Norme incidente: C. proc. pen., art. 375, art. 421 | Decizia nr. 4/2019 a Completului competent să judece recursul în interesul legii
1. Prima instanţă nu poate dispune admiterea cererii inculpatului de a fi judecat conform procedurii privind recunoaşterea învinuirii, prevăzută în art. 375 C. proc. pen., în cazul în care acesta recunoaşte numai fapta în materialitatea ei, iar nu şi forma de vinovăţie reţinută în rechizitoriu.
2. În ipoteza în care prima instanţă a admis cererea inculpatului de a fi judecat conform procedurii privind recunoaşterea învinuirii – deşi acesta nu a recunoscut forma de vinovăţie reţinută în rechizitoriu – şi a pronunţat o soluţie de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., contrar Deciziei nr. 4/2019 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, instanţa de control judiciar admite apelul, desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., întrucât controlul judiciar în apel nu poate fi realizat în absenţa unei judecăţi efective în primă instanţă. – I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 288/A din 13 octombrie 2020
Prin sentinţa nr. 165/PI din 2 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timişoara, Secția penală, în baza art. 396 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 şi art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale).
În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă acţiunea civilă formulată de partea civilă B.
Împotriva sentinței nr. 165/PI din 2 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timişoara, Secția penală, au declarat apel procurorul și partea civilă B.
Analizând sentinţa apelată, din perspectiva criticilor formulate, conform dispoziţiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, în principal, următoarele:
Instanța va analiza, cu prioritate, motivul de nelegalitate invocat de procuror, în sensul că, în mod greșit, instanța de fond a dispus achitarea inculpatului A. (în temeiul art. 16 alin. 1 lit. b teza a II-a C. proc. pen.) pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 şi art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale), soluție care contravine Deciziei Înaltei Curți de Casaţie și Justiţie nr. 4/2019 pronunţată într-un recurs în interesul legii.
În acest sens s-a arătat că instanța de fond, reținând o situație diferită de cea din actul de acuzare, a pronunțat o soluție de achitare pentru lipsa intenţiei, ca element constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, în condiţiile în care dispusese judecarea cauzei în procedură simplificată, respectiv într-o procedură ce are ca premisă reţinerea aceleiaşi situaţii de fapt ca cea descrisă în rechizitoriu.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că procedura abreviată a judecății, reglementată de art. 375 C. proc. pen. și de alte încă câteva texte de lege, caracterizează instituția „recunoașterii învinuirii” (art. 349 alin. 2, art. 374 alin. 4, art. 375, art. 377, art. 395 alin. 2 și art. 396 alin. 10 C. proc. pen.), care are la bază o recunoaștere totală de vinovăție a inculpatului în săvârșirea faptelor cu care a fost învestită instanța.
În procedura simplificată de judecată, faza cercetării judecătorești este limitată la administrarea cel mult a probei cu înscrisuri, iar soluțiile pe care le poate da instanța, conform art. 396 alin. (10) C. proc. pen., se iau exclusiv în baza probelor administrate în faza de urmărire penală și, eventual, cele administrate pentru stabilirea încadrării juridice legale, conform art. 377 alin. (5) C. proc. pen.
Procedura abreviată poate fi urmată dacă sunt îndeplinite condițiile ce rezultă din interpretarea prevederilor care reglementează această instituție. Una dintre aceste condiții este aceea ca recunoașterea comiterii faptelor să fie totală, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective. Această procedură nu este aplicabilă atunci când inculpatul recunoaște fapta în materialitatea ei, nu însă și forma de vinovăție cu care procurorul a reținut în rechizitoriu că fapta a fost comisă.
Prin Decizia nr. 4/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 546 din 3 iulie 2019) s-a statuat că: „În ipoteza în care instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) C. proc. pen.”
În considerentele acestei hotărâri s-au reținut următoarele: „Aşadar, conform art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală C. proc. pen., care au preluat întocmai textul art. 3201 alin. (2) din codificarea procesual penală abrogată, pentru a beneficia de procedura abreviată, inculpatul trebuie să recunoască în integralitate faptele de care este acuzat, adică toate actele de conduită săvârşite, astfel cum au fost reţinute prin rechizitoriu sau, după caz, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară, atât din punctul de vedere al laturii obiective, cât şi al celei subiective, dar şi sub aspectul tuturor circumstanţelor ce le caracterizează, indiferent de natura lor şi de momentul în care intervin în raport cu acţiunile sau inacţiunile imputate. Cu alte cuvinte, pentru ca judecata să se desfăşoare în procedura recunoaşterii învinuirii, ca urmare a încuviinţării de către instanţă a unei asemenea cereri formulate de inculpat, dispoziţiile legale în vigoare, ca şi cele anterioare, pretind să existe o acceptare/confirmare necondiţionată de către cel din urmă a faptelor reţinute în sarcina sa, adică a existenţei acestora şi a comiterii lor cu forma de vinovăţie cerută de lege, nefiind admisă, pentru întrunirea condiţiei instituite de norma procesuală, o recunoaştere parţială, calificată, indiferent dacă aceasta priveşte participarea la faptă în altă calitate decât cea reţinută în actul de sesizare (spre exemplu, participarea în calitate de complice, nu de coautor), săvârşirea acţiunilor cu o altă formă de vinovăţie decât cea stabilită de procuror (de pildă, culpă în loc de intenţie) sau comiterea altor acte materiale ori a infracţiunii în alte împrejurări, circumstanţe şi modalităţi (…).
Aşadar, procedura simplificată nu poate fi legal încuviinţată şi aplicată de către instanţă în situaţia în care inculpatul recunoaşte doar faptele în materialitatea lor, nu însă şi forma de vinovăţie cu care procurorul, în rechizitoriu, sau judecătorul de cameră preliminară, în încheierea pronunţată potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a reţinut că a fost comisă activitatea imputată, aspect subliniat, de altfel, aşa cum s-a arătat în dezvoltările de mai sus, atât de literatura de specialitate, dar şi de instanţele judecătoreşti, inclusiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atât anterior, cât şi ulterior datei de 1 februarie 2014, aceasta statuând, în jurisprudenţa sa constantă, că admisibilitatea cererii de recurgere la o asemenea procedură este condiţionată de recunoaşterea integrală a săvârşirii faptei, atât ca realitate obiectivă, cu toate circumstanţele şi împrejurările menţionate în actul de sesizare, cât şi ca poziţie psihică, sub aspectul formei de vinovăţie cu care s-a acţionat, aceasta neputând fi contestată într-un atare demers procesual (spre exemplu, deciziile penale nr. 4.526 din 14 decembrie 2010, nr. 2.334 din 9 iunie 2011, nr. 365 din 13 februarie 2012, nr. 1.231 din 19 aprilie 2012, nr. 14 din 6 ianuarie 2014, nr. 1.275 din 10 aprilie 2014, nr. 1.556 din 7 mai 2014, nr. 2.479 din 8 septembrie 2014 ale instanţei supreme, Secţia penală).
(…) Rezultă, aşadar, în mod incontestabil, că pentru aplicarea dispoziţiilor privind procedura abreviată persoana trimisă în judecată trebuie să adopte o atitudine de recunoaştere integrală şi necondiţionată a învinuirii, adică atât a faptelor în materialitatea lor, sub toate componentele ce alcătuiesc latura obiectivă, cât şi din punctul de vedere al împrejurărilor de natură subiectivă care au stat la baza săvârşirii actului de conduită imputat, instanţa având obligaţia legală de a verifica manifestarea de voinţă a inculpatului din perspectiva ambelor aspecte menţionate, ce acoperă integral elementele de ordin constitutiv ale acuzaţiei formulate (ale învinuirii) şi de a admite cererea de parcurgere a judecăţii simplificate numai în situaţia în care acestea sunt recunoscute în totalitate.
Cu alte cuvinte, în ipoteza în care inculpatul acceptă comiterea faptei în materialitatea ei, în circumstanţele descrise în cuprinsul rechizitoriului sau, după caz, al încheierii date în conformitate cu art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. proc. pen., însă nu manifestă acelaşi comportament procesual şi cu privire la forma de vinovăţie reţinută în actul de acuzare, exigenţele aplicării procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii nu sunt îndeplinite, iar solicitarea de judecare în această variantă simplificată trebuie respinsă de instanţă pentru neîntrunirea condiţiei de admisibilitate prevăzute de art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală din acelaşi cod.
(…) Se apreciază că cerinţa instituită de art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală C. proc. pen. pentru parcurgerea procedurii abreviate nu poate avea decât semnificaţia unei recunoaşteri integrale şi necondiţionate a faptelor de către inculpat, inclusiv sub aspectul formei de vinovăţie stabilite în rechizitoriu sau în încheierea pronunţată potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din acelaşi cod, în lipsa unei asemenea manifestări de voinţă solicitarea acuzatului de a se prevala de aceste dispoziţii de favoare neputând fi admisă de instanţă, cu consecinţa firească a efectuării cercetării judecătoreşti în procedura obişnuită.”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în fața instanței de fond, la termenul din data de 10 martie 2020, inculpatul A. a arătat că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu şi a solicitat ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale. La același termen, instanţa a admis cererea inculpatului A. de a fi judecat conform procedurii privind recunoaşterea învinuirii, potrivit art. 375 C. proc. pen. și s-a procedat la audierea acestuia.
În cuprinsul declarației din data de 10 martie 2020, inculpatul a arătat că recunoaşte fapta reţinută în sarcina sa și doreşte judecata cauzei în procedura simplificată, în baza probelor administrate la urmărirea penală. Cu privire la forma de vinovăţie, a arătat că nu a avut intenţia de a săvârşi fapta de abuz în serviciu.
În urma audierii, la același termen din data de 10 martie 2020, inculpatul A. a formulat o cerere de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 şi art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale) în infracţiunea de neglijenţă în serviciu în formă continuată, prevăzută în art. 298 C. pen., cu aplicarea art. 309 şi art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale).
Prin încheierea din data de 1 aprilie 2020, instanța de fond a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul A. și a menținut încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina acestuia prin rechizitoriu, respectiv infracţiunea de abuz în serviciu în formă continuată, faptă prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 şi art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că atât din cuprinsul declaraţiei inculpatului din data de 10 martie 2020, dată în faţa instanţei de fond, cât şi din cererea privind schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de abuz în serviciu în infracțiunea de neglijenţă în serviciu, formulată la acelaşi termen din data de 10 martie 2020, rezultă că inculpatul a recunoscut că a comis fapta din culpă, iar nu cu intenție (forme distincte de vinovăție), astfel cum se reținuse în rechizitoriu.
Instanţa de fond avea obligaţia să verifice manifestarea de voinţă a inculpatului de recunoaştere a învinuirii, care trebuia să fie integrală şi necondiţionată, atât cu privire la faptele în materialitatea lor, sub toate componentele ce alcătuiesc latura obiectivă, cât şi referitor la împrejurările de natură subiectivă care au stat la baza săvârşirii actului de conduită imputat și putea admite cererea de parcurgere a judecăţii simplificate numai în situaţia în care acestea erau recunoscute în totalitate.
Astfel cum s-a reținut și prin Decizia nr. 4/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, procedura simplificată nu poate fi legal încuviinţată şi aplicată de către instanţă în situaţia în care inculpatul recunoaşte doar faptele în materialitatea lor, nu însă şi forma de vinovăţie cu care procurorul, în rechizitoriu, a reţinut că a fost comisă activitatea imputată.
A aprecia că recunoaşterea învinuirii se referă la acceptarea situaţiei faptice descrise în rechizitoriu, în sensul exclusiv de realitate obiectivă, fără a viza şi elementele de factură subiectivă ale infracţiunii deduse judecăţii şi a admite cererea de judecare în procedura simplificată în ipoteza unei asemenea recunoaşteri (parţială şi condiţionată), cu consecinţa achitării inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., ca urmare a examinării elementelor de tipicitate ale laturii subiective doar în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor noi, echivalează, practic, cu transformarea unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, într-una obişnuită, ce se converteşte în regulă, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil, recunoscut, deopotrivă, şi celorlalte părţi, dar şi persoanei vătămate (nu doar acuzatului), care sunt în acest mod lipsite de posibilitatea de a propune probe şi de a-şi exercita celelalte drepturi procesuale garantate de art. 81 alin. (1) lit. b), c), f), g) şi art. 85 alin. (1) C. proc. pen., pentru a dovedi poziţia psihică conştientă cu care a acţionat inculpatul şi a obţine astfel o hotărâre de condamnare a acestuia şi de obligare la plata eventualelor despăgubiri civile. Cu alte cuvinte, acceptarea unei asemenea semnificaţii a noţiunii de recunoaştere a învinuirii ar conduce automat la încuviinţarea solicitării de soluţionare a cauzelor în procedura abreviată în toate situaţiile în care inculpatul, deşi a recunoscut fapta în materialitatea ei, nu a confirmat toate împrejurările şi circumstanţele ce o caracterizează, astfel cum au fost reţinute în actul de sesizare, atât în privinţa laturii obiective, cât şi a celei subiective, aspect care, pe de o parte, determină, în mod nepermis, eludarea dispoziţiilor privind efectuarea cercetării judecătoreşti în procedura tipică, care oferă cele mai multe garanţii de administrare a justiţiei în mod echitabil, iar, pe de altă parte, contravine însăşi voinţei legiuitorului, care a reglementat această instituţie ca fiind una de favoare pentru acuzat, dar numai în situaţia în care acceptă în integralitate şi necondiţionat actele de conduită reţinute în sarcina sa din perspectiva tuturor aspectelor de ordin obiectiv, dar şi a resorturilor de natură subiectivă ce au stat la baza săvârşirii acestora (Decizia nr. 4/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii).
Având în vedere că inculpatul nu a recunoscut integral și necondiționat faptele reținute în sarcina sa, inclusiv sub aspectul formei de vinovăţie stabilite în rechizitoriu, solicitarea acestuia de a fi judecat în procedura simplificată nu putea fi admisă de instanţă, trebuind să se efectueze cercetarea judecătorească în procedura de drept comun.
Prin admiterea cererii de judecare în procedura simplificată în ipoteza recunoaşterii parţiale şi condiţionate (în ceea ce privește latura subiectivă, inculpatul a susținut că a săvârșit fapta cu forma de vinovăție a culpei) și pronunțarea unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., ca urmare a examinării elementelor de tipicitate ale laturii subiective doar în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor noi, a fost încălcat și dreptul la un proces echitabil al părții civile, care a fost lipsită de posibilitatea de a propune probe şi de a-şi exercita celelalte drepturi procesuale garantate de Codul de procedură penală şi a obţine astfel o hotărâre de condamnare a inculpatului şi de obligare la plata eventualelor despăgubiri civile.
Cu toate că apelul, în dreptul procesual penal român, constituie o cale de atac devolutivă, instanța de apel având plenitudine de jurisdicție, putând reaprecia și statua asupra vinovăției, această caracteristică nu echivalează cu a statua în primă și ultimă instanță asupra situației de fapt, apelul fiind în principal o cale de atac și, prin urmare, presupune în mod necesar realizarea controlului judiciar, care nu poate fi realizat în concret în lipsa unei judecăți efective în primă instanță.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, conform prevederilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., ca urmare a aplicării directe a dreptului la două grade de jurisdicție în materie penală, stabilit de art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenției, potrivit căruia persoana declarată vinovată de o infracțiune are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară, întrucât lipsa unei judecăți efective în fața primei instanțe face iluzoriu dreptul privind dublul grad de jurisdicție în materie penală. Totodată, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare și în vederea respectării dreptului la un proces echitabil recunoscut, deopotrivă, şi părţii civile, care a fost lipsită de posibilitatea de a propune probe şi de a-şi exercita celelalte drepturi procesuale garantate de Codul de procedură penală.
În rejudecare, având în vedere poziția procesuală exprimată de inculpatul A., care a recunoscut doar faptele în materialitatea lor, nu însă și forma de vinovăție cu care procurorul, în rechizitoriu, a reținut că a fost comisă activitatea imputată (nefiind astfel îndeplinite exigențele aplicării procedurii în cazul recunoașterii învinuirii, respectiv condiția de admisibilitate prevăzută în art. 349 alin. 2 teza a II-a și art. 374 alin. 4 teza finală C. proc. pen.), instanța de fond, pentru corecta soluționare a conflictului de drept penal și aflarea adevărului, va efectua cercetarea judecătorească în procedura de drept comun, potrivit dispozițiilor art. 376, art. 378 și urm. C. proc. pen., fără ca, în final, să fie exclusă aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) teza a II-a C. proc. pen., în situația în care există identitate între starea de fapt constatată de judecător și cea recunoscută de acuzat.
Cu ocazia rejudecării, prima instanță urmează ca, după efectuarea cercetării judecătorești, prin administrarea probelor pe care le consideră relevante pentru aflarea adevărului și justa soluționare a acțiunii penale, să analizeze cauza pe fond atât în ceea ce privește latura penală (sens în care va avea în vedere criticile de netemeinicie formulate în prezenta cale de atac de către reprezentantul Ministerului Public și de către partea civilă B.), cât și în ceea ce privește latura civilă, respectiv cererea de constituire ca parte civilă formulată de B., sens în care va avea în vedere criticile de netemeinicie formulate de aceasta în prezenta cale de atac.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelurile declarate de procuror și de partea civilă B. împotriva sentinţei nr. 165/PI din 2 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timişoara, Secția penală.
A desfiinţat în totalitate sentinţa penală apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Timişoara, Secția penală.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
