Articole incidente: C. proc. pen., art. 311, art. 346, art. 347
1. În raport cu dispoziţiile art. 347 alin. (1) C. proc. pen. – conform cărora, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1) – (42), procurorul, părțile și persoana vătămată pot face contestaţie, iar contestația poate privi și modul de soluționare a cererilor și a excepțiilor -, respectarea termenului de 3 zile cu privire la încheierea finală pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în baza art. 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. permite completului de 2 judecători de cameră preliminară învestit pe calea contestaţiei să examineze şi încheierea intermediară prin care au fost soluţionate cererile şi excepţiile, chiar dacă încheierea intermediară nu a fost indicată în mod distinct în contestaţie în termenul prevăzut în art. 347 alin. (1) C. proc. pen., ci numai în motivarea contestaţiei.
2. Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet, în temeiul art. 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., în ipoteza în care rechizitoriul este neregulamentar întocmit sub aspectul exigenţelor privind claritatea acuzaţiei penale, iar neregularitatea nu a fost remediată în termenul prevăzut în art. 345 alin. (3) C. proc. pen. şi determină imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecăţii. Exigențele referitoare la descrierea acuzației penale sunt îndeplinite atunci când circumstanțele de timp, loc și modalitate de comitere sunt indicate, în cuprinsul actului de sesizare, cu o precizie suficientă pentru a permite inculpatului să înțeleagă, cu exactitate, conținutul faptic al acuzaţiei penale.
3. În cursul urmăririi penale, prin ordonanţa de schimbare a încadrării juridice nu poate fi schimbată substanţa acuzaţiilor penale, în sensul extinderii faptelor materiale imputate, fără să fi fost dispusă extinderea urmăririi/acţiunii penale. – I.C.C.J., Secţia penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 779 din 20 noiembrie 2020
Prin încheierea din 14 aprilie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-au dispus, între altele, următoarele:
În temeiul art. 345 alin. (1) C. proc. pen., au fost admise în parte cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii A., B. şi C., astfel:
În temeiul art. 280 raportat la art. 282 alin. (1) C. proc. pen., s-a constatat nulitatea ordonanţei de schimbare a încadrării juridice din data de 25 septembrie 2017 faţă de inculpaţii A., B., C., D. şi E. şi nulitatea procesului-verbal de îndreptare eroare materială din data de 1 august 2019 privind ordonanţa menţionată.
S-a constatat neregularitatea rechizitoriului nr. X. din data de 31 mai 2018 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Iaşi constând în neconcordanţa dintre faptele pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de inculpaţii A., B., C., D. şi E. şi faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a acestora.
Prin încheierea nr. 14 din 6 august 2020 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Iaşi, în temeiul art. 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., s-a constatat nelegalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. X. din data de 31 mai 2018 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Iaşi şi s-a dispus restituirea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Iaşi a cauzei privind pe inculpaţi.
Împotriva încheierii penale nr. 14 din 6 august 2020 a Curţii de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a formulat contestaţie, între alţii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Iaşi.
Completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, verificând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva criticilor aduse încheierii contestate, constată contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Iaşi împotriva încheierii penale nr. 14 din 6 august 2020 a Curţii de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, ca fiind nefondată, în principal, pentru considerentele ce se vor arăta:
Prioritar, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va analiza excepţia tardivităţii contestaţiei formulate de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Iaşi împotriva încheierii intermediare din data de 14 aprilie 2020 invocată de către inculpatul A. şi reiterată şi de către ceilalţi coinculpaţi.
Astfel, din analiza actelor dosarului rezultă că parchetul a formulat contestaţie împotriva încheierii nr. 14 din 6 august 2020 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Iaşi, la data de 10 august 2020, deci cu respectarea termenului legal prevăzut în art. 347 alin. (1) C. proc. pen.
În acord cu autorul excepţiei, se constată că parchetul nu a făcut referire decât la încheierea nr. 14 din 6 august 2020 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Iaşi atunci când a formulat calea de atac şi, tocmai în data de 13 octombrie 2020, prin motivele contestaţiei, parchetul a făcut referire şi la încheierea intermediară din 14 aprilie 2020, solicitând a fi analizată prin prisma contestaţiei formulate.
Potrivit art. 347 alin. (1) C. proc. pen., în termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1) – (42), procurorul, părțile și persoana vătămată pot face contestație. Contestația poate privi și modul de soluționare a cererilor și a excepțiilor.
Astfel, completul competent de 2 judecători de cameră preliminară constată că dispoziţiile procesual penale prevăd că părţile pot contesta, atât încheierea finală (de dezînvestire), cât şi cea intermediară, cu privire la modalitatea de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, însă nu prevăd posibilitatea formulării pe cale separată a unei căi de atac împotriva încheierii intermediare, astfel încât contestaţia formulată împotriva încheierii finale se consideră a fi formulată şi împotriva încheierii intermediare.
În acest sens, chiar dacă parchetul nu a formulat contestaţie în termenul de 3 zile prevăzut în art. 347 alin. (1) C. proc. pen. împotriva încheierii intermediare, arătând că este vizată şi această încheiere tocmai prin motivele contestaţiei, instanţa constată ca nefondată excepţia tardivităţii, întrucât a fost respectat termenul de 3 zile prevăzut de lege în ceea ce priveşte încheierea nr. 14 din 6 august 2020, respectarea dispoziţiilor privind termenul de formulare a contestaţiei cu privire la încheierea finală pronunţată de judecătorul de cameră preliminară acordând posibilitatea instanţei de a analiza şi încheierea intermediară, chiar dacă aceasta nu a fost contestată, în mod separat, în termenul prevăzut în art. 347 alin. (1) C. proc. pen.
În acest punct de analiză, completul competent de 2 judecători de cameră preliminară, în ceea ce priveşte cererile şi excepţiile invocate în cauză, succint, reţine următoarele:
Referitor la excepția de neregularitate a actului de sesizare, care vizează nerespectarea condițiilor de fond și de formă reglementate în art. 328 – 329 C. proc. pen., completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
În raport cu dispozițiile art. 345 alin. (2) și (3) C. proc. pen., legalitatea sesizării implică, în primul rând, o cenzură a condițiilor de formă și conținut ale rechizitoriului, judecătorul analizând dacă actul de sesizare se conformează, în mod efectiv, exigențelor art. 328 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la verificarea sa prealabilă de către procurorul ierarhic superior, la indicarea neechivocă a persoanei a cărei trimitere în judecată se dispune, a faptei reținute în sarcina acesteia, a încadrării juridice ori a probelor/mijloacelor de probă care au fundamentat opțiunea procurorului de a da cauzei rezolvarea prevăzută în art. 327 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
În etapa camerei preliminare se verifică, în primul rând, claritatea acuzației, respectiv a descrierii faptei penale – ca manifestare obiectivă în sfera realității – într-o manieră detaliată, explicită, lipsită de ambiguitate, care să permită inculpatului înțelegerea deplină a conținutului faptic al acuzației penale, iar judecătorului – individualizarea, dincolo de orice echivoc, a obiectului și limitelor judecății.
În al doilea rând, judecătorul de cameră preliminară verifică dacă rechizitoriul cuprinde și indicarea detaliată a încadrării juridice a faptei, astfel descrise. Această cerință este respectată numai atunci când există o concordanță deplină între baza factuală a acuzației și elementele de conținut legal al infracțiunii, astfel cum se desprind din normele de incriminare, judecătorul urmărind, sub aspectul analizat, ca precizarea acesteia din urmă și a elementelor ei de conținut juridic să aibă caracter efectiv și să nu se limiteze la o simplă enumerare a unor dispoziții legale.
Claritatea acuzației penale formulate prin rechizitoriu este o condiție sine qua non pentru legala începere a judecății.
Din perspectiva exigențelor normelor convenționale, dar și a principiilor fundamentale ale procesului penal, reglementate în art. 2, art. 3 alin. (1) și (3), art. 8 și art. 10 C. proc. pen., cunoașterea certă a conținutului faptei care face obiectul sesizării instanței (configurată neechivoc în toate particularitățile de timp sau loc de comitere, de conținut concret, de rezultat sau urmare produsă) și a încadrării ei juridice este o cerință indispensabilă pentru a se asigura, în mod concret și efectiv, iar nu teoretic și iluzoriu, conformitatea procedurii cu cerințele fundamentale de echitate a procesului.
Cu privire la legalitatea sesizării din perspectiva exigențelor de claritate a acuzației, în analiza cererilor și excepțiilor formulate sub acest aspect, completul competent de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are în vedere, atât cerințele de conținut al rechizitoriului, explicit prevăzute în art. 328 C. proc. pen., cât și regulile cu valoare de principiu care se desprind din jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 328 alin. (1) teza I C. proc. pen., rechizitoriul se limitează la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și cuprinde, în mod corespunzător, mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), respectiv datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia, probele și mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, mențiunile prevăzute la art. 330 și 331, dispoziția de trimitere în judecată, precum și alte mențiuni necesare pentru soluționarea cauzei.
Totodată, subliniind importanța informării adecvate și detaliate a acuzatului cu privire la natura acuzațiilor și calificarea juridică a faptelor, instanța de contencios european a statuat mutatis mutandis că:
„Art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenție îi recunoaște acuzatului dreptul de a fi informat nu doar cu privire la cauza acuzației, adică la faptele materiale de care este acuzat, dar și încadrarea juridică a faptelor, și aceasta în mod detaliat. Sfera de aplicare a acestei dispoziții trebuie apreciată, în special, în lumina celui mai general drept la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție. În materie penală, o informare precisă și completă cu privire la acuzațiile aduse unei persoane, și deci cu privire la încadrarea juridică pe care instanța o poate reține împotriva sa, este o condiție esențială a echității procedurii” (cauza Adrian Constantin împotriva României, hotărârea din 12 aprilie 2011, cauza Pelissier și Sassi împotriva Franței, hotărârea din 25 martie 1999).
În aceste coordonate de principiu, instanţa reține că exigențele de descriere a acuzației sunt îndeplinite atunci când circumstanțele de timp, loc și modalitate de comitere sunt indicate, în cuprinsul actului de sesizare, cu o precizie suficientă pentru a permite acuzatului să înțeleagă, cu exactitate, conținutul faptic, obiectiv, al învinuirii aduse.
Tot astfel, indicarea probelor și a mijloacelor de probă care susțin teza acuzării presupune trimiteri explicite și punctuale, atât la elementele faptice care au fundamentat concluzia procurorului că există o faptă prevăzută de legea penală, comisă cu vinovăția cerută de lege de către persoana inculpată, cât și la mijloacele de probă prin intermediul cărora au fost obținute aceste elemente.
Întinderea acestor trimiteri sau explicații depinde de particularitățile cauzei, fără a fi necesar ca orice afirmație a organului judiciar să fie însoțită de precizarea elementelor de probă care au fundamentat-o.
Este, însă, esențial ca rechizitoriul să indice suportul probator – direct ori indirect – al elementelor esențiale, obiective și subiective, circumscrise conținutului legal al infracțiunii, astfel încât acuzatul să poată înțelege, cât mai exact, baza probatorie a acuzației și, eventual, în deplină cunoștință de cauză, să o poată contesta în faza judecății.
Aplicând aceste consideraţii la speţa de faţă, în acord cu judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Iaşi, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că rechizitoriul întocmit în cauză nu se conformează integral acestor exigențe, din analiza acestuia rezultând imposibilitatea de stabilire a obiectului şi limitelor judecăţii pentru inculpaţii A., B., C., D. şi E.
În acest sens, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că parchetul nu s-a conformat dispoziţiilor judecătorului de cameră preliminară din încheierea intermediară (încheierea din 14 aprilie 2020) şi nu a dispus remedierea neregularităţilor actului de sesizare constatate la acel moment, acesta făcând trimitere la situaţia de fapt şi încadrarea juridică a faptelor pentru fiecare dintre cei cinci inculpaţi reţinute prin ordonanţele de punere în mişcare a acţiunii penale, fără a se efectua o prezentare clară şi coerentă a faptelor cu care înţelege să învestească instanţa, astfel încât se constată că încă subzistă această neregularitate ce derivă din descrierea defectuoasă a faptelor şi din neconcordanţa dintre faptele pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi cele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
Astfel, se constată că descrierea faptelor, astfel conturată, este defectuoasă sub aspectul înţelegerii acuzaţiei aduse inculpaţilor, din perspectiva actelor materiale imputate, perioadei în care se presupune că ar fi săvârşit faptele pentru care sunt trimişi în judecată, respectiv a modalităţilor concrete de săvârşire, aspecte care afectează stabilirea obiectului şi limitelor judecăţii, precum şi dreptul la apărare al inculpaţilor care s-ar regăsi în situaţia de a-şi formula apărări în cauză în legătură cu o situaţie de fapt care nu este clară şi coerentă.
Completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că parchetul, deşi a încercat prin suplimentul la rechizitoriu să remedieze neregularităţile constatate de judecătorul de cameră preliminară prin încheierea intermediară din data de 14 aprilie 2020, nu a reuşit clarificarea acuzaţiilor aduse inculpaţilor în prezenta cauză, acestea devenind mai vagi şi mai confuze decât cele din cuprinsul actului de trimitere în judecată.
Prin suplimentul la rechizitoriu din data de 19 mai 2020, procurorul s-a limitat a preciza că perioada și actele materiale sunt cele din ordonanțele rămase valide la dosarul cauzei (ordonanța de efectuare în continuare a urmăririi penale din data 3 februarie 2014 și ordonanțele de punere în mișcare a acțiunii penale din datele 4 martie 2015, 10 martie 2015, 11 martie 2015 și 25 martie 2015), dar că prejudiciul reținut în final va fi mult diminuat (fiind în favoarea inculpaților).
Faţă de aceste aspecte, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că suplimentul la rechizitoriu nu a adus clarificările şi lămuririle solicitate de judecătorul de cameră preliminară în sensul lămuririi acuzaţiei cu privire la descrierea faptei, la actele materiale ale presupuselor fapte săvârşite de inculpaţi.
În acest sens, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţine că nu se poate face trimitere la anumite acte de urmărire penală, chiar rămase valide, fără reţinerea situaţiei de fapt şi de drept în integralitatea ei, astfel încât să se poată lămuri acuzaţia, atât în sensul accepţiunii din Codul de procedură penală, cât şi al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, din modalitatea de descriere a faptelor rezultă că procurorul nu a răspuns cerinţelor judecătorului de cameră preliminară dispuse prin încheierea intermediară din data de 14 aprilie 2020, întrucât acesta nu a procedat la clarificarea acuzaţiei prin prezentarea acesteia, pentru fiecare inculpat în parte şi pentru fiecare act material în parte pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
În acest sens, instanţa constată că în mod concis şi corect judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Iaşi a analizat în încheierea nr. 14 din 6 august 2020 imposibilitatea stabilirii obiectului şi a limitelor judecăţii, urmând a reţine că parchetul nu a remediat neregularitatea rechizitoriului, aşa cum s-a dispus prin încheierea intermediară.
În consecinţă, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în acord cu judecătorul de cameră preliminară de la instanţa fondului, constată că situaţia de fapt corespunzătoare încadrării juridice nu satisface cerinţa clarităţii acuzaţiei penale care afectează regularitatea actului de sesizare şi premisele unui proces echitabil, inclusiv din perspectiva respectării dreptului la apărare al inculpaţilor, întrucât aceştia trebuie să aibă posibilitatea cunoaşterii concrete a acuzaţiilor ce li se aduc, condiţie de bază pentru asigurarea posibilităţii de a-şi realiza o apărare efectivă, astfel încât se impune restituirea cauzei la parchet în vederea remedierii neregularităţii rechizitoriului.
În ceea ce priveşte ordonanţa de schimbare a încadrării juridice nr. X. din data de 25 septembrie 2017, se constată că, în mod corect, a reţinut judecătorul de cameră preliminară care a pronunţat încheierile contestate, că această ordonanţă, în integralitatea sa, este lovită de nulitate relativă, conform art. 282 alin. (1) C. proc. pen., prin aceasta fiind vătămate drepturile inculpaţilor la apărare în componenta cunoaşterii acuzaţiilor concrete pentru care au fost trimişi în judecată, fără depăşirea cadrului procesual în care a fost exercitată acţiunea penală în ceea ce îi priveşte, această vătămare neputând fi remediată de judecător în altă fază procesuală, ci doar prin desfiinţarea actului şi eventuala remediere de către procuror.
Astfel, fără a relua analiza făcută în mod corect şi pertinent de judecătorul fondului prin încheierea intermediară (acesta a arătat prin comparaţie actele materiale ce se impută fiecărui inculpat atunci când s-a pus în mişcare acţiunea penală, respectiv când s-a dispus schimbarea încadrării juridice), se constată că parchetul, susţinând că realizează o detaliere a acţiunilor inculpaţilor, prin ordonanţa de schimbare a încadrării juridice nr. X. din data de 25 septembrie 2017, a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de inculpaţii A., B., C., D. şi E., însă în realitate operaţiunea juridică efectuată a fost aceea de schimbare a substanţei acuzaţiilor penale aduse inculpaţilor fără ca, în prealabil, să fi fost dispusă extinderea urmăririi/acţiunii penale pentru faptele materiale prezentate, adică fără a exista cadrul procesual aferent, fiind deturnată semnificaţia juridică a operaţiunii de schimbare a încadrării juridice, de punere în mişcare a acţiunii penale, precum şi cea a extinderii urmăririi/acţiunii penale (art. 309 şi art. 311 C. proc. pen.).
Completul competent de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod corect, s-a reţinut prin încheierea intermediară că au fost extinse acuzaţiile aduse celor cinci inculpaţi dincolo de actele materiale pentru care s-a dispus anterior punerea în mişcare a acţiunii penale, şi aceasta fără ca, în prealabil, să se fi dispus, prin ordonanţă, extinderea urmăririi/acţiunii penale pentru acele acte materiale care depăşesc cadrul faptic al ordonanţelor de punere în mişcare a acţiuni penale, conform art. 311 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen.
De asemenea, se mai reţine că, întrucât acuzaţiile aduse inculpaţilor prin rechizitoriul nr. X. din data de 31 mai 2018 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Iaşi au fost formulate pentru prima dată în ordonanţa de schimbare a încadrării juridice din 25 septembrie 2017, ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale, fără a se fi dispus o extindere a cadrului procesual, procurorul a încercat să remedieze aceste „lipsuri” prin procesul-verbal de îndreptare a erorii materiale din data de 1 august 2019. Or, acest proces-verbal este lovit de nulitate, fiind întocmit tocmai pentru a suplini lipsa unor dispoziţii ale organului judiciar privind acţiunea penală, în sensul extinderii acţiunii penale faţă de inculpaţi şi cu privire la actele materiale prezentate în ordonanţa de schimbare a încadrării juridice, dar pentru care nu exista un cadru procesual.
În consecinţă, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie apreciază că în mod corect judecătorul de cameră preliminară de la fond a constatat existenţa diferenţelor dintre acţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor prin actul organului de urmărire penală prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, prin ordonanţa de schimbare a încadrării juridice din data de 25 septembrie 2017, respectiv prin actul de trimitere în judecată, neexistând niciun act procesual prin care să se dispună extinderea acţiunii penale.
Faţă de aceste considerente, completul competent de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie apreciază că în mod corect a fost constatată nulitatea ordonanţei de schimbare a încadrării juridice din data de 25 septembrie 2017 şi nulitatea procesului-verbal de îndreptare eroare materială din data de 1 august 2019 privind ordonanţa menţionată, aspect care determină neregularitatea rechizitoriului nr. X. din data de 31 mai 2018 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Iaşi, constând în neconcordanţa dintre faptele pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de inculpaţii A., B., C., D. şi E. şi faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a acestora.
Pentru aceste motive, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 347 alin. (3) raportat la art. 346 C. proc. pen., a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Iaşi împotriva încheierii penale nr. 14 din 6 august 2020 a Curţii de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
