Jurisprudența ÎCCJ | Cameră preliminară. Competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare

Articole incidente: C. proc. pen., art. 146¹, art. 342 | O. U. G. nr. 43/2002, art. 13 | Legea nr. 78/2000, art. 1 lit. a), art. 10 lit. c)

1. Competenţa de a efectua urmărirea penală în cazul infracţiunii prevăzute în art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 comise de persoana care exercită funcţia de deputat îi revine Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din O. U. G. nr. 43/2002 şi ale art. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000, indiferent dacă, în comiterea acestei infracţiuni, făptuitorul s-a folosit de funcţia deţinută, întrucât dispoziţiile legale cuprinse în O. U. G. nr. 43/2002 şi în Legea nr. 78/2000 nu impun o asemenea condiţie pentru stabilirea competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

2. Metoda specială de cercetare constând în obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane, reglementată în art. 1461 C. proc. pen., dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi cu respectarea prevederilor art. 1461 alin. (1) C. proc. pen., nu este condiţionată de efectuarea urmăririi penale in personam. Prin urmare, obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare poate fi dispusă înainte de dobândirea calităţii de suspect sau de inculpat de către o persoană şi, în consecinţă, înainte de informarea acesteia cu privire la acuzaţia penală, obligaţia de informare menţionată neexistând în cazul începerii urmăririi penale in rem. – I.C.C.J., Secţia penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 8/C din 19 februarie 2020

În baza art. 346 alin. (2) cu referire la art. 345 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu rechizitoriul nr. X. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de combatere a corupţiei, privind pe inculpatul B., trimis în judecată pentru pretinsa săvârşire a infracţiunilor de utilizare a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate şi delapidare, fapte prevăzute în art. 10 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 şi art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) C. pen. şi pretinsa infracţiune de delapidare prevăzută în art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) C. pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen., precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

S-a dispus începerea judecăţii în cauza privind pe inculpatul B.

Împotriva încheierii nr. 315 din 13 septembrie 2019, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a formulat contestaţie, între alţii, inculpatul B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate, va respinge ca nefondată contestaţia formulată de inculpatul B. împotriva încheierii nr. 315 din 13 septembrie 2019, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, între altele, în baza următoarelor considerente:

Conform art. 342 alin. (1) C. proc. pen.,, „obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.”

Potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. pen.: „Rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei.”

Conform art. 328 alin. (2) C. proc. pen.: „În rechizitoriu se arată numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces, şi locul unde urmează a fi citate”, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol: „Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, potrivit art. 327.”

Verificarea regularităţii rechizitoriului se efectuează după criteriile de legalitate şi regularitate proprii acestui act.

Se vor avea în vedere încălcările vreuneia dintre dispoziţiile legale care reglementează emiterea rechizitoriului, încălcări care determină inaptitudinea rechizitoriului de a sesiza valabil instanţa de judecată.

Constituie neregularităţi ale rechizitoriului nerespectarea normelor generale sau speciale privind competenţa procurorului, omisiunea verificării rechizitoriului, dispoziţia de trimitere în judecată vizează fapte sau persoane pentru care nu s-a început urmărirea, respectiv cu privire la care nu s-a dispus efectuarea urmăririi penale, lipseşte încadrarea juridică a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, aspecte care corespund încălcării unei norme procesuale penale.

Referitor la critica privind greşita respingere a cererii de constatare a neregularităţii rechizitoriului determinată de efectuarea urmăririi penale de către un organ necompetent după calitatea persoanei, mai exact a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, derivat din faptul că inculpatul a acţionat în calitate de trezorier -„funcţionar privat” şi nicidecum în calitate de deputat în Parlamentul României, întrucât faptele, aşa cum au fost reţinute în actul de sesizare, nu au nicio legătură cu această ultimă calitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată:

Precizăm, în primul rând, că necompetenţa materială şi după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală atrage consecinţe importante cu privire la legalitatea acesteia constituind, în urma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale, un motiv de nulitate absolută.

Potrivit art. 13 alin. (1) din O. U. G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie: „Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii şi auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi a României şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguvernatorii Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilieri judeţeni; prefecţi şi subprefecţi; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţi; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi al societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 293 şi 294 C. pen.”

Conform art. 13 alin. (4) din O. U. G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie: „Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1)-(3).”

Potrivit art. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000: „Prezenta lege instituie măsuri de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie şi se aplică următoarelor persoane: a) care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice.”

Conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 78/2000: „În înţelesul prezentei legi, sunt infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie infracţiunile prevăzute la art. 10 – 13.”

Potrivit art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000: „Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum şi utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice.”

Din analiza coroborată a dispoziţiile legale mai sus menţionate se impune concluzia că este suficient, pentru a fi atrasă competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de combatere a corupţiei, ca inculpatul să fi fost cercetat pentru săvârşirea unei infracţiuni ce se regăseşte în conţinutul Legii nr. 78/2000, şi anume aceea de utilizare a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate prevăzută în art. 10 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000, exercitând, în acelaşi timp, şi funcţia de deputat în Parlamentul României, indiferent dacă, în comiterea acestei infracţiuni, s-a folosit sau nu de funcţia pe care o deţinea la acel moment, dispoziţiile legale neimpunând o asemenea condiţie.

În consecinţă, critica este nefondată, urmând să fie respinsă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita respingere a cererii privind constatarea nelegalităţii autorizării şi obţinerii datelor din tranzacţiile financiare efectuate în perioada 1 ianuarie 2017 – 31 decembrie 2018 pe o perioadă de 30 de zile, din data de 12 februarie 2019 până la 13 martie 2019, apreciem că, în mod corect, judecătorul de cameră preliminară a considerat că această cerere este nefondată.

Se observă, în primul rând, că este criticată încheierea nr. 3 din 12 februarie 2019 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, apreciindu-se că nu erau îndeplinite condiţiile impuse de dispoziţiile legale care reglementează această metodă specială de cercetare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin încheierea nr. 3 din 12 februarie 2019 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a fost admisă cererea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de combatere a corupţiei în dosarul nr. X. şi s-a dispus emiterea unui mandat având ca obiect obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare efectuate de Partidul A., societatea C., societatea D., E., societatea F. şi societatea G. pentru o perioadă de 30 de zile, din data de 12 februarie 2019 până la 13 martie 2019.

Art. 138 alin. (1) lit. e) şi alin. (9) C. proc. pen. reglementează ca metodă specială de cercetare obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane, în sensul că: „Prin obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane se înţelege operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane.”

Potrivit art. 1461 C. proc. pen.:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, raportând dispoziţiile legale mai sus menţionate la de situaţia de fapt, astfel cum se prezenta la momentul pronunţării încheierii, la materialul probator existent la acea dată în dosarul de urmărire penală, la motivele care au fost invocate de procuror şi justificate de situaţia de fapt şi de materialul probator, că metoda de cercetare a fost încuviinţată cu respectarea dispoziţiilor legale interne şi, totodată, că este conformă standardului impus de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.

Astfel, prin ordonanţa din 8 februarie 2019 emisă de Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a dispus începerea urmăririi penale in rem cu privire la săvârşirea infracţiunii de utilizare a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, faptă prevăzută în art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, pretinsul făptuitor fiind B., existând suspiciuni că, în comiterea acestei infracţiuni, acesta a realizat operaţiuni financiare cu alte persoane, tranzacţii efectuate în perioada 1 ianuarie 2017 – 31 decembrie 2018, perioadă menţionată în procesul-verbal de sesizare din oficiu.

Suspiciunea rezonabilă privind săvârşirea infracţiunii a fost motivată de judecătorul de drepturi şi libertăţi, acesta indicând probatoriul administrat în cauză până la acel moment, respectiv facturile fiscale emise de către societatea H., contractul de închiriere încheiat între Partidul A. şi E., facturile emise de societăţile menţionate în sesizare vizând achiziţionarea mai multor servicii de către Partidul A., înscrisuri care, în acea fază incipientă a urmăririi penale, erau suficiente pentru a se aprecia că există o suspiciune rezonabilă privind comiterea acelei infracţiuni.

Aceste înscrisuri au putut fi analizate atât de judecătorul de drepturi şi libertăţi, cât şi de judecătorul de cameră preliminară şi, ulterior, în calea de atac a contestaţiei, de către cei doi judecători de cameră preliminară, concluzia fiind suficienţa acestora în susţinerea caracterului rezonabil al suspiciunii privind comiterea infracţiunii pentru care, ulterior, inculpatul a fost trimis în judecată.

La acel moment incipient al urmăririi penale, era necesară pentru stabilirea situaţiei de fapt, a activităţii infracţionale şi a participaţiei penale, strângerea de informaţii, cu menţiunea că, la acel moment, atât Partidul A., cât şi celelalte persoane fizice şi juridice indicate de procuror făceau parte din categoria persoanelor care realizează operaţiuni financiare cu făptuitorul.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că, între cele două momente, respectiv începerea urmăririi penale in rem şi efectuarea în continuare a urmăririi penale în raport de o anumită persoană, cu dobândirea de către aceasta a calităţii de suspect, este necesară administrarea unor probe care să furnizeze informaţii pertinente pentru continuarea urmăririi penale, atât sub aspectul activităţii infracţionale, dar şi al participaţiei penale.

De asemenea, având în vedere specificul probaţiunii în cazul infracţiunilor în raport de care se efectua urmărirea penală, este cert că identificarea operaţiunilor financiare şi stabilirea cu exactitate a modalităţii în care au fost primite/transferate diferite sume de bani obţinute din activitatea presupus infracţională cu persoanele ce sunt bănuite că au realizat asemenea operaţiuni cu făptuitorul, derulate prin intermediul instituţiilor de credit, era necesară şi esenţială.

În ceea ce priveşte condiţia ca probele să nu poată fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor să presupună dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori să existe un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că şi această condiţie este îndeplinită, întrucât aceste date, evident, nu puteau fi solicitate de la inculpat, existând pericolul prejudicierii anchetei care era în curs, şi nici de la persoanele cu care acesta relaţiona, întrucât şi acestea puteau fi implicate în activitatea presupus infracţională, existând deci acelaşi pericol, dar şi pericolul de a nu putea fi identificaţi toţi participanţii la comiterea infracţiunilor, existând posibilitatea ca tranzacţiile financiare să se fi realizat şi cu alte persoane.

Referitor la condiţia ca măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o apreciază, de asemenea, ca fiind îndeplinită, întrucât infracţiunile pentru care se desfăşura ancheta penală la acea dată pot fi apreciate ca fiind grave din perspectiva împrejurărilor şi a modalităţii de comitere, a calităţii făptuitorului şi nu în ultimul rând a consecinţelor săvârşirii unor asemenea fapte, astfel încât informaţiile erau necesare şi esenţiale pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt, pentru ghidarea anchetei şi pentru descoperirea tuturor participanţilor.

Referitor la aspectele legate de încălcarea dreptului la informare, a dreptului la apărare şi implicit a dreptului la un proces echitabil prin administrarea de probe de organul de urmărire penală înainte ca inculpatul să fi fost informat cu privire la acuzaţiile penale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie remarcă că acest procedeu probatoriu a fost încuviinţat după începerea urmăririi penale in rem şi nu in personam şi că dispoziţiile legale care îl reglementează nu impun dobândirea calităţii de suspect sau inculpat, perioadă în care nu există obligaţia informării persoanei cu privire la care există doar o suspiciune rezonabilă că a comis o infracţiune.

Totodată, aşa cum s-a reliefat, în perioada cuprinsă între cele două momente ale urmăririi penale este obligatorie administrarea de probe care să furnizeze informaţii pertinente pentru continuarea urmăririi penale, atât sub aspectul activităţii infracţionale, dar şi al participaţiei penale ori, dimpotrivă, pronunţarea unei soluţii de clasare.

Astfel, chiar dacă anumite date pot să furnizeze un minim de indicii asupra identităţii posibilului suspect, acestea pot totuşi să nu fie suficiente ca să ducă la o concluzie rezonabilă că acea persoană ar fi săvârşit fapta care formează obiectul urmăririi penale şi atunci acele date trebuie verificate şi întărite prin probe administrate după începerea in rem a urmăririi penale.

După începerea in rem a urmăririi penale, organul de urmărire penală procedează la strângerea de date, informaţii şi administrează probele pe care le consideră necesare pentru verificarea aspectelor menţionate în sesizare cu privire la fapte, stabilirea caracterului ilicit, penal al acestora, identificarea făptuitorului sau făptuitorilor şi verificarea aspectelor legate de răspunderea penală a acestuia sau acestora.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că nu este suficientă doar cunoaşterea identităţii potenţialului autor pentru ca organul de urmărire penală să declanşeze automat procedurile penale in personam, fiind necesar a se administra, anterior continuării urmăririi penale in personam, demersuri probatorii mai elaborate.

În consecinţă, administrarea unor probe de către organul de urmărire penală înainte de informarea inculpatului, faţă de care la acel moment nu se dispusese efectuarea în continuare a urmăririi penale, nu poate fi apreciată ca având caracter nelegal şi că s-a încălcat dreptul la informare, dreptul la apărare şi implicit dreptul la un proces echitabil.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie face trimitere la dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., potrivit cu care: „(1) Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.”

„(3) Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte acestuia şi dosarul cauzei.”

Totodată, conform art. 307 C. proc. pen.: „Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că materialul probator obţinut a fost considerat suficient pentru a se dispune prin ordonanţele din 1 ianuarie 2019 atât extinderea urmăririi penale cu privire la infracţiunea de delapidare prevăzută în art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) C. pen., cât şi efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspectul B. pentru săvârşirea infracţiunilor de utilizare a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, faptă prevăzută în art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi delapidare prevăzută în art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) C. pen., dată până la care nu exista obligaţia informării.

Se observă că, după dobândirea calităţii de suspect, organul de urmărire penală a procedat la aducerea la cunoştinţă a drepturilor şi obligaţiilor suspectului B. prin procesul-verbal din 2 aprilie 2019, informare care are caracter complet, prin procesul-verbal de comunicare a drepturilor şi obligaţiilor suspectului din 22 aprilie 2019, fiind respectate astfel dispoziţiile art. 307 C. proc. pen.

Judecătorul de cameră preliminară nu poate face aprecieri cu privire la momentul la care procurorul consideră că are probe suficiente pentru a acţiona potrivit art. 305 C. proc. pen., însă va examina acest aspect din perspectiva modului în care s-a derulat urmărirea penală în continuare, după ce i s-a adus la cunoştinţă calitatea de suspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observând că, în proporţie covârşitoare, probele au fost administrate după dobândirea calităţii de suspect şi aducerea la cunoştinţă a drepturilor pe care le are.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul B. împotriva încheierii nr. 315 din 13 septembrie 2019, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.

Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.