Articole incidente: Legea nr. 302/2004, art. 84 şi urm., art. 171 şi urm.
În procedura recunoaşterii şi a executării hotărârilor judecătoreşti de condamnare pronunţate de instanţele statelor membre ale Uniunii Europene în cazul în care persoana condamnată se află în România, în ipoteza în care autorităţile competente ale statului membru al Uniunii Europene au emis anterior un mandat european de arestare în scopul executării aceleiaşi pedepse privative de libertate cu privire la care instanţa română a dispus executarea şi amânarea predării, instanţa sesizată în procedura reglementată în art. 171 şi urm. din Legea nr. 302/2004 trebuie să solicite autorităţilor competente din statul emitent care au cerut recunoaşterea şi executarea hotărârii de condamnare să comunice dacă îşi menţin sau nu mandatul european de arestare, întrucât o persoană nu poate fi subiect atât al procedurii de predare în baza unui mandat european de arestare, cât şi al procedurii de recunoaştere şi executare a hotărârii de condamnare, privind aceeaşi pedeapsă privativă de libertate. – I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 123/A din 22 mai 2020
Prin sentinţa nr. 25/P.I./2020 din 27 aprilie 2020 a Curţii de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 172 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu referire la art. 167 din Legea nr. 302/2004, republicată, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea privind cererea formulată de către autorităţile judiciare italiene de recunoaştere şi executare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în alt stat membru al Uniunii Europene privind-o pe persoana condamnată A.
A fost recunoscută şi pusă în executare sentinţa penală nr. 6552/2017 din 28 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Ordinar din Milano, Secţia a VII-a, definitivă prin decizia nr. 3008/2018 pronunţată la data de 26 aprilie 2018 de Curtea de Apel din Milano, Secţia a IV-a, prin care s-a dispus condamnarea persoanei condamnate A., cetăţean român, pentru comiterea infracţiunilor de furt calificat, tăinuire şi spălare a banilor, prevăzute şi pedepsite de art. 110, art. 624, art. 625 nr. 2 şi 7, art. 648 şi art. 648 bis C. pen. italian, la o pedeapsă privativă de libertate de 6 ani şi 6 luni închisoare, în regim de detenţie.
S-a constatat că persoana condamnată A. se află în România.
S-a dispus executarea în regim de detenție pe teritoriul României a pedepsei de 6 ani şi 6 luni închisoare.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel persoana condamnată A.
Analizând apelul declarat de persoana condamnată A., sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este fondat, în principal, pentru următoarele considerente:
În cauză, prima instanţă a fost sesizată cu cererea autorităților judiciare din Italia privind recunoaşterea unei hotărâri penale străine de condamnare, definitive, pronunţate împotriva persoanei condamnate A. şi executarea în România a pedepsei de 6 ani şi 6 luni închisoare.
O atare procedură judiciară de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătorești pronunțate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România – obiectul speţei pendinte -, este reglementată în cuprinsul dispozițiilor art. 171 şi urm. din Legea nr. 302/2004, republicată.
Astfel, se reţine că în speţă instanţa de fond a fost învestită cu solicitarea autorităţilor judiciare italiene de a dispune cu privire la recunoaşterea sentinţei penale nr. 6552/2017 pronunțată în data de 28 iunie 2017 de Tribunalul Ordinar din Milano, Secţia a VII-a, definitivă prin decizia nr. 3008/2018 pronunţată la data de 26 aprilie 2018 de Curtea de Apel din Milano, Secţia a IV-a, prin care s-a dispus condamnarea persoanei condamnate A. la o pedeapsă privativă de libertate de 6 ani şi 6 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunilor de furt calificat, tăinuire şi spălare a banilor, prevăzute şi pedepsite de art. 110, art. 624, art. 625 nr. 2 şi 7, art. 648 şi art. 648 bis C. pen. italian.
Anterior sesizării instanţei române competente în vederea recunoaşterii, punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti transmise de statul emitent şi executării pedepsei într-un penitenciar din România, în condiţiile Legii nr. 302/2004, republicată, persoana condamnată A. a făcut obiectul procedurii privind punerea în executare a unui mandat european de arestare emis pe numele acesteia de către autorităţile judiciare italiene în vederea executării pedepsei rămase de executat de 8 ani, 2 luni şi 19 zile închisoare şi amenda de 9.720 euro, aplicată prin sentinţa penală nr. 6552/2017 din 28 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Ordinar din Milano, Secţia a VII-a, confirmată prin decizia nr. 3008/2018 emisă la data de 26 aprilie 2018 de Curtea de Apel din Milano, Secţia a IV-a.
Această procedură vizând cererea autorităților judiciare din Italia cu privire la executarea mandatului european de arestare emis de Procuratura Generală a Republicii din Milano la data de 16 septembrie 2019 a format obiectul dosarului nr. X. al Curţii de Apel Oradea, în procedura prevăzută în dispozițiile art. 104 şi urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, care reglementează executarea mandatului european de arestare.
Prin sentinţa penală nr. 106/P.I./2019 din 18 decembrie 2019, Curtea de Apel Oradea a dispus admiterea cererii formulate de autorităţile judiciare din Italia cu privire la executarea mandatului european de arestare emis de Procuratura Generală a Republicii din Milano – Italia, privind persoana solicitată A. şi, totodată, a dispus amânarea predării persoanei solicitate până la soluţionarea definitivă a cauzei ce face obiectul dosarului Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare.
De asemenea, instanţa a dispus predarea persoanei solicitate A. către autorităţile judiciare din Italia, potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, predarea urmând a se realiza în termen de 10 zile de la data încetării motivelor care au justificat amânarea predării. S-a mai dispus arestarea persoanei solicitate A. pe o durată de 30 zile, cu începere de la data încetării motivelor ce justifică amânarea predării, potrivit art. 109 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată. Totodată, s-a revocat măsura arestării provizorii şi s-a dispus punerea de îndată în libertate a persoanei solicitate.
În concret, prin sentinţa penală anterior menţionată, instanţa a avut în vedere că autorităţile judiciare italiene au emis un mandat european de arestare în privinţa persoanei solicitate A. în vederea executării pedepsei principale de 8 ani, 2 luni şi 19 zile închisoare, pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr. 6552/2017 din 28 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Ordinar din Milano, Secţia a VII-a, confirmată prin decizia nr. 3008/2018 emisă în data de 26 aprilie 2018 de Curtea de Apel din Milano, Secţia a IV-a, definitivă.
Pe de altă parte, în speţă, prin sentinţa penală atacată, Curtea de Apel Oradea a dispus recunoașterea hotărârii penale străine de condamnare, definitive, pronunţate împotriva persoanei condamnate A. cu privire la pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare, fără a face demersurile necesare clarificării situaţiei persoanei condamnate în condiţiile în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, se impunea efectuarea unor diligenţe în vederea identificării pedepsei stabilite prin hotărârea de condamnare ce forma obiectul procedurii de recunoaștere cu care instanţa era învestită în cauza de faţă, implicit, şi cu privire la situaţia deducerii din pedeapsă a măsurilor preventive.
Solicitarea informațiilor necesare lămuririi cauzei sub aspectul situaţiei juridice a apelantului se impunea în cauză în condiţiile în care din cuprinsul actelor dosarului rezultă o neconcordanță cu privire la pedeapsa stabilită prin sentinţa penală de condamnare nr. 6552/2017 pronunțată la data de 28 iunie 2017 de către autorităţile judiciare din Italia, confirmată prin decizia nr. 3008/2018 din data de 26 aprilie 2018 a Curţii de Apel din Milano, hotărâre ce a stat la baza atât a procedurii privind punerea în executare a mandatului european de arestare (din dosarul nr. X. al Curţii de Apel Oradea, soluţionat prin sentinţa penală nr. 106/P.I./2019 din 18 decembrie 2019), cât şi la baza procedurii de faţă vizând recunoașterea acestei hotărâri judecătorești străine şi executarea pedepsei în România de către persoana condamnată A.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit Legii nr. 302/2004, procedura privind executarea mandatului european de arestare şi, respectiv, cea privind recunoașterea şi executarea în România a hotărârii pronunţate în străinătate sunt două proceduri distincte, cu obiect, finalitate şi garanţii procesuale distincte, astfel încât acestea se exclud reciproc.
În concret, dacă procedura mandatului european de arestare are ca obiect predarea efectivă a persoanei solicitate în vederea efectuării urmăririi penale sau a executării unei sancţiuni privative de libertate, având corelativ posibilitatea persoanei de a formula apărări, cereri sau căi de atac în faţa autorităţilor judiciare străine, procedura recunoaşterii hotărârii străine are ca finalitate executarea sancţiunii în România, cu excluderea posibilităţii de a mai contesta hotărârea ce se execută. Prin urmare, având în vedere finalitatea diferită a celor două instrumente de cooperare judiciară internaţională, o persoană nu poate fi subiect, simultan, al ambelor proceduri, atât de predare în baza unui mandat european de arestare, cât şi de recunoaştere a hotărârii străine, vizând aceeaşi sancţiune privativă de libertate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine şi că diferenţele dintre cele două instrumente de cooperare judiciară internaţională sunt evidenţiate de una dintre raţiunile care au stat la baza adoptării Deciziei-cadru 2008/909/JAI privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, respectiv cel ca executarea condamnării în statul de executare să sporească șansele de reabilitare socială ale persoanei condamnate, reținându-se că „ar trebui să țină cont de elemente precum atașamentul persoanei la statul de executare, faptul dacă persoana în cauză consideră sau nu statul de executare ca un loc față de care are legături familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice sau de alt tip” (paragraful 9 din Preambul). Transpunerea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană s-a realizat în cadrul Titlului VI al Legii nr. 302/2004, din care face parte şi Capitolul II – Secţiunea a 3-a, „Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România.”
Or, având în vedere aceste considerente, în cauză trebuie lămurit dacă autorităţile judiciare ale statului emitent urmăresc ca sancţiunea privativă de libertate să fie executată pe teritoriul acestuia, corespunzător procedurii de executare a mandatului european de arestare sau pe teritoriul statului al cărui cetăţean este persoana condamnată, corespunzător procedurii de recunoaştere a hotărârii străine.
Desigur, recurgerea la una dintre cele două proceduri la care s-a făcut referire este lăsată la latitudinea statului solicitant, iar în considerarea principiului încrederii şi recunoaşterii reciproce, statul de executare va aduce la îndeplinire obligaţiile prevăzute de lege, însă este imperios necesar ca într-un asemenea caz să fie clarificate natura şi obiectul solicitării de învestire a autorităţii judiciare a statului de executare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, „dacă informarea prevăzută la alin. (1) intervine după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus predarea persoanei solicitate către statul emitent, curtea de apel competentă, la sesizarea procurorului, dispune prin sentinţă definitivă revocarea executării mandatului european de arestare şi, dacă este cazul, revocarea măsurii privative dispuse anterior.” Din interpretarea textului legal evocat rezultă că retragerea mandatului european de arestare poate interveni în timpul procedurii de soluţionare a cererii de executare sau după finalizarea acesteia prin hotărâre definitivă, dar nu mai târziu de predarea efectivă a persoanei solicitate.
În consecinţă, dacă raţiunile care au stat la baza emiterii mandatului european de arestare au dispărut sau s-au modificat, iar statul emitent apreciază că predarea nu mai este necesară, cum este şi situaţia în care se solicită ca persoana să execute sancţiunea privativă de libertate pe teritoriul statului al cărui cetăţean sau resortisant este condamnatul, autorităţile judiciare din statul străin vor retrage mandatul european emis şi vor învesti autorităţile statului de executare cu solicitarea de recunoaştere a hotărârii străine. În caz contrar, dacă persoana solicitată ar fi predată în baza sentinţei prin care a fost admisă executarea mandatului european de arestare, cererea de recunoaştere a hotărârii străine nu ar mai putea fi soluţionată conform procedurii prevăzute în art. 171 şi urm. din Legea nr. 302/2004, iar în ipoteza în care recunoaşterea hotărârii ar fi admisă s-ar genera o situaţie în care persoana condamnată ar fi în executarea unei sancţiuni privative de libertate care obligă şi la predarea sa către statul solicitant, în vederea executării aceleiaşi sancţiuni.
Prin urmare, în raport cu cele anterior reţinute, în cauză se impunea ca instanţa fondului să solicite relaţii cu privire la împrejurarea dacă autorităţile judiciare din Italia care au solicitat recunoașterea hotărârii de condamnare ce formează obiectul prezentei cauze îşi mai menţin sau nu mandatul european de arestare emis pe numele persoanei condamnate A., în acord cu dispoziţiile art. 105 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 şi în considerarea procedurilor distincte ce au format obiectul învestirilor succesive ale autorităţilor judiciare române.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în raport cu actele şi lucrările dosarului şi în raport cu obiectul pricinii, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa de control judiciar constatând că instanţa de fond nu a făcut demersuri necesare pentru a verifica situaţia juridică reală a persoanei condamnate A.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că, într-o astfel de procedură specială, cu caracter de urgenţă, dezideratul lămuririi cauzei sub toate aspectele constituie o componentă obligatorie a dreptului la un proces echitabil al părţii, garantat prin prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a cărei încălcare impune cu necesitate reluarea judecăţii, în condiţii de echitabilitate, în faţa aceleiaşi instanţe, din perspectiva asigurării respectării dreptului la un recurs efectiv, în condițiile în care legiuitorul a prevăzut în această procedură calea de atac a apelului.
Aceasta întrucât faza punerii în executare a hotărârii judecătoreşti, indiferent că aparţine instanţelor naţionale sau celor străine, face parte din procesul penal, astfel încât dispoziţiile legislaţiei europene privind dreptul la un proces echitabil şi garantarea caracterului efectiv al exercitării unei căi de atac îi sunt pe deplin aplicabile.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelul formulat de apelantul condamnat A. împotriva sentinţei nr. 25/P.I./2020 din 27 aprilie 2020 a Curţii de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
A desfiinţat în totalitate sentinţa atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Oradea.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
