzută în art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.;
4. E., cetăţean român, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, care a produs consecințe deosebit de grave, prevăzută în art. 48 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, la data de 24 mai 2019.
b. Prin încheierea din data de 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală a admis excepţia necompetenţei sale după calitatea persoanei, invocată de inculpaţii B., C. şi D. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, că, pentru a fi avută în vedere calitatea de avocat a inculpatei C. pe teritoriul României, persoană ce deţine această calitate potrivit dispoziţiilor legale incidente în statul de provenienţă, Bulgaria, stat membru al Uniunii Europene, aceasta fie trebuie să fie înscrisă într-un barou din Uniunea Naţională a Barourilor din România, fie, fără a fi înscrisă în vreun barou al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, să fi prestat, ocazional, servicii specifice profesiei de avocat pe teritoriul României, prin reprezentarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în justiţie sau în faţa autorităţilor publice şi să respecte toate celelalte condiţii prevăzute pentru avocaţii români prin Legea nr. 51/1995 şi Statutul profesiei de avocat. Altfel spus, calitatea de avocat într-un alt stat al Uniunii Europene nu este recunoscută de plano şi în mod automat în România, legislaţia naţională impunând anumite condiţii în acest sens, prin Legea nr. 51/1995.
Raportat la aceste consideraţii teoretice, instanţa a constatat că din probele administrate pe parcursul urmăririi penale rezultă, pe de o parte, că inculpata C. nu este înscrisă în vreunul dintre barourile Uniunii Barourilor Avocaților din România, ci în Baroul Avocaţilor din Sofia – Bulgaria, iar pe de altă parte, că, raportat la acuzaţia concretă care i se aduce, aceasta nu a acţionat în calitate de avocat, nefiind întocmit vreun contract de asistenţă juridică şi nici eliberată vreo împuternicire avocaţială, ci a acţionat în calitate de mandatar al societăţii F. Or, împrejurarea că inculpata este avocat al statului bulgar nu schimbă natura juridică a calităţii pe care aceasta a avut-o la momentul comiterii infracţiunii, în lipsa îndeplinirii condiţiilor impuse de Legea nr. 51/1995.
Ca urmare, constatând că inculpata C. nu a desfăşurat activităţi în calitate de avocat, instanţa a concluzionat că aceasta nu a deţinut, la momentul săvârşirii infracţiunii pentru care a fost trimisă în judecată, această calitate, motiv pentru care a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală, la data de 6 februarie 2020.
c. Prin încheierea din 30 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale după calitatea persoanei şi, în temeiul art. 50 C. proc. pen. raportat la art. 47 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Totodată, constatând intervenit conflict negativ de competenţă, a dispus înaintarea cauzei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa ierarhic superioară comună, pentru regulator de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, plecând de la statuările cuprinse în Capitolul VII din Legea nr. 51/1995, instanţa a reţinut, în esenţă, că, prin dispoziţiile menţionate anterior, legiuitorul român recunoaşte de plano şi în mod automat calitatea de avocat dobândită în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi în faţa organelor abilitate din România în acest sens.
Totodată, a reţinut că dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. d) teza I C. proc. pen. se referă la persoanele care au dobândit calitatea de avocat, indiferent dacă acestea exercită sau nu calitatea respectivă la momentul săvârşirii infracţiunii deduse judecăţii.
În consecinţă, instanţa a constatat că inculpata C. are calitatea de avocat în Baroul Avocaţilor din Sofia, care, fiind recunoscută ca atare în România, atrage competenţa personală a curţii de apel, în baza art. 38 alin. (1) lit. d) teza I C. proc. pen., indiferent dacă aceasta putea sau nu să exercite calitatea de avocat pe teritoriul statului român sau dacă infracţiunea pentru care aceasta a fost trimisă în judecată a fost săvârşită în exercitarea atribuţiilor specifice profesiei de avocat.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, la data de 7 august 2020.
Analizând conflictul negativ de competenţă ce face obiectul cauzei pendinte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Prezentul conflict negativ de competenţă poartă asupra cauzei penale în care, prin rechizitoriul nr. X. din 15 aprilie 2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, a fost trimisă în judecată, alături de alţi inculpaţi fără calităţi speciale, inculpata C., membru al Baroului Avocaţilor din Sofia, pentru săvârșirea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, care a produs consecințe deosebit de grave, prevăzută în art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.
În concret, incidentul procedural asupra căruia instanţa supremă este chemată a se pronunţa pe calea regulatorului de competenţă este determinat de dezacordul dintre Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti cu privire la subzistenţa calităţii de „avocat”, în sensul atribuit acestei sintagme prin dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. d) teza I C. proc. pen., în persoana inculpatei C., avocat în Baroul Avocaţilor din Sofia.
Potrivit art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., „curtea de apel judecă în primă instanță infracțiunile săvârșite de avocați, notari publici, executori judecătorești, de controlorii financiari ai Curții de Conturi, precum și auditori publici externi.”
Aceste dispoziţii legale instituie competenţa personală de primă instanţă a curţii de apel în cazul infracţiunilor săvârşite de avocaţi, care derogă de la competenţa materială de primă instanţă a aceleiaşi instanţe, recunoscută prin dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. pen.
Premisa prezentului conflict negativ de competenţă îl constituie tocmai sfera noţiunii de „avocat” utilizată în cuprinsul art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., chestiunea care face obiectul divergenţei fiind aceea dacă acest termen vizează şi avocaţii străini care, fără a deţine un titlu profesional obţinut în România, săvârşesc infracţiuni pe teritoriul naţional (ipoteza speţei).
Or, în lipsa oricărei trimiteri, în Codul penal sau Codul de procedură penală, la sfera noţiunii de „avocat” anterior menţionată, dezlegarea acestei chestiuni rezidă chiar în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, care, în Capitolul VII (art. 90-105), care poartă denumirea marginală „Exercitarea în România a profesiei de către avocaţii care au obţinut calificarea profesională în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European”, reglementează dispoziţiile aplicabile avocaţilor care au obţinut această calitate în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European.
Astfel, potrivit art. 91 din Legea nr. 51/1995, „în sensul prezentului capitol:
a) avocat reprezintă orice persoană provenind dintr-un stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European, care este autorizată să-și desfășoare activitățile profesionale sub titlul profesional corespunzător obținut într-un stat membru;
b) stat membru de origine reprezintă statul membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European, în care un avocat a obținut dreptul de a utiliza unul dintre titlurile profesionale prevăzute la lit. a), înainte de a practica profesia de avocat în România;
c) titlu profesional din statul membru de origine reprezintă titlul profesional utilizat în statul membru unde un avocat a obținut dreptul de a folosi acest titlu, înainte de a practica profesia de avocat în România.”
Totodată, potrivit art. 92 din acelaşi act normativ, „avocații care profesează în România sub titlul profesional din statul membru de origine pot desfășura aceleași activități profesionale ca și avocații care profesează sub titlul profesional obținut în România, pot acorda asistență juridică și pot reprezenta persoane fizice sau persoane juridice în fața instanțelor române, referitor la dreptul statului membru de origine, dreptul comunitar, dreptul internațional, precum și dreptul românesc, cu respectarea regulilor de procedură aplicabile în fața instanțelor române.”
Pe de altă parte, art. 96 din Legea nr. 51/1995 statuează că:
„(1) În condițiile prezentei secțiuni, oricare dintre avocații prevăzuți la art. 91 lit. a) poate desfășura pe teritoriul României, cu caracter permanent și sub titlul profesional din statul membru de origine, activitățile prevăzute la art. 92.
(2) Avocații care își exercită în mod permanent activitatea pe teritoriul României pot dobândi titlul profesional din România fie în condițiile prevăzute la art. 94, fie potrivit art. 103.”
Corelativ, art. 94 din acelaşi act normativ stabileşte:
„(1) Indiferent de forma de exercitare a activității pe teritoriul României, avocații care profesează sub titlul profesional din statul membru de origine pot solicita oricând recunoașterea diplomelor, în vederea admiterii în profesia de avocat și a practicării acesteia sub titlul profesional din România.
(2) În vederea recunoașterii diplomelor în România, solicitantul va trebui să susțină, la alegere, un examen de verificare a cunoștințelor sau să efectueze un stagiu de 3 ani în domeniul dreptului românesc.”
Art. 103, la rândul său, statuează că „avocaţii care profesează sub titlul profesional din statul membru de origine și care își desfășoară activitatea efectiv și cu regularitate, pe o perioadă de cel puțin 3 ani în România, în domeniul dreptului românesc sau al dreptului comunitar sunt admiși în profesia de avocat în România, fără a fi necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 94, cu respectarea prevederilor prezentei legi referitoare la exercițiul drepturilor civile și politice și la cazurile de nedemnitate și incompatibilitate.”
În fine, art. 104 din Legea nr. 51/1995 stabileşte că:
„(1) În condițiile prezentei secțiuni, avocații provenind din statele membre ale Uniunii Europene și ale Spațiului Economic European pot desfășura în România activități profesionale care pot fi exercitate ocazional sub forma prestării de servicii.
(2) Activitatea de prestare de servicii prevăzută la alin. (1) se exercită în România prin reprezentarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și persoanelor juridice în justiție sau în fața autorităților publice, în condițiile prevăzute pentru avocații stabiliți în acest stat, fără a fi necesară înscrierea în barou.
(3) Pentru exercitarea altor activități decât cele menționate la alin. (2), avocatul respectă condițiile și regulile de conduită profesională ale statului membru de origine, precum și legislația română privind profesia, în special cu privire la incompatibilități, la secretul profesional, la relațiile dintre avocați, la interdicția ca același avocat să reprezinte două părți având interese contrarii, precum și la publicitate. Un avocat care nu este stabilit în România este ținut de respectarea acestor reguli numai în măsura în care respectarea lor este justificată obiectiv pentru asigurarea exercitării corecte a activităților de avocat, a demnității profesiei și a respectării regulilor privind incompatibilitatea.”
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că legiuitorul român recunoaşte de plano şi în mod automat calitatea de avocat dobândită în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene (cum este şi cazul Bulgariei) şi ale Spaţiului Economic European, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi în faţa organelor abilitate din România, pentru recunoaşterea/(re)dobândirea acestei calităţi.
Altfel spus, legiuitorul român recunoaşte ab initio calitatea de avocat dobândită în baza titlului profesional obţinut în statul membru de origine şi permite desfăşurarea în România a activităţii profesionale de referinţă în baza acestui titlu, fără a o condiţiona de îndeplinirea prealabilă a vreunor condiţii, în cazul activităţii derulate ocazional, doar în cazul celei cu caracter permanent impunând, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, obligaţia înscrierii în tabloul special ținut de barourile române, în condițiile art. 90-105 şi ale art. 13 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, precum și ale statutului profesiei. Această condiţionare nu se raportează însă la calitatea de avocat a persoanei care profesează sub titlul profesional din statul membru de origine, care, aşa cum s-a arătat anterior, este recunoscută de plano şi necondiţionat, ci la posibilitatea funcţională a exercitării cu caracter permanent a acestei profesii în România.
În condiţiile Legii nr. 51/1995, singura condiţionare a recunoaşterii calităţii de avocat a unei persoane străine vizează situaţia în care avocatul deţinător al unui titlu profesional din statul membru de origine doreşte practicarea acestei profesii sub titlul profesional din România, ipoteză în care, pentru a obţine acest titlu, trebuie să urmeze procedura de admitere în profesia de avocat în România, în condițiile art. 94 sau art. 103 din Legea nr. 51/1995.
În consecinţă, doar dobândirea calităţii de avocat în baza unui titlu profesional emis în România este condiţionată de îndeplinirea unor condiţii prealabile, ipoteză în care, însă, persoanei străine solicitante îi este oricum recunoscută calitatea de avocat dobândită în baza titlului profesional obţinut în statul membru de origine.
În considerarea acestor argumente, raportându-se la datele particulare ale cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, având calitatea de avocat în Baroul Avocaţilor din Sofia, inculpatei C. îi este recunoscută în România, de plano, calitatea de avocat, în virtutea dispoziţiilor art. 91 şi urm. din Legea nr. 51/1995.
În acest context, notând că norma cuprinsă în art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. nu face nicio distincţie între avocatul deţinător al unui titlu profesional în statul membru de origine şi avocatul deţinător al unui titlu profesional emis în România, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, raportat la calitatea specială a inculpatei C. – avocat în Baroul Avocaţilor din Sofia, deţinută atât la momentul săvârşirii pretinsei infracţiuni care i se reţine în sarcină, cât şi ulterior, competenţa de soluţionare a prezentei cauze revine, potrivit dispoziţiilor legale precitate, Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 51 alin. (6) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpaţii A., B., C., D. şi E. în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
