Articole incidente: C. proc. pen., art. 52, art. 43, art. 139, art. 143
1. Chestiunile prealabile, în accepţiunea dispoziţiilor art. 52 C. proc. pen., constituie chestiuni sau probleme de natură extrapenală de a căror soluţionare depinde rezolvarea fondului cauzei penale, în sensul rezolvării acţiunii penale prin pronunţarea uneia dintre soluţiile prevăzute în art. 396 C. proc. pen. Excepţia de nelegalitate a deciziilor preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii privind numirea în funcţie de execuţie sau de conducere în cadrul unei secţii din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procurorului care a efectuat urmărirea penală şi a emis rechizitoriul nu constituie o chestiune prealabilă, în accepţiunea dispoziţiilor art. 52 C. proc. pen., întrucât rezolvarea fondului cauzei penale nu depinde de legalitatea acestor acte administrative cu caracter individual.
2. În cursul urmăririi penale, reunirea cauzelor este obligatorie în cazurile de indivizibilitate prevăzute în art. 43 alin. (1) C. proc. pen. şi facultativă în cazurile de conexitate reglementate în art. 43 alin. (2) C. proc. pen. În consecinţă, în procedura camerei preliminare, respingerea cererii de reunire a cauzelor dispusă de procuror în cursul urmăririi penale, în cazurile de conexitate prevăzute în art. 43 alin. (2) C. proc. pen. în care reunirea are caracter facultativ, nu este supusă controlului judecătorului de cameră preliminară.
3. În cazul înregistrărilor efectuate de părţi sau de alte persoane privind propriile convorbiri sau comunicări cu terţii, care, în baza art. 139 alin. (3) C. proc. pen., constituie mijloace de probă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 143 C. proc. pen. referitoare la consemnarea, transcrierea şi certificarea pentru autenticitate de către procuror, aceste dispoziţii fiind aplicabile numai în cazul supravegherii tehnice autorizate şi realizate de organele judiciare. – I.C.C.J., Secţia penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 31/C din 4 decembrie 2020
Prin încheierea nr. 114 din 2 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală au fost respinse, ca nefondate, cererile şi excepţiile invocate de inculpaţii A. şi B., s-a constatat legalitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu rechizitoriul nr. X. din 12 iulie 2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, privind pe inculpaţii A. şi B., precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală și s-a dispus începerea judecăţii în cauza privind pe inculpaţii A. şi B.
Împotriva încheierii nr. 114 din 2 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală au formulat contestație inculpaţii A. şi B.
Examinând contestațiile formulate prin prisma motivelor invocate și a actelor și lucrărilor din dosarul cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători de cameră preliminară reține, între altele, următoarele:
Sub un prim aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători de cameră preliminară urmează să analizeze criticile formulate de contestatorul inculpat A. referitoare la legalitatea Deciziilor Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. Y. și nr. Z. Criticile au fost invocate direct în contestație de către contestator prin intermediul excepției de nelegalitate prevăzută în art. 4 din Legea nr. 554/2004, în cadrul procesual determinat de dispozițiile art. 52 C. proc. pen. privind chestiunile prealabile.
Referitor la cadrul procesual în care au fost invocate criticile menționate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători de cameră preliminară reține că, potrivit art. 52 C. proc. pen., instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare.
În raport cu textul legal evocat, se constată că prin chestiuni prealabile în sensul art. 52 C. proc. pen. trebuie să se înțeleagă chestiuni/probleme de natură extrapenală, de a căror rezolvare depinde rezolvarea fondului cauzei penale. Fiind prevăzută ca o veritabilă excepție de la regula de competență materială aplicabilă chestiunii prealabile și operând, astfel, o prorogare legală de competență a instanței penale de a judeca în altă materie, apare ca fiind obligatorie constatarea unei legături de dependență între acea chestiune și rezolvarea fondului cauzei. În caz contrar, s-ar ajunge ca pe calea unei proceduri derogatorii, de excepție, să poată fi ocolite procedurile și regulile de competență prevăzute de lege pentru rezolvarea unor posibile litigii și să fie temporizată excesiv soluționarea unor procese penale a căror rezolvare nu depinde în mod esențial de chestiunea invocată.
Condiția legăturii dintre chestiunea prealabilă care se cere a fi soluționată de instanța penală și rezolvarea fondului cauzei (penale), în cazul particular al invocării nelegalității unor acte administrative cu caracter individual, rezultă de altfel în mod explicit din conținutul art. 4 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză.
Sintagma „rezolvarea fondului cauzei penale” sau „soluționarea litigiului pe fond în materie penală” a fost explicată în numeroase cauze din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale, statuându-se că aceasta înseamnă rezolvarea raportului juridic penal de conflict, respectiv soluționarea acțiunii penale prin pronunțarea uneia dintre soluțiile prevăzute în art. 396 C. proc. pen. Totodată, în cazul particular al excepției de nelegalitate reglementată în art. 4 din Legea nr. 554/2004, în raport cu conținutul legal al textului evocat, se impune constatarea că pentru a putea fi examinată legalitatea unui act administrativ individual este necesar ca de acesta să depindă soluționarea litigiului pe fond, în cauzele penale aceasta semnificând, așa cum s-a arătat anterior, hotărârea pronunțată asupra învinuirii aduse inculpatului și pronunțarea uneia dintre soluțiile prevăzute în art. 396 C. proc. pen.
În consecință, o chestiune prealabilă în sensul art. 52 C. proc. pen. ar putea fi invocată numai în cazul în care problema ce se cere a fi soluționată de instanța penală prin prorogarea competenței acesteia în altă materie condiționează în mod necesar rezolvarea fondului cauzei penale, respectiv hotărârea asupra învinuirii aduse inculpatului conform art. 396 alin. (1) C. proc. pen. Concluzia expusă, care rezultă din interpretarea art. 52 C. proc. pen. coroborat cu art. 4 din Legea nr. 554/2004, nu este condiționată de etapele procesuale pe care le parcurge cauza, respectiv cameră preliminară, fond sau apel, întrucât nu se poate realiza o disociere a acestor faze ale procesului penal din perspectiva semnificației sintagmei „rezolvarea fondului cauzei penale.”
În cauza de față, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători de cameră preliminară constată că prin excepția invocată de contestatorul inculpat A. s-a contestat legalitatea deciziilor președintelui Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost numit în funcția de execuție, respectiv de conducere în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie procurorul care a efectuat urmărirea penală și a întocmit rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A. și B. Deși, aparent, excepția invocată respectă condițiile prevăzute în art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, fiind vizate acte administrative cu caracter individual a căror legalitate este contestată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători de cameră preliminară reține că nu este îndeplinită condiția ca de legalitatea actului administrativ să depindă soluționarea fondului cauzei penale, prevăzută de textul legal evocat și care se desprinde și din interpretarea art. 52 C. proc. pen.
Astfel, legalitatea deciziilor președintelui Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost numit în funcția de execuție/conducere procurorul care a efectuat urmărirea penală și a întocmit rechizitoriul nu condiționează în mod esențial hotărârea pe care instanța de judecată ar urma să o pronunțe asupra învinuirii prin una dintre soluțiile prevăzute în art. 396 C. proc. pen., respectiv de aceste acte administrative individuale nu depinde soluționarea pe fond a litigiului. Niciunul dintre actele menționate nu au legătură și nu se circumscriu în vreo formă condițiilor de existență a faptelor, de întrunire a elementelor de tipicitate sau de atragere a răspunderii penale a persoanelor acuzate, neinfluențând soluționarea pe fond a cauzei penale.
În consecință, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 52 C. proc. pen. raportat la art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, respectiv de actele administrative atacate nu depinde rezolvarea pe fond a cauzei penale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători de cameră preliminară urmează să respingă excepția de nelegalitate a Deciziilor Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. Y. și nr. Z., invocată de contestatorul inculpat A.
Referitor la motivele de contestație invocate de către contestatorii inculpați A. și B., Înalta Curte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători de cameră preliminară reține, între altele, următoarele:
1. Nulitatea absolută a rechizitoriului, ca efect al necompetenței materiale a organului de urmărire penală
În esență, contestatorul inculpat A. a susținut că, în raport cu data sesizării organelor de urmărire penală, competența materială revenea Direcției Naționale Anticorupție, sesizată de contestator la data de 10 noiembrie 2017 cu faptele comise de C. și alte persoane, dosarul fiind înregistrat sub nr. D., anterior constituirii dosarului nr. E. pe rolul Secției de urmărire penală și criminalistică. Fără a relua argumentele expuse pe larg de judecătorul de cameră preliminară prin încheierea atacată și pe care completul de 2 judecători și le însușește în întregime, se reține că susținerile contestatorului inculpat în sensul necompetenței materiale a organului de urmărire penală sunt, pe de o parte, lipsite de fundament faptic, iar pe de altă parte, lipsite de temeinicie. Astfel, pe de-o parte, completul de 2 judecători reține ca nefiind conformă realității împrejurarea că obiectul cercetărilor în dosarele menționate era identic, în realitate, în raport cu situația de fapt, fiind realizată o disociere între faptele pretins a fi fost comise de către C. și alte persoane apropiate acestuia și faptele pretins a fi fost săvârșite de către magistrații procurori implicați în cercetarea acelor fapte.
În acord cu argumentele expuse prin încheierea atacată, completul de 2 judecători reține că susținerile contestatorului inculpat A. nu sunt întemeiate, legătura dintre cele două dosare, în lipsa unei identități de obiect al cercetărilor, fiind circumscrisă cazurilor de conexitate, iar nu de indivizibilitate, astfel încât reunirea dosarelor avea caracter facultativ, conform art. 43 alin. (2) C. proc. pen. Susținerea contestatorului inculpat, în sensul că de vreme ce atât Direcţia Naţională Anticorupţie, cât și Secția de urmărire penală și criminalistică fac parte din structura aceleiași unități de parchet – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție reunirea cauzelor era obligatorie, apare ca fiind lipsită de fundament legal, excedând cazurilor de conexitate și indivizibilitate prevăzute în art. 43 C. proc. pen. raportat la art. 63 C. proc. pen.
Având în vedere că nu a putut fi identificat un caz de reunire obligatorie a cauzelor la care face referire contestatorul inculpat și că procurorul, ca titular al acţiunii penale, are dreptul de a aprecia dacă este în interesul unei mai bune înfăptuiri a justiției și de a decide dacă urmărirea penală se efectuează în acelaşi timp pentru toate infracţiunile şi cu privire la toate persoanele, rezolvând în faza de urmărire penală incidentele legate de indivizibilitate şi conexitate, apare ca fiind corectă concluzia judecătorului de cameră preliminară în sensul că soluţia/dispoziţia de respingere a cererii de reunire a cauzelor dispusă de procuror în faza de urmărire penală nu este supusă controlului instanţei şi nici nu afectează regularitatea actului de sesizare, fiind vorba de o măsură procesuală care nu ţine de substanţa urmăririi penale şi nu produce efecte asupra fondului cauzei.
În egală măsură, apare ca fiind lipsită de fundament critica formulată de contestatorul inculpat B. cu privire la nereunirea prezentei cauze la dosarului Secției pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, având ca obiect plângerea penală depusă de acesta împotriva numiţilor C., F. şi G. sub aspectul săvârşirii mai multor infracţiuni în legătură cu acuzaţia formulată împotriva acestuia, în prezenta cauză penală. În acord cu argumentele expuse prin încheierea atacată, completul 2 doi judecători de cameră preliminară reține că, în absența unui caz de reunire obligatorie a cauzelor conform art. 43 alin. (1) C. proc. pen., refuzul de reunire a cauzelor în faza de urmărire penală nu este supus controlului instanţei şi nici nu afectează regularitatea actului de sesizare, fiind vorba de o măsură procesuală care nu ţine de substanţa urmăririi penale şi nu produce efecte asupra fondului cauzei.
2. Nelegalitatea obţinerii probelor constând în înregistrările audio-video depuse de C. și nulitatea acestora
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători de cameră preliminară reține că proba la care se face referire a fost administrată în cadrul procesual circumscris dispozițiilor art. 139 alin. (3) C. proc. pen., înregistrările audio-video sau mesajele tip sms/whatsApp fiind depuse la dosarul cauzei în faza de urmărire penală de către C., conform mențiunilor procesului-verbal din data de 11 aprilie 2018.
În ceea ce privește critica referitoare la lipsa certificării transcrierilor acestor înregistrări de către procuror în condițiile art. 143, art. 198 sau art. 199 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători de cameră preliminară constată că este neîntemeiată.
Procedura reglementată în dispozițiile art. 143 C. proc. pen. se circumscrie garanțiilor ce trebuie să însoțească orice măsură intruzivă în viața privată a unei persoane, ingerință realizată de către organele de stat, desigur cu respectarea tuturor condițiilor de autorizare și efectuare a unei măsuri de supraveghere secretă a unei persoane. De altfel, din conținutul art. 143 C. proc. pen. se desprinde în mod clar concluzia că este necesară consemnarea activităților de supraveghere tehnică autorizate în mod legal și certificată conformitatea datelor obținute în urma unor asemenea metode speciale de cercetare de către procuror.
O dispoziție similară nu se regăsește însă și în cazul altor înregistrări care fie privesc propriile convorbiri ale unei persoane, fie alte înregistrări care nu sunt interzise de lege, probe care sunt administrate în condițiile art. 139 alin. (3) C. proc. pen. În aceste cazuri, înregistrările și suportul pe care sunt fixate constituie proba și, respectiv mijlocul de probă care poate fi supus expertizării în cazul în care este contestată autenticitatea sau veridicitatea aspectelor conținute. În consecință, supusă sau nu expertizării pentru stabilirea aspectelor menționate, proba urmează să fie examinată în mod direct de către organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, urmând ca fiabilitatea ei să fie apreciată în raport cu ansamblul probator administrat în cauză. Nefiind efectuată de agenți ai statului în cadrul unui procedeu probatoriu autorizat în condițiile legii, nu există pentru procuror obligația transcrierii și certificării pentru conformitate a datelor rezultate din înregistrarea audio (în cazul celor video nici nu ar fi posibilă redarea în scris), iar eventuala transcriere a convorbirilor de către partea care le-a depus nu va avea o altă valoare probatorie decât cea a unui înscris depus de către aceasta, subzistând obligația organului judiciar de a examina direct proba în cauză.
În raport cu aspectele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători de cameră preliminară constată că lipsa transcrierii înregistrărilor audio de către procuror invocată de către contestatorul inculpat A. nu constituie un motiv de nelegalitate a probei și nu afectează transcrierea depusă de chiar partea care le-a efectuat, neexistând motive pentru a se dispune excluderea acestora în condițiile art. 102 alin. (2) C. proc. pen.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 2 judecători de cameră preliminară a respins excepţia formulată de contestatorul A. privind nelegalitatea Deciziilor Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. Y. şi nr. Z.
A respins, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva încheierii nr. 114 din 2 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
