Decizii ÎCCJ | Competenţa materială de soluţionare a contestaţiilor privind executarea silită începută de creditorii bugetari în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea 85/2014

Decizia nr. 17/2020, publicată în M. Of. nr. 61 din 20 ianuarie 2021

Considerente:

[…] 147. Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine că textul legal care a generat problemele de drept dezlegate în mod diferit este art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 88/2018, în vigoare din 2 octombrie 2018, care prevede următoarele: “Dacă debitorul nu se conformează planului sau se acumulează noi datorii către creditorii din cadrul procedurii de insolvenţă, oricare dintre creditori sau administratorul judiciar poate solicita oricând judecătorului-sindic să dispună intrarea în faliment a debitorului. Cererea se judecă de urgenţă şi cu precădere, în termen de 30 de zile de la înregistrarea acesteia la dosarul cauzei. Cererea va fi respinsă de către judecătorul-sindic în situaţia în care creanţa nu este datorată, este achitată sau debitorul încheie o convenţie de plată cu acest creditor. Pentru datoriile acumulate în perioada procedurii de insolvenţă care au vechime mai mare de 60 de zile se poate începe executarea silită.”

148. O modificare similară a acestei prevederi legale, de data aceasta prevăzută de Legea nr. 85/2006, fusese realizată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, declarată neconstituţională în întregul ei prin Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, şi apoi respinsă prin Legea nr. 1/2015 pentru respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, soluţia legislativă preconizată neproducându-şi efectele.

149. Cu referire la O.U.G. nr. 88/2018 se cuvine relevat faptul că expunerea de motive a acestui act normativ pune accent pe necesitatea eficientizării mecanismelor de recuperare a creanţelor bugetare, dar face referire şi la eficientizarea procedurilor de insolvenţă şi la îmbunătăţirea protecţiei drepturilor creditorilor, inclusiv a celor bugetari, motiv pentru care trimiterea la “datoriile acumulate în perioada procedurii de insolvenţă” trebuie înţeleasă ca vizând toate tipurile de creditori, nu numai pe cei bugetari.

150. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că întreaga problematică ce formează obiectul sesizării de faţă îi are în centru pe creditorii bugetari, care s-au prevalat de dreptul de a cere executarea silită a creanţelor în condiţiile art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, uneori fără a ţine cont de faptul că se aflau în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006 sau că procedura insolvenţei fusese deschisă anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 88/2018, care nu avea norme tranzitorii pentru această ipoteză, şi neluând în calcul faptul că în unele cauze debitorul nu se afla în procedura de reorganizare, ci în cea de observaţie sau chiar de faliment.

151. O altă notă comună a acestor executări silite vizează faptul că acestea s-au realizat prin executori fiscali şi au vizat predilect îndestularea creanţelor prin poprirea contului unic de insolvenţă.

152. Acesta este cadrul legal şi factual care se află la baza litigiilor soluţionate prin hotărârile anexate memoriului de recurs în interesul legii de faţă.

153. De asemenea, trebuie menţionat că, după formularea sesizării în vederea soluţionării recursului în interesul legii, respectiv la 11 iulie 2020, a intrat în vigoare Legea nr. 113/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative (Legea nr. 113/2020).

154. Prin articolul unic pct. 10 din Legea nr. 113/2020 a fost eliminată teza finală a art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care prevedea că: “Pentru datoriile acumulate în perioada procedurii de insolvenţă care au vechime mai mare de 60 de zile se poate începe executarea silită.”

155. Norma tranzitorie de la articolul unic pct. 23 din Legea nr. 113/2020, care modifică art. IX din O.U.G. nr. 88/2018, vizează numai termenele prevăzute la art. 75 alin. (3) şi (4) şi la art. 143 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014, nu şi modificările aduse acestor texte de lege.

156. Aşadar, modificarea adusă art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prin Legea nr. 113/2020 se va aplica numai cererilor de deschidere a procedurii insolvenţei formulate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 113/2020, conform art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, raportat la art. 24 şi la art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

157. În acest context, art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, care permitea declanşarea executării silite individuale în cadrul procedurii de insolvenţă şi care a generat practica judiciară neunitară, este aplicabil cererilor de deschidere a procedurii insolvenţei formulate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 113/2020.

158. Prin urmare, cele două probleme de drept dezlegate diferit de instanţele judecătoreşti rămân de actualitate, soluţionarea recursului în interesul legii prezentând interes pentru litigiile aflate în curs de soluţionare, în care cererile de deschidere a procedurii insolvenţei au fost formulate ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 88/2018 – 2 octombrie 2018 şi înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 113/2020 – 11 iulie 2020.

159. Cu privire la prima problemă de drept supusă dezlegării, aceea a competenţei materiale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine următoarele:

160. Este adevărat că teza finală a art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 face trimitere la dreptul de “executare silită” pe care îl au creditorii cu creanţe acumulate în perioada procedurii de insolvenţă, creanţe cu o vechime mai mare de 60 de zile.

161. Sensul sintagmei “executare silită” nu trebuie însă subsumat mecanic şi îngust noţiunii cu acest conţinut din dreptul procesual civil.

162. O interpretare corectă trebuie să plece de la premisa că această executare silită individuală este prevăzută în Legea nr. 85/2014 şi se află la dispoziţia creditorului din această procedură, ca şi de la premisa că datoriile sunt acumulate în şi în legătură cu procedura insolvenţei, context în care incidenţa şi compatibilitatea procedurii execuţionale trebuie puse obligatoriu în contextul procedurii insolvenţei.

163. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine că “executarea silită” prevăzută de art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie şi poate fi integrată în rigorile şi cerinţele acestei din urmă proceduri, deşi nu se poate aprecia care este eficienţa acesteia asupra procedurii insolvenţei.

164. Art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede că: “Dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului civil.”

165. Compatibilitatea procedurii de insolvenţă cu cea procesual civilă trebuie să plece în mod obligatoriu de la scopul procedurii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Aceasta întrucât, ori de câte ori este vorba despre un demers judiciar având ca scop realizarea unei creanţe asupra unui debitor aflat în insolvenţă, prevalenţă capătă legea insolvenţei, aşa cum s-a dezlegat cu valoare de principiu prin Decizia nr. 28 din 16 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 20 iunie 2018, în care s-a reţinut că: “Atât legea insolvenţei, cât şi codul fiscal conţin dispoziţii cu caracter special, fiecare având însă propriul domeniu de reglementare, dar, în condiţiile în care la procedura colectivă, egalitară şi concursuală a insolvenţei participă toţi creditorii, inclusiv creditorii bugetari, aceştia trebuie să se supună prevederilor legii insolvenţei în procesul de realizare a creanţei. În aceste condiţii se poate aprecia că în cursul acestei proceduri speciale de insolvenţă nu mai pot fi aplicate, în ceea ce priveşte realizarea creanţelor, dispoziţiile contrare dintr-o altă lege, chiar dacă aceasta reglementează o procedură de stabilire a creanţelor fiscale, aşa cum este Codul fiscal (…)” (paragrafele 65 şi 66).

166. Cu privire la legea specială care prevalează chiar şi în concursul cu o altă lege specială, se cuvine subliniat faptul că, potrivit art. 2 din Legea nr. 85/2014, scopul legii insolvenţei este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia.

167. Art. 5 alin. (1) pct. 44 din Legea nr. 85/2014 defineşte procedura colectivă ca fiind procedura în care creditorii participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile prevăzute de prezenta lege.

168. Procedura insolvenţei este, necontestat, o procedură execuţională, care are caracter concursual, colectiv şi egalitar, iar în acest context recunoaşterea dreptului unuia sau unora dintre creditorii înscrişi la masa credală de a purcede la executări silite individuale contravine eo ipso scopului şi caracteristicilor procedurii insolvenţei.

169. În plus, pentru garantarea scopului procedurii şi pentru conservarea caracteristicilor acesteia, legiuitorul a prevăzut în art. 75 din Legea nr. 85/2014 limitarea drepturilor altor creditori de a finaliza demersuri judiciare (acţiuni judiciare, extrajudiciare şi executări silite) de la data deschiderii procedurii insolvenţei, prin inserarea unui caz de suspendare de drept a acestor demersuri vizând realizarea unor drepturi de creanţă asupra averii debitorului în insolvenţă, precum şi prin prevederea măsurii încetării acţiunilor de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii.

170. Astfel, art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede că: “De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desfiinţării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condiţiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desfiinţată sau, după caz, revocată, acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează.”

171. Desigur că şi în cadrul procedurii insolvenţei au fost instituite măsuri derogatorii de la caracterul concursual şi colectiv al acestei proceduri, însă acestea au fost anume prevăzute, conform principiului exceptio est strictissimae interpretationes.

173. Trebuie evocate şi alte situaţii în care legiuitorul a prevăzut derogări de la caracterul concursual şi unitar al procedurii de insolvenţă.

174. Astfel, art. 102 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 prevede posibilitatea pentru titularul unei creanţe născute după data deschiderii procedurii de a obţine realizarea acestei creanţe fără înscrierea ei în tabelul creanţelor, pe calea unei cereri de plată adresate administratorului judiciar.

175. O situaţie derogatorie o reprezintă şi cea prevăzută de art. 78 alin. (1) din Legea nr. 85/2014: “Creditorul titular al unei creanţe ce beneficiază de o cauză de preferinţă poate solicita judecătorului-sindic, cu citarea comitetului creditorilor, a administratorului special şi a administratorului judiciar, ridicarea suspendării prevăzute la art. 75 alin. (1) cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 154-158 şi cu condiţia achitării din preţ a cheltuielilor prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 1, a bunului asupra căruia poartă cauza de preferinţă, în una dintre următoarele situaţii:

176. Tot astfel, dispoziţiile art. 164 din Legea nr. 85/2014 prevăd că: “În cazul în care bunurile care alcătuiesc averea unui grup de interes economic ori a unei societăţi în nume colectiv sau în comandită nu sunt suficiente pentru plata creanţelor înregistrate în tabelul definitiv consolidat de creanţe, împotriva grupului sau a societăţii judecătorul-sindic va autoriza executarea silită, în condiţiile legii, împotriva asociaţilor cu răspundere nelimitată sau, după caz, a membrilor, pronunţând o sentinţă executorie, care va fi pusă în executare de lichidatorul judiciar, prin executor judecătoresc.”

177. În mod similar, dispoziţiile art. 173 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevăd că: “Executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 169 alin. (1) se efectuează de către executorul judecătoresc, potrivit Codului de procedură civilă.”

178. În fine, fără a inventaria exhaustiv situaţiile derogatorii de la caracterul concursual, colectiv şi unitar al procedurii insolvenţei, trebuie notat şi cazul prevăzut de art. 102 alin. (81) din Legea nr. 85/2014, care prevede controlul instanţei de contencios administrativ asupra actelor administrative fiscale şi asupra posibilităţii de suspendare a executării acestora, excluzându-le de la verificările din procedura insolvenţei. Astfel, conform acestui text de lege: “Creanţele fiscale constatate printr-un act administrativ fiscal contestat şi a cărui executare silită nu a fost suspendată prin hotărâre judecătorească definitivă vor fi admise la masa credală şi înscrise sub condiţie rezolutorie până la finalizarea contestaţiei de către instanţa de contencios administrativ.”

179. Cu privire la chestiunea admisibilităţii procedurii de executare silită prevăzute de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, în condiţiile Codului de procedură civilă ori ale Codului de procedură fiscală, trebuie menţionate efectele cele mai importante pe care o asemenea soluţie le poate avea asupra procedurii insolvenţei şi care se înscriu în ipoteza de excludere prevăzută de art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, întrucât contravin scopului şi naturii acestei din urmă proceduri.

180. Aşa cum s-a subliniat în doctrina de specialitate, a admite că este posibilă o astfel de executare silită de drept comun, care să aibă caracter individual, echivalează chiar cu compromiterea scopului procedurii prin suprimarea caracterului colectiv al procedurii insolvenţei, prin crearea unei breşe nepermise în natura unitară a acesteia, care constă în acceptarea ingerinţei altor proceduri acolo unde procedura specială nu prevede, prin afectarea predictibilităţii şi securităţii procedurii insolvenţei şi care se materializează în crearea unui tratament preferenţial al unora dintre creditori în defavoarea celorlalţi, cu creanţe certe şi anterioare deschiderii procedurii, înscrişi la masa credală.

181. În aceeaşi ordine de idei, a admite că există posibilitatea, în cazurile supuse analizei, a unei executări silite de drept comun, prin executori judecătoreşti şi/sau fiscali, aduce atingere dispoziţiilor art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, care consacră caracterul unic şi intangibil al contului de insolvenţă: “Contul de insolvenţă deschis în condiţiile art. 39 alin. (2) nu va putea fi în niciun mod indisponibilizat prin nicio măsură de natură penală, civilă sau administrativă dispusă de organele de cercetare penală, de organele administrative sau de instanţele judecătoreşti.”

182. Nu în ultimul rând, a admite posibilitatea executării silite conform procedurii de drept comun echivalează cu plasarea debitorului în situaţia de imposibilitate de finalizare a procedurii de reorganizare, prin afectarea şanselor de redresare a activităţii economice, în condiţiile acordării permisiunii necontrolate de executare a contului unic de insolvenţă de către creditorii curenţi, executare sustrasă de la controlul judecătorului-sindic şi al administratorului judiciar.

183. Or, un astfel de demers, scos de sub controlul judecătorului-sindic, vine în contradicţie şi cu recomandările făcute prin Ghidul legislativ UNCITRAL, de suspendare a executărilor silite pornite anterior deschiderii procedurii insolvenţei, dar şi cu prevederile Directivei (UE) 2019/1.023 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 iunie 2019 privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie şi decăderile, precum şi măsurile de sporire a eficienţei procedurilor de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie şi de modificare a Directivei (UE) 2017/1.132 (Directiva privind restructurarea şi insolvenţa), directivă care în considerentul introductiv nr. 1 prevede următoarele: “Obiectivul prezentei directive este de a contribui la buna funcţionare a pieţei interne şi de a îndepărta obstacolele din calea exercitării libertăţilor fundamentale, cum ar fi libera circulaţie a capitalurilor şi libertatea de stabilire, obstacole rezultate din diferenţele dintre dispoziţiile legale şi procedurile naţionale referitoare la restructurarea preventivă, la insolvenţă, la remiterea de datorie şi la decăderi. În scopul îndepărtării acestor obstacole şi fără a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale lucrătorilor, prin prezenta directivă se asigură faptul că: întreprinderile şi întreprinzătorii viabili aflaţi în dificultate financiară au acces la cadre naţionale eficace de restructurare preventivă care le permit să continue să funcţioneze; întreprinzătorii insolvenţi sau supraîndatoraţi care sunt oneşti pot beneficia de o remitere completă de datorie după scurgerea unei perioade rezonabile care să le permită astfel o a doua şansă; şi procedurile de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie devin mai eficace, în special prin scurtarea duratei acestora.”

184. Toate aceste argumente fundamentează concluzia că executarea silită la care face referire art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 nu se poate realiza pe calea dreptului comun, prin executori judecătoreşti şi/sau fiscali.

185. În aceste condiţii, se impun atât lămurirea înţelesului sintagmei “executare silită”, având în vedere exprimarea lacunară a legiuitorului, cât şi interpretarea textului legal analizat din perspectiva principiului de drept actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.

186. În doctrina care a tratat problematica modificărilor aduse Legii nr. 85/2014 prin O.U.G. nr. 88/2018, plecând de la o viziune de ansamblu şi corelată a situaţiei creditorilor curenţi, cu creanţe născute după deschiderea procedurii, s-a apreciat că aceştia au, ca alternativă la formularea unei cereri de trecere la faliment, posibilitatea realizării creanţelor lor în perioada de observaţie, prin formularea către administratorul judiciar a unei cereri de plată în condiţiile art. 75 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, iar pe parcursul perioadei de reorganizare în condiţiile art. 143 alin. (1) teza finală din acelaşi act normativ, prin formularea unei cereri de executare silită, dar adresată tot administratorului judiciar.

187. Opinia doctrinară anterior evocată a avut în vedere în mod argumentat situaţia premisă a creditorilor curenţi cu creanţe ulterioare deschiderii procedurii, neacoperite, precum şi cele două soluţii legislative care le sunt puse la dispoziţie: realizarea creanţei prin plată în perioada de observaţie şi prin executare silită în perioada de reorganizare, respectiv solicitarea de trecere la faliment a debitoarei, ca măsură energică şi finală pentru recuperarea creanţei.

188. Plecând de la această ipoteză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine că oricare dintre cele două modalităţi de recuperare a creanţelor curente, care nu conduc la trecerea debitoarei la faliment, trebuie şi poate să se desfăşoare în cadrul procedurii insolvenţei, după cum se precizează mai jos.

189. În perioada de observaţie, cererea de plată – etapă premergătoare a executării silite – se adresează administratorului judiciar şi măsura luată de acesta sau omisiunea luării unei măsuri poate fi supusă controlului judecătorului-sindic pe calea contestaţiei, conform art. 75 alin. (3) teza finală din Legea nr. 85/2014.

190. În perioada de reorganizare, solicitarea de executare silită a creanţei curente va fi adresată tot administratorului judiciar, care va fi obligat să o soluţioneze, măsura luată cu privire la aceasta putând fi contestată la judecătorul-sindic în condiţiile art. 59 alin. (5)-(7) din Legea nr. 85/2014, pentru identitate de raţiune.

191. Că persoana nemulţumită de modul de soluţionare a cererii de executare silită a creanţei în condiţiile art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 trebuie şi poate să se adreseze tot administratorului judiciar rezultă şi din interpretarea per a contrario a tezei anterioare a textului legal analizat, care dă în competenţa directă a judecătorului-sindic doar cererea creditorilor sau a administratorului judiciar de trecere a debitorului la faliment.

192. Un argument suplimentar se deduce şi din faptul că punerea în executare a unor creanţe, fie şi ulterioare deschiderii procedurii, nu se realizează automat, ea este şi trebuie să fie supusă verificării de către administratorul judiciar pe baza documentelor pe care se întemeiază şi care atestă creanţa, din perspectiva momentului naşterii dreptului de creanţă, a scadenţei şi a vechimii impuse de textul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014. În acelaşi sens este, mutatis mutandis, şi Decizia nr. 53 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 5 noiembrie 2018, prin care s-a statuat că: “În interpretarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014, administratorul/lichidatorul judiciar are dreptul de a verifica creanţele bugetare constatate prin titluri executorii sub aspectul întinderii, pentru a stabili dacă acestea sunt anterioare sau ulterioare deschiderii procedurii de insolvenţă a debitoarei.”

193. În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine că executarea silită reglementată de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 este o procedură subsumată procedurii de reorganizare judiciară. Ca atare, contestaţiile la executarea silită începută în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 se circumscriu cererilor de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei, în sensul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

194. Totodată, se impun a fi evocate dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 85/2014, care stabilesc că judecătorul-sindic poate avea şi alte atribuţii prevăzute de lege, în afara celor reglementate la lit. a)-q) ale aceluiaşi alineat. În acest sens, pentru a stabili sfera de cuprindere a sintagmei “alte atribuţii prevăzute de lege” din textul legal invocat, se impune a fi făcută aplicarea dispoziţiilor art. 48 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aceste dispoziţii legale permiţând a conchide, prin raportare la argumentele expuse în paragrafele 191-193 ale prezentei decizii, că soluţionarea contestaţiilor la executarea permisă de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 intră în atribuţiile prevăzute de lege în competenţa judecătorului-sindic.

195. Astfel, de vreme ce în cuprinsul art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este instituită exclusiv competenţa judecătorului-sindic, aceasta nu poate fi limitată numai la cererile menţionate în primele teze ale aceluiaşi alineat, ci vizează şi cererile prevăzute în teza sa finală ca urmare a reglementării lor în cadrul aceluiaşi alineat, în acest sens interpretarea fiind conformă normelor de tehnică legislativă enunţate.

196. În egală măsură se impune a se face şi aplicarea dispoziţiilor art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care prevăd că dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului civil.

197. În acest sens, plecând de la premisa caracterului unitar al procedurii insolvenţei, a cărei soluţionare nu poate fi divizată, procedură care atrage incidenţa cazului de prorogare legală de competenţă reglementat de art. 99 alin. (2) din Codul de procedură civilă, rezultă fără dubiu că soluţionarea contestaţiilor la executarea silită începută în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 revine în competenţa judecătorului- sindic, întrucât acestea au natura unor cereri aferente procedurii insolvenţei, fiind indisolubil legate de creanţele curente ale creditorilor, născute în derularea acestei proceduri.

198. Prin urmare, concluzia care se desprinde cu evidenţă este în sensul că aparţine judecătorului-sindic învestit cu procedura de insolvenţă în care se formulează respectivele contestaţii, potrivit art. 45 alin. (1) lit. r) şi alin. (2) din Legea nr. 85/2014, competenţa materială de soluţionare a contestaţiilor privind executarea silită începută de creditorii bugetari în temeiul dispoziţiilor art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

199. A doua problemă de drept supusă dezlegării vizează: interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 997 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ale art. 233 alin. (1) lit. a) şi ale art. 260 din Codul de procedură fiscală în ceea ce priveşte admisibilitatea cererilor de ordonanţă preşedinţială având ca obiect ridicarea, suspendarea şi suspendarea provizorie a măsurilor de executare silită luate de organele de executare fiscală, în cazurile în care executarea silită a fost începută de acestea în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

200. Pornind de la dezlegarea primei probleme de drept, în sensul stabilirii competenţei judecătorului-sindic de soluţionare a cererilor de suspendare a executării silite şi a cererilor de suspendare provizorie a executărilor silite începute de creditorii bugetari în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, în virtutea principiului potrivit căruia judecătorul fondului este şi judecătorul ordonanţei preşedinţiale prin care se solicită măsuri provizorii, se desprinde concluzia conform căreia competenţa materială a acestor cereri aparţine judecătorului- sindic.

201. De altfel, această concluzie este în concordanţă şi cu prevederile art. 342 din Legea nr. 85/2014, evocate anterior.

202. Din perspectiva admisibilităţii acestui tip de cereri se cuvine remarcat faptul că, în lipsa unei excluderi exprese a procedurii speciale a ordonanţei preşedinţiale, dispoziţiile art. 997 din Codul de procedură civilă, care instituie condiţiile sale de admisibilitate, sunt compatibile cu dispoziţiile Legii nr. 85/2014, astfel încât judecătorul-sindic are posibilitatea să dispună, pe calea acestei proceduri speciale, măsuri provizorii atunci când acestea sunt necesare în procedura insolvenţei.

203. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine că Legea nr. 85/2014 nu numai că nu are prevederi de excludere a procedurii speciale a ordonanţei preşedinţiale, ci dimpotrivă.

204. Semnificative în acest sens sunt dispoziţiile art. 66 alin. (11) din Legea nr. 85/2014, care prevăd că: “După depunerea cererii de deschidere a procedurii, în cazuri urgente, care ar pune în pericol activele debitorului, judecătorul-sindic poate dispune de urgenţă, în camera de consiliu şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a oricăror proceduri de executare silită a bunurilor debitorului până la pronunţarea hotărârii cu privire la respectiva cerere.” Aşadar, acest text de lege permite intervenţia judecătorului-sindic, pe calea ordonanţei preşedinţiale, chiar înainte ca deschiderea procedurii să fi fost consolidată.

205. În acelaşi sens, al compatibilităţii procedurii ordonanţei preşedinţiale, de data aceasta cu o procedură de prevenire a insolvenţei, dispoziţiile art. 34 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 stipulează că: “Judecătorul-sindic, la cererea reclamantului, poate dispune, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea concordatului preventiv.”

206. Similar, dispoziţiile art. 70 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 prevăd: “Creditorul care are înregistrată o cerere de deschidere a procedurii, în cazuri urgente, până la data judecării cererii, poate solicita judecătorului-sindic pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale prin care să dispună măsuri vremelnice, în scopul suspendării operaţiunilor de înstrăinare a unor bunuri sau drepturi patrimoniale importante din averea debitorului, sub sancţiunea nulităţii, precum şi măsuri de conservare a acestor bunuri.”

207. Cu alte cuvinte, judecătorul-sindic, învestit cu o cerere în temeiul art. 143 din Legea nr. 85/2014 în cadrul procedurii de insolvenţă, în ipoteza în care sunt depuse somaţii emise în temeiul art. 230 din Codul de procedură fiscală, la cerere, poate să dispună măsuri provizorii pe calea ordonanţei preşedinţiale, atunci când acestea sunt necesare în procedura insolvenţei.

208. Împrejurarea că măsurile de executare silită au fost luate de organele de executare fiscală, în cazurile în care executarea silită a fost începută de acestea în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, anume pentru datoriile acumulate în perioada procedurii de insolvenţă care au vechime mai mare de 60 de zile, nu exclude incidenţa dispoziţiilor art. 997 din Codul de procedură civilă.

209. Chiar dacă este vorba despre o executare silită începută de organele fiscale în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, aceasta nu exclude adoptarea de măsuri urgente, cu caracter temporar, de protecţie provizorie.

210. Prin Recomandarea nr. R (89) 8, adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la 13 septembrie 1989, referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, s-a apreciat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecţie jurisdicţională provizorie, fără a se recunoaşte totuşi eficacitatea necesară acţiunii administrative. De asemenea, s-a reţinut că autorităţile administrative acţionează în numeroase domenii şi că activităţile lor sunt de natură a afecta drepturile, libertăţile şi interesele persoanelor. În plus, în recomandarea mai sus citată s-a arătat că executarea imediată şi integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate cauza persoanelor, în anumite circumstanţe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune să fie evitat, în măsura posibilului.

211. Aşa cum s-a arătat anterior, prin Decizia nr. 28 din 16 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 20 iunie 2018, în paragrafele 63-66 s-a reţinut că: “Deschiderea procedurii insolvenţei marchează începutul unei perioade fiscale speciale, debitorul în procedură având obligaţia să achite datoriile născute anterior deschiderii procedurii, cu respectarea ordinii de prioritate şi a procedurilor prevăzute de lege. Recuperarea creanţelor împotriva unui debitor în insolvenţă este guvernată de dispoziţiile legii speciale, care reglementează o procedură colectivă, concursuală şi egalitară care are în vedere recuperarea tuturor creanţelor, inclusiv recuperarea creanţelor fiscale. În acest scop, legiuitorul instituie în sarcina titularului unei creanţe, născute anterior deschiderii procedurii, obligaţia depunerii în termenul legal a declaraţiei de creanţă, neîndeplinirea acestei obligaţii producând efectul prevăzut de art. 76 din Legea nr. 85/2006 asupra realizării acestei creanţe, în sensul că respectivul creditor nu va mai avea dreptul de a-şi realiza creanţa împotriva debitorului în timpul procedurii sau după închiderea acesteia şi nici împotriva membrilor ori asociaţilor cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare în timpul procedurii şi nici ulterior închiderii procedurii, cu excepţia cazului în care debitorul a fost găsit vinovat de bancrută simplă sau bancrută frauduloasă sau s-a angajat răspunderea membrilor organelor de conducere pentru efectuarea de plăţi sau transferuri frauduloase. Orice procedură care ar avea ca scop realizarea unei creanţe în mod individual este suspendată conform dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, în timp ce debitorul este obligat să îşi recupereze creanţele în vederea maximizării averii sale. Atât legea insolvenţei, cât şi Codul fiscal conţin dispoziţii cu caracter special, fiecare având însă propriul domeniu de reglementare, dar, în condiţiile în care la procedura colectivă, egalitară şi concursuală a insolvenţei participă toţi creditorii, inclusiv creditorii bugetari, aceştia trebuie să se supună prevederilor legii insolvenţei în procesul de realizare a creanţei. În aceste condiţii se poate aprecia că în cursul acestei proceduri speciale de insolvenţă nu mai pot fi aplicate, în ceea ce priveşte realizarea creanţelor, dispoziţiile contrare dintr-o altă lege, chiar dacă aceasta reglementează o procedură de stabilire a creanţelor fiscale, aşa cum este Codul fiscal. Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea primei, conform principiului specialia generalibus derogant. Codul fiscal reglementează procedura generală de stabilire a creanţelor fiscale şi de recuperare a creanţelor fiscale împotriva debitorilor care nu se află în situaţii speciale, cum este procedura de insolvenţă, iar Legea nr. 85/2006 reglementează procedura specială de realizare a tuturor creanţelor, inclusiv a creanţelor fiscale faţă de un debitor în insolvenţă.”

212. Acest raţionament cu caracter de principiu al priorităţii Legii nr. 85/2006 care reglementează procedura insolvenţei faţă de Codul fiscal este valabil mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte procedura executării silite prevăzută de Codul de procedură fiscală, în concursul dintre cele două legi speciale fiind aplicabilă cu prioritate procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014.

213. Prin urmare, interdicţia prevăzută de norma de la art. 260 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, conform căreia dispoziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite prevăzute de Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile, nu este incidentă, întrucât executarea silită întemeiată pe art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 trebuie analizată din perspectiva legii insolvenţei, aplicabilă cu prioritate, iar nu din perspectiva dispoziţiilor procedurale cuprinse în Codul de procedură fiscală.

214. Pe de altă parte, trimiterea pe care o face art. 260 alin. (2) din Codul de procedură fiscală la suspendarea provizorie a executării silite prevăzute de Codul de procedură civilă nu vizează procedura ordonanţei preşedinţiale, ci prevederile art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, procedură apreciată ca inaplicabilă în condiţiile art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, întrucât au fost găsite ca inaplicabile şi dispoziţiile de drept comun referitoare la executarea silită şi, pe cale de consecinţă, şi cele referitoare la contestaţiile la executare aferente.

215. În plus, procedura ordonanţei preşedinţiale este, la rândul său, una specială, care are un spectru mai larg de aplicare ce priveşte măsurile provizorii în cazuri grabnice, când aparenţa fondului dreptului pledează în favoarea reclamantului, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara sau pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, nefiind condiţionată de promovarea unei contestaţii la executare prin care s-a solicitat şi suspendarea executării silite.

216. Astfel, judecătorul-sindic poate, până la verificarea condiţiilor de fond ale creanţei supuse executării în condiţiile art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, să dispună măsuri vremelnice, inclusiv ridicarea, anularea ori suspendarea actelor de executare silită efectuate de creditorii bugetari, fiind astfel îndeplinită şi condiţia neprejudecării fondului.

Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.